Gânduri de viață nouă

Vin și sărbătorile Crăciunului. Noi rămași acolo singuri, ne gândeam la cei de acasă și în nopțile lungi, în care nu puteam dormi, ne frământau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai noștri? Când vom ieși de aici? Dacă vom fi condamnați la 10-15 ani, vom putea rezista până la sfârșit, sau suferința și grijile ne vor măcina sănătatea zi cu zi și vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit să se fixeze odată termenul procesului pentru a ști ce e cu noi și ce soartă ne așteaptă.

Suferința și soarta comună care ne aștepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discuțiile asupra nenumăratelor probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeași concluzie, ne formau încetul cu încetul același mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând mișcarea națională ne frământau ore și zile întregi. Acolo ne-am învățat a gândi adânc și a urmări o problemă până în cele mai mici amănunte. Am reluat cercetarea problemei jidănești, a cauzelor ei, a posibilităților de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare și acțiune. După un timp, terminaserăm cu discuțiile. Ajunseserăm la legi, la adevăruri indiscutabile, la axiome. 

Priveam la dibuirile celor ce încercau să se ocupe cu problema națională, dând naștere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizație, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinară, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de concepție în materie de acțiune. 

Ne dădeam seama acum și mai mult, în urma unei cugetări mai adânci, că:

1. Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viață și de moarte pentru poporul român; conducătorii țării, grupați în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice;

2. Politicianismul acesta, prin concepția lui de viață, prin morala lui, prin sistemul democratic din care își trage ființa, constituie un adevărat blestem căzut peste capul țării;

3. Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-și fi rezolvat problema politicianismului său.

Prima țintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă și sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism. O țară își are și jidanii și conducătorii pe care îi merită. După cum țânțarii nu se pot așeza și nu pot trăi decât în mlaștină, tot așa și aceștia nu pot trăi decât înfipți pe mlaștina păcatelor noastre românești. Deci, pentru a birui, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredințată tineretului românesc, care, dacă vrea să răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea să mai trăiască, dacă vrea să mai aibă țară, trebuie să se pregătească și să-și adune toate puterile pentru a duce lupta și a birui. Ne-am hotărât ca atunci când vom ieși de aici, dacă ne va ajuta Dumnezeu să nu ne mai despărțim, să rămânem uniți și să ne închinăm viața acestui scop. 

Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am început să ne ocupăm de propriile noastre păcate. Țineam ședințe de ore întregi și fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Și căutam să facem sforțări pentru a ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece așa e făcut omul: nu-și ascultă cu inimă ușoară critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea să se arate că e perfect. Dar noi spunem: întâi să ne cunoaștem și să ne îndreptăm păcatele noastre și pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa și de ale altora. 

Așa ne-au trecut sărbătorile și după sărbători și iarna. A venit primăvara. Despre soarta noastră viitoare, încă nu știam nimic. Atât doar, că afară se determinase un mare curent popular pentru noi și pentru cauza noastră, cu toate încercările disperate ale presei jidănești de a-i pune stavilă. Acest curent creștea mereu printre studenți, orășeni și țărani, deopotrivă de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina și în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare și de îndemn.

Primăvara ne aduce în sfârșit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Jurați de Ilfov. Începem să ne pregătim. Dar ce pregătire să facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocați care ne vizitează. Ne atrag atenția că situația noastră e grea, din cauza declarațiilor făcute și că ar fi bine să renunțăm la ele și la atitudinea noastră de până acum. Că ar fi mai prudent a ne pune pe tema negării. Noi refuzăm categoric și rugăm, dacă pot să ne apere în cadrul declarațiilor făcute de noi, pe care nu înțelegem să le schimbăm întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului. 

Dacă printr-o întâmplare ne achită, cum de despărțim de icoana noastră la care ne-am rugat în fiecare dimineață?

Am căutat printre toți arestații și am găsit un pictor. Am vorbit cu el și în timp de trei săptămâni ne-a făcut o icoană mare de peste 2 m lungime, copiată exact după aceea din biserică, una mică pe care s-o port cu mine și alta mijlocie pe care s-o dau mamei mele. Moța își face și el una pe care s-o dea părinților.

Apoi ne facem socoteala că față de declarațiile noastre, cel puțin cinci ani, e mai mult ca sigur că vom primi. Și atunci ne rugăm în fața icoanei:

– Doamne! Noi tot îi socotim pierduți acești cinci ani. Dacă vom scăpa, ne legăm ca acest timp să-l întrebuințăm în luptă.

Și am hotărât ca în caz de vom fi achitați să ne mutăm la Iași cu toții. Acolo să ne facem centrul nostru de acțiune. De acolo să începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al țării cu elevii și elevele cursului superior de liceu și chiar cu cei din cursul inferior, cu școlile normale, cu școlile de meserii, cu seminarele, cu școlile comerciale și cu flăcăii de la țară. În sfârșit urma reorganizarea centrelor studențești. Toți aceștia trebuiau să crească în spiritul credinței care ne însuflețea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca niște valuri de asalt care vin din urmă și nu se mai sfârșesc.