Mișcările naționale și dictatura
De câte ori se vorbește despre o mișcare națională, sistematic i se pune în sarcină faptul conducerii spre un regim de dictatură.
Nu vreau să fac în acest capitol critica dictaturii, ci voiesc să arăt că mișcările din Europa: „Fascismul”, „Național-Socialismul” și „Mișcarea Legionară” etc. nu sunt nici dictaturi, după cum nu sunt nici democrații.
Cei care ne combat, strigând: „Jos dictatura fascistă!”, „Luptați împotriva dictaturii! Feriți-vă de dictatură!”, nu lovesc în noi. Împușcă alături sau cel mult pot lovi în faimoasa „dictatură a proletariatului”.
Dictatura presupune: voința unui singur om, impusă cu forța voinței celorlalți oameni dintr-un stat. Deci două voințe: a dictatorului sau a unui grup, de o parte și a poporului, de alta.
Când această voință se impune prin silnicie și cruzime, atunci dictatura este tiranie. Când însă o națiune în entuziasm indescriptibil și în majoritate de 98%, națiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile șefului, însemnează că între voința șefului și voința poporului este un desăvârșit acord. Mai mult, ele se suprapun așa de perfect, încât nici nu mai există două. Există una singură: a națiunii, a cărei expresie este șeful.
Între voința națiunii și voința șefului nu există decât un singur raport: raport de exprimare.
A susține că unanimitatea obținută sub regimurile mișcărilor naționale se datorează „terorii” și „sistemelor inchizitoriale” este cu totul neserios. Pentru că popoarele în mijlocul cărora s-au ridicat asemenea mișcări sunt de o înaltă conștiință cetățenească. Ele s-au luptat, au sângerat, au lăsat mii de morți pentru libertate. Niciodată însă nu s-au plecat: nici în fața dușmanilor dinafară și nici în fața tiranului dinăuntru.
Pentru ce nu s-ar lupta și n-ar sângera și azi în fața terorii de acum? Și apoi cu forța, cu silnicia, cu teroarea, poți să scoți voturi și chiar majorități; vei scoate plânsete, vei scoate suspine, dar nu s-a pomenit și nici nu se va pomeni să poți scoate entuziasm și delir. Nici la nația cea mai imbecilă din lume.
Mișcarea națională, neavând deci caracterul regimurilor dictatoriale, ne întrebăm: ce este atunci?
Este democrație? Nu este nici democrație. Pentru că șeful nu este ales de mulțime. Democrația are la bază sistemul eligibilității. Aici nici un șef nu este ales prin vot. Șeful este consimțit.
Dacă nu-i dictatură și nici democrație, atunci ce este?
Este o formă nouă de conducere a statelor. Neîntâlnită până acum. Nu știu ce denumire va căpăta, dar este o formă nouă.
Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă conștiință națională, care, mai devreme sau mai târziu, se întinde până la periferiile organismului național.
Este o stare de lumină interioară. Aceea ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se reflectează în conștiințe, creând o stare de unanimă iluminație, întâlnită numai în marile experiențe religioase. Această stare, pe drept s-ar putea numi o stare de ecumenicitate națională.
Un popor în întregimea lui ajunge la conștiința de sine, la conștiința rostului său și a destinului său în lume. În istorie n-am întâlnit la popoare decât sclipiri de o secundă. Din acest punct de vedere azi ne găsim în fața unor fenomene naționale permanente.
În acest caz șeful nu mai este un „stăpân”, un „dictator” care face „ce vrea”, care conduce după „bunul plac”.
El este expresia acelei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conștiință. El nu mai face „ce vrea”. El face „ce trebuie”. Și este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele națiunii eterne la a căror conștiință au ajuns popoarele. În cadrul acestor interese și numai în cadrul lor își află maximum de satisfacție normală și interesele personale și cele colective.
