În Germania

 

În toamna anului 1922, m-am întors la Iași. Acolo am împărtășit camarazilor un vechi gând al meu, de a mă duce în Germania, pentru a-mi continua studiile de Economie Politică și în același timp a încerca să realizez cât de puțin gândul de a duce ideile și credințele noastre peste hotare. Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe care le făcusem, că problema jidovească are un caracter internațional și că reacțiunea nu poate fi decât tot pe plan internațional; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obține decât printr-o acțiune a tuturor neamurilor creștine trezite la conștiințe primejdiei jidănești.

Nu aveam însă nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine și au împrumutat suma de 8.000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau s-o plătească lunar, contribuind fiecare după puteri. Cu această sumă am plecat la Berlin, condus la gară de toți acei de care mă despărțeam și care rămâneau să lupte mai departe acasă.

Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenți și ei, Bălan și C. Zotta. M-am înscris la Universitate.

În ziua înscrierii m-am îmbrăcat în costum național și m-am prezentat la acea frumoasă solemnitate, când rectorul după un străvechi obicei, strânge mâna fiecărui nou înscris. Pe sălile Universității am fost obiectul curiozității generale din cauza costumului meu românesc.

Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire două chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situației generale și stadiul mișcărilor antisemite.

Rănile lăsate de războiul care se terminase de curând și de înfrângere, sângerau. Mizeria materială se întindea peste Berlin și peste restul țării, deopotrivă. În ultimul timp fusese ocupată și Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogăție. Asistam la prăbușirea vertiginoasă și catastrofală a mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente, lipsă de lucru prin cartierele muncitorești. Sute de copii acostau lumea pe stradă, cerând ajutor. Căderea mărcii aruncă în aceeași mizerie și aristocrația germană. Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri și imobile care și le vânduseră atrași de mirajul unui mare preț, numai în câteva săptămâni rămâneau săraci. Capitalurile jidănești din țară și străinătate făceau afaceri colosale. Cu câteva sute de dolari, deținătorii de valută forte deveneau proprietari ai unor imobile uriașe de câte 50 de apartamente. Samsarii mișunau pe toate străzile, dând lovituri formidabile.

Părtași ai acestei mari mizerii erau și câțiva străini, printre care mă număram și eu: fiindcă n-aveam nici un ban. Cei 8.000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci a început foamea. Dar în mijlocul unei suferințe generale, viața ta e mai ușoară. Fiind o fire care nu mă încovoi în fața greutăților, nu m-am supus mizeriei, ci am încercat să lupt cu ea. Am studiat toate posibilitățile și m-am hotărât să mă apuc de comerț. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca să procur produse alimentare din provincie, pe care apoi să le aduc și să le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-a determinat să mă mut în ajunul sărbătorilor la Jena, unde viața era mai ieftină. M-a impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbătea poporul german, spiritul de disciplină, puterea lui de muncă, simțul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistență și credința în zile mai bune. Era un popor sănătos și vedeam că nu se va lăsa doborât la pământ și că va învia cu puteri nebănuite de sub piatra tuturor greutăților care-l apăsau.

Mișcarea antisemită. Existau în Germania mai multe organizații politice și doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă șubrede. Studențimea de la Berlin și cea de le Jena era împărțită în societăți și număra foarte puțini antisemiți. Masa studențească cunoștea vag problema. De o acțiune studențească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară celei de la Iași nu putea fi vorba. Am avut multe discuții cu studenții de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitleriști și mă mândresc să le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învățate la Iași.

De Adolf Hitler am auzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” și cu care legasem bune relațiuni. Numele său era Strumpf și locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o mișcare antisemită pornită la München de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl așteptăm noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am rămas cu admirație pentru puterea lui de intuiție datorită căreia el a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni și fără să-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german.

Tot acolo la Berlin și cam în același timp, am auzit vestea uriașei izbucniri fasciste: marșul asupra Romei și victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria țării mele. Există o legătură de simpatie între toți aceia care, în diferite părți ale pământului, își servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toți aceia care lucrează la nimicirea neamurilor.

Mussolini, viteazul care călca balaurul în picioare, era din lumea noastră, de aceea toate capetele de balaur se năpusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalți, el va fi un luceafăr luminos care ne va da speranțe; ne va fi dovada vie că hidra poate fi învinsă. O dovadă a posibilităților noastre de biruință. 

Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba vă bucurați, șoptea presa jidovească la urechile noastre. 

Nu e vorba de ce ne bucurăm noi; e vorba de ce vă supărați D-voastră de victoria lui, dacă nu e antisemit. Care e rațiunea atacurilor mondiale ale presei jidănești în contra lui?

În Italia sunt atâți jidani câți ceangăi în România pe Valea Siretului. O mișcare antisemită în Italia ar fi, ca și cum noi românii, am porni o mișcare contra ceangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru că fascism înseamnă, în primul rând, apărarea nației tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înseamnă desființarea acelor primejdii și deschidere de drum liber către viață și mărire pentru națiunea ta. 

În România, fascismul nu putea să însemne decât înlăturarea primejdiilor care amenință poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidănești și deschidere de drum liber către viața și mărirea la care au dreptul să aspire românii.

Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie și în Rusia prin comunism. Mussolini a distrus la el acasă aceste două capete iudaice, care amenințau Italia cu moartea: comunismul și masoneria. Acolo, iudaismul a fost desființat prin ce a avut el. La noi, va trebui desființat prin ce are: jidanii, comuniștii și masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercărilor iudaice de a ne despărți de bucuria biruinței lui Mussolini.

 

 

Share on Twitter Share on Facebook