La Turnu Severin

Într-o noapte, pe la ora două, m-am trezit pe când cineva umbla să deschidă lacătul. Veniseră autoritățile să mă ia, căci pe neașteptate, procesul meu se mutase, prin intervenția guvernului, la Turnu Severin, în cealaltă extremă a României. Mi-am strâns în grabă puținele lucruri pe care le aveam și apoi, înconjurat de o gardă, am fost pus într-o trăsură și dus la marginea orașului Focșani, lângă o linie de cale ferată. După puțin timp, în fața noastră s-a oprit un tren și am fost urcat în vagonul dubă. 

Astfel am părăsit acest oraș care la un moment dat și-a ridicat vijelios fruntea în fața presiunilor uriașe ce se făceau și ai cărui oameni și-au rupt toate legăturile fie cu partidele, fie chiar cu familiile, pentru a apărea într-o superbă și nezdruncinată unanimitate de simțire. 

Pe drum mă gândeam: oare ce lume va fi la Turnu Severin? Nu fusesem niciodată în acest oraș. Nu cunoșteam pe nimeni. 

Prin gări auzeam lume vorbind, râzând, scoborând sau urcând, dar nu puteam vedea nimic, căci vagonul meu nu avea geamuri. Doi centimetri de perete mă despărțeau de tot restul lumii, de libertate. Poate printre cei ce se plimbau prin aceste gări vor fi și mulți cunoscuți sau prieteni de ai mei. Dar ei nu știu că eu sunt aici. 

Fiecare merge undeva. Numai eu nu știu unde. Toți umblă ușor și sprinten, dar eu duc în suflet, mai grea decât un pietroi de moară, povara grijilor acestui imens necunoscut care îmi stă în față. Voi fi condamnat pe viață? Pe mai puțin? Voi mai ieși dintre zidurile urâte și negre ale închisorii sau soarta îmi va fi să mor aici? Îmi dau seama bine că procesul nu mai e o problemă de dreptate; este o problemă de forță; care dintre aceste două forțe va fi mai tare, aceea va avea dreptate. Va fi mai tare curentul nostru sau presiunea iudeo-guvernamentală? Dar nu se poate. Cine va avea dreptate, acela va fi mai tare și va putea deci câștiga și dreptatea sa prin forță.

Și cu cât trenul mergea, simțeam dureri în suflet. Sufletul pare că-mi era legat de fiecare piatră din Moldova și cu cât mă depărtam de ea, simțeam că se rupea ceva din el. 

Am mers așa toată ziua singur, închis într-un vagon întreg. Spre seară am ajuns într-o stație, mi se pare, Balota. Un ofițer de jandarmi a intrat înăuntru însoțit de agenți și m-a invitat să mă dau jos. 

M-au dus apoi în dosul gării, ma-u urcat într-o mașină și au pornit cu mine. Mi s-au părut oameni foarte de treabă. Încercau să prindă o discuție cu mine, să glumească, dar, dus de alte gânduri și nevoi, nu-mi venea să vorbesc. Le răspundeam cu bunăvoință, dar scurt.

Am intrat în Turnu Severin. Am trecut pe câteva străzi și am simțit o adevărată bucurie pentru suflet și desfătare pentru ochi, văzând oamenii cum se plimbă pe stradă. 

Ne-am oprit la poarta închisorii. Nu știu pentru a câta oară s-au deschis iar porțile cu lacăte, ca să se închidă din nou după mine.

Directorul și funcționarii m-au primit ca pe un oaspete ales și mi-au dat o cameră bună, care nu mai era ca până acum cu ciment pe jos, ci cu podea de scânduri. Și aici, arestații, ca și în celelalte închisori, s-au apropiat de mine cu dragoste; iar eu i-am ajutat mai târziu, în nesfârșita lor mizerie materială și morală. 

A doua zi, am ieșit în curte. Era un lor de unde se vede în stradă. Pe la ora 12, am văzut masați în fața închisorii peste 200 de copii mici, între 6 și 7 ani care, când m-au văzut trecând, au început să facă semne cu mânuțele lor, unii cu batiste iar alții cu șepci. Erau copii din școlile primare, care auziseră că am ajuns la Turnu Severin și că mă aflam în închisoare. Acești copii vor fi de acum, în fiecare zi, nelipsiți din fața închisorii. Mă vor aștepta să trec ca să-și ridice micuțele lor mâini, pentru a-și manifesta simpatie față de mine. 

Am fost dus la Tribunal, unde președintele Varlam, un om de o mare bunătate, s-a purtat foarte frumos cu mine. Mai puțin frumos, procurorul Constantinescu, despre care lumea spunea că și-ar fi luat împreună cu prefectul Marius Vorvoreanu angajamentul condamnării. Eu însă nu credeam. La început au fost mai severi. În dosul acestei severități vedeam și ceva răutate. Dar au fost, încetul cu încetul, înmuiați de valul de opinie publică, de entuziasmul care se ridica de la copiii și până la bătrânii orașului. Acum toți simțeau românește și vedeau în lupta noastră o luptă sfântă pentru viitorul țării acesteia. Cunoșteau nenorocirile mele și vedeau în gestul meu un gest de răzvrătire a sentimentului de demnitate omenească, gest pe care orice om liber l-ar fi făcut. 

Oamenii din țara lui Iancu Jianu și a Domnului Tudor, ale căror pistoale răsunară pentru neam și pentru demnitate, în contra umilirii seculare, au înțeles ușor ceea ce fusese la Iași. 

Nici o argumentare nu i-a mai putut clinti din loc. În zadar strigau procurorii și prefecții. În închisoare am fost înconjurat de dragostea și grija tuturor familiilor din oraș, chiar și ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea a primarului Corneliu Rădulescu, pentru care am rămas cu multă admirație; dar mai ales înconjurat , ca nicăieri în altă parte, de dragostea copiilor și de înțelegerea lor pentru suferințele mele. Ei făcuseră prima manifestație pentru mine la Turnu Severin. Îmi amintesc cu duioșie cum copiii mici din mahala, care abia umblau în picioare, văzând pe cei mai mărișori că se adunau regulat, în număr mare, în fața închisorii și dădeau din mâini, au început și ei să vină în fiecare zi. La oră fixă, îi vedeam cum încep să se adune din toate părțile, ca la un program pe care îl aveau de executat. Toți erau tăcuți și cuminți. Nu se jucau, nu cântau. Se uitau numai, așteptând să mă vadă trecând prin dreptul unei deschizături, pentru a-mi face semne din mâini și pe urmă plecau acasă. Înțelegeau ei că e ceva trist în această închisoare și bunul lor simț le spunea că nu e loc pentru râs aici. Într-o zi, au început să-i alunge jandarmii. A doua zi nu i-am mai văzut. Se puseseră santinele care i-au oprit de a mai veni.