În luptă cu mizeria

Spre toamnă, greutățile materiale personale au început să mă încovoaie. Nu mai aveam ghete, nu aveam haine, nici eu nici soția mea, care la purta pe cele de la 1924. De la tatăl meu nu mai puteam aștepta nimic, deoarece mai avea în afară de mine încă șase copii, toți în școli, iar luptele pe care le dăduse îl lăsaseră încărcat de datorii. Din leafa sa nu-i mai rămâneau decât câteva mii de lei, din care cu greu își putea duce o familie numeroasă. 

Atunci mi-am încordat puterile și m-am hotărât să mă apuc și eu de avocatură, cu gândul de a mă ocupa totodată și de mișcare. Mi-am deschis birou de avocatură la Ungheni, unde am lucrat cu secretarul meu, Ernest Comănescu. De acolo am parvenit să-mi realizez un mic, foarte mic câștig, cu care să-mi pot acoperi lipsurile și puținele pretenții ale vieții mele și ale soției. Trecuseră acum șase ani de când îmi limitasem viața la un strict necesar pentru existență.

De 6 ani nu mai intrasem la teatru, la cinematografe, la berării, la baluri, la petreceri. Iar acum când scriu sunt 14 ani de când nu am mai fost la vreuna din ele. Nu-mi pare rău. Dar îmi pare rău că după o asemenea viață de restricții, s-au găsit suflete care să mă atace pe temeiul că aș fi dus și duc încă o viață largă.

În această sărăcie de ani de zile, ca și în grelele încercări prin care m-a dus soarta, am avut un sprijin permanent în soția mea, care m-a îngrijit cu credință, s-a împărtășit cu suferințe nenumărate, a dus lipsuri și a îndurat uneori chiar foamea, pentru a mă ajuta să lupt mai departe. Îi voi purta totdeauna recunoștință.

 

Share on Twitter Share on Facebook