Mutarea procesului la Focșani

 

În ianuarie, mi s-a adus la cunoștință că procesul a fost strămutat din oficiu la Focșani.

Focșanii erau cea mai puternică citadelă liberală din țară. Din acel oraș erau trei miniștri în guvern: G-ral Vătoianu, N. N. Săveanu și Chirculescu. Era singurul loc din țară unde mișcarea națională nu prinsese. Încercările noastre de a face ceva dăduseră greș. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tița Pavelescu, o veche naționalistă, cu foaia „Santinela”, care semăna în pustiu. Studenții de la Iași, auzind despre această mutare, au rămas foarte îngrijorați.

Echipe nenumărate, la plecarea fiecărui tren, așteptau în gările de pe lângă Iași ca să mă însoțească până la Focșani, deoarece se zvonise că paznicii mei ar căuta să mă împuște cu ocazia acestei mutări, sub pretextul de a fi vrut să fug de sub escortă.

După aproape două săptămâni de așteptare, într-o seară, a venit Botez, Șeful Siguranței, cu câțiva agenți și m-au ridicat. Am plecat într-o mașină escortată de o alta. Am fost scos din Iași pe la bariera Păcurari și dus în gara Cucuteni.

Acolo, am găsit o echipă de studenți, iar cu trenul care sosea a mai venit încă una. N-am putut să vorbesc cu nici unul dintre ei. În timp ce poliția mă urca în vagonul dubă, ei mi-au făcut o manifestație de simpatie. Am mers cu trenul aproape toată noaptea. Mă apropiam de Focșani cu siguranța osândirii.

În gară mă aștepta poliția și directorul închisorii care m-au dus și m-au încarcerat. 

La început am avut un regim mai sever decât la Iași. Prefectul de județ, Gavrilescu, care părea un om rău la suflet, fără nici un drept – căci un prefect nu are dreptul să se amestece în regimul închisorii – voia să-mi impună un regim aspru. El a fost și în celula mea, unde am avut împreună o discuție nu tocmai plăcută.

Minunea, la care nu mă așteptam nici eu și mai ales la care nu se așteptau cei ce mă aduseseră acolo, a fost că, a treia zi după ce sosisem, întreaga populație, fără deosebire de partid politic și cu toate încercările autorităților de a mi-o face ostilă, trecuse spontan de partea mea.

Pe oamenii politici liberali nu-i părăsiseră numai partizanii, ci și membrii familiei. Așa de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare și mi-au cusut, împreună cu alte fete, o cămașă națională. Am auzit chiar că refuzau să stea cu tatăl lor la masă.

Atunci l-am cunoscut pe generalul dr. Macridescu, cea mai venerabilă figură a Focșanilor, pe Hristache Solomon, proprietar nu prea bogat, dar un om de o mare autoritate morală, în fața căruia se descopereau și dușmanii, pe d-nii Georgică Niculescu, colonel Blezu care prin fetița lui, Fluturaș, îmi trimitea de mâncare, Vasilache, Ștefan și Nicușor Graur, familiile Olteanu, Ciudin, Montanu, Son, Maior Cristopol, Caraș, Guriță, Ștefăniu, Nicolau, Tudoroncescu etc. Toți aceștia și alții m-au îngrijit mai mult decât părintește. Totuși sănătatea nu-mi era dintre cele mai bune. Mă dureau rinichii, pieptul și genunchii.

Procesul a fost fixat pentru ziua de 14 martie 1925. 

În vederea lui, toate centrele universitare și chiar în celelalte orașe, au început să se tipărească mii de manifeste. La Cluj, Căpitanul Beleuță a tipărit și răspândit în țară zeci de mii de manifeste. Casa lui, deschisă zi și noapte luptătorilor naționaliști, se transformase într-un adevărat cartier general. La Orăștie, la părintele Moța, se tipăriseră zeci de mii de broșuri cu poezii populare și sute de mii de manifeste. Tot aici, camarazii mi-au tipărit niște scrisori pe care eu le făcusem în închisoarea Văcărești. Ele au apărut în broșură sub titlul: „Scrisori studențești din închisoare”

Guvernul a tipărit manifeste contrarii și broșuri, răspândindu-le din abundență. Ele însă n-au avut nici un efect, deoarece valul mișcării naționale se ridica impunător și irezistibil. Cu două zile înainte de data procesului, încep să sosească sute de oameni din toată țara și studenți de la toate universitățile. Numai de la Iași au venit peste trei sute, ocupând un tren întreg.

Pe mine m-au luat autoritățile cu o trăsură și m-au dus la Teatrul Național, unde urma să se judece procesul. Din ordin însă, acesta s-a amânat, după ce jurații fuseseră trași la sorți. Am fost condus din nou la închisoare. Afară însă, amânarea nejustificată a procesului a produs o indignare generală, care s-a transformat într-o enormă manifestație de stradă. Ea a durat toată după amiaza până noaptea târziu. 

Încercările armatei de a potoli spiritele au fost zadarnice. Manifestația a fost îndreptată împotriva jidanilor și a guvernului. Jidanii și-au dat atunci seama că toate presiunile lor în acest proces se întorc și se vor întoarce împotriva lor. Această manifestație a fost de o importanță covârșitoare pentru soarta procesului. Ea a scos jidănimea din luptă. Aceasta, dându-și seama că o condamnare ar putea avea urmări dezastruoase pentru ea, dacă nu s-a retras întru totul, în orice caz, a exercitat o presiune mai slabă asupra autorităților. 

Între timp, mi-au venit sugestii de a face cerere de punere în libertate și asigurări că voi fi eliberat. Am refuzat. 

Au venit sărbătorile Paștilor. Eu am sărbătorit Învierea singur, în celula mea și când clopotele au început să sune la toate bisericile, m-am așezat în genunchi și m-am rugat, pentru mine și pentru logodnica mea, pentru mama mea și pentru cei de acasă, pentru sufletele celor morți și pentru cei ce luptă afară – ca Dumnezeu să-i binecuvânteze, să le dea tărie și să-i poarte biruitori pe deasupra vrăjmașilor.

 

Share on Twitter Share on Facebook