Mișcarea studențească

 

10 DECEMBRIE 1922

 

Eram încă la Jena când, într-o bună zi, am fost surprins de vestea că întreaga studențime română, de la toate universitățile, s-a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereții românești a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile nației. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat poziție ori de câte ori neamul s-a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare.

Într-adevăr, la 3-4 decembrie, la București, Iași, Cernăuți, sunt mari manifestații de stradă. Întreaga studențime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta, a pământului, amenințată de atâtea ori în decursul veacurilor, își arunca tineretul în fața primejdiei pentru a-și salva ființa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuții pro și contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puțin cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iași, Cernăuți, București. Un mare moment de iluminație colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopți întunecoase, în care o tinerime întreagă își vede linia de viață a ei și a neamului.

Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii naționale și continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viață și de onoare pe care va trebui să mergem și noi și strănepoții noștri, dacă voim viață și onoare pentru neamul nostru.

Generațiile se pot așeza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putința deci, de a da pentru neam de la maximum de viață și onoare, până la maximum de dezonoare și rușine.

Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolați părăsiți de generațiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morți și de martiri ai trecutului și viața de mâine a neamului.

Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majorității determină această linie de viață a neamului. Ele, majoritățile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conștiință și virtute sau de inconștiență și decădere.

Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care și-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toți haiducii, car în fața jugului străin nu s-au supus, ci și-au pus flinta în spate și s-au ridicat pe potecile munților, ducând cu ei onoarea și scânteia libertății. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritățile” lașe și „cuminți”. Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăiește întreg din moartea lor și se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca niște chipuri de aur care, fiind pe înălțimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari și cât de numeroase, se așterne întunericul uitării și al morții. Aparține istoriei naționale nu acela care va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieții neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menține pe această linie.

Ea este predeterminată în înțelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută în ziua de 10 decembrie, de studenții români. Și în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina.

La 10 decembrie, delegați din toate centrele se adună la București, își fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esența mișcării lor și se declară greva generală pentru toate universitățile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulării care s-a făcut atunci, după cât au putut delegații formula din esența adevărului care frământa sufletul întreg al studențimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acțiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute și necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen.

Nici cei din București și nici eu care eram departe și nici alții, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii și ne va aduce atâtea lovituri și atâtea răni în lupte pentru apărarea țării noastre.

La București, Cluj, Iași și Cernăuți, izbucniri formidabile ale maselor studențești, care, conduse de puterea lor de intuiție, – accentuez: nu de conducători – se îndreaptă spre dușman. Ele vizează în primul rând presa jidănească: „Adevărul”, „Dimineața”, „Mântuirea”, „Opinia”, „Lumea”, focare de infecție morală, de otrăvire și zăpăcire a românilor.

Se îndreaptă pentru a le distruge, dar și pentru a arăta poporului român primejdia primei linii inamice, față de care el va trebui să fie în gardă. Manifestația contra presei înseamnă: declararea ei de dușmană a intereselor naționale și prin aceasta atragerea luării aminte a românilor de a nu se lăsa induși în eroare., orbiți sau conduși de presa scrisă de jidani sau de românii jidăniți.

Presa aceasta atacă ideea religioasă la români, slăbindu-le astfel rezistența morală și rupându-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrăștie teorii antinaționale, slăbindu-le credința în națiune și rupându-i de pământul țării, de dragostea pentru el, pământ care în toate timpurile a fost îndemn la luptă și sacrificiu.

Presa aceasta prezintă fals interesele noastre românești, dezorientând și îndreptând pe români pe linii opuse intereselor naționale.

Presa aceasta înalță mediocritățile și oamenii capabili de corupție pentru ca străinul să-și poată satisface interesele lui și coboară valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului și intereselor acestuia.

Presa aceasta otrăvește sufletul neamului, dând zilnic și sistematic publicitate crimelor senzaționale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoară adevărul și slujește minciuna cu perseverență diabolică, întrebuințează calomnia ca armă de distrugere a luptătorilor români.

De aceea un român trebuie să fie atent când citește o foaie jidănească, stând în gardă față de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat și căutând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris. Asupra acestor chestiuni voiește mișcarea studențească să atragă luarea aminte a tuturor românilor, atunci când ea se îndreaptă către redacțiile jidănești, declarându-le vrăjmașe ale poporului român.

Am accentuat că izbucnirile formidabile ale maselor studențești erau conduse de puterea lor de intuiție și nu de conducători. Pentru că e ușor ca cineva să îndrepte câțiva indivizi către casa cuiva, pentru a-i face manifestație ostilă. Când însă marile mulțimi se îndreaptă cu ostilitate, din porunca instinctului lor, către cineva, acela este condamnat fără apel ca vrăjmaș național.