Singur la Galata

În aceeași celulă umedă și întunecoasă, stând pe marginea tare a patului cu brațele la piept și cu capul aplecat de greutatea gândurilor, trece timpul minut după minut.

E grozavă singurătatea!

Cu părere de rău mă gândesc la acele versuri:

Să ne bucurăm așadar, cât suntem tineri! Versuri care au încălzit, au bucurat, au încununat cu cununa veseliei tinerețea tuturor generațiilor de studenți. Este un drept al tinereții de a se veseli, de a petrece, mai înainte de a fi sosit vârsta care începe să apese sub greutăți și griji, tot mai multe și tot mai mari, viața omului.

Mie nu mi s-a acordat acest drept. N-am avut timp când să petrec. Viața universitară, în timpul căreia toți petrec și cântă, am terminat-o. Nici nu știu când a trecut. Peste tinerețea mea au năvălit, mai înainte de vreme, grijile, greutățile și loviturile și mi-au sfârtecat-o. Ce mi-a mai rămas din ea, mi-o macină acești patru pereți posomorâți și reci. Acum mi-a fost luat și soarele. Sunt atâtea săptămâni de când stau în întunericul acesta și nu mă pot bucura de soare decât o oră pe zi.

Genunchii îmi sunt înghețați tot timpul. Simt cum urcă răceala din cimentul de jos, în sus, prin oase. 

Ceasurile trec greu. Greu de tot. La 12 și seara iau câteva îmbucături. Nu pot mai mult. Noaptea începe adevăratul chin: nu pot adormi decât pe la orele 2-3. Afară viscolește. Aici pe vârful dealului viscolul e mai puternic. Prin crăpăturile ușii, vântul împinge zăpada, care devine tot mai groasă, ocupându-mi un sfert din suprafața celulei. Spre dimineață găsesc totdeauna un strat destul de gros. Tăcerea apăsătoare a nopții nu este întretăiată decât de cântecul cucuvelelor, care locuiesc prin turnurile bisericii și din timp în timp, de glasul santinelelor care ne păzesc, strigând cât pot:

„– Numărul unu! 

– Bine.

– Numărul doi!

– Bine.”

Stau așa, mă întreb, mă frământ și nu pot dezlega: o lună? Două? Un an, doi? Cât! O viață? Toată viața cât o mai am?

Da. Mandatul de arestare îmi prevestește muncă silnică pe toată viața. Se va judeca procesul? Desigur; dar e un proces greu. În contra mea sunt coalizate trei forțe:

Guvernul care va căuta să dea un exemplu prin pedepsirea mea, mai ales că e primul caz în România, când cineva se așează cu revolverul în mână în fața zbirului, ce vine să-i calce în picioare demnitatea, să-i jignească onoarea și să-i sfâșie, în numele autorității de stat, carnea de pe el.

Puterea jidănească din țară care va face tot posibilul să nu mă scape din mâini.

Puterea jidănească din străinătate, cu banii, cu împrumuturile, cu presiunile ei.

Toate aceste trei forțe sunt interesate în a mă face să nu mai ies de aici. În contra lor se ridică studențimea și mișcarea națională românească. Cine va învinge? Îmi dau seama că procesul meu este mai mult un proces de forțe. Oricâtă dreptate aș avea, dacă forțele adverse vor fi numai cu un dram mai puternice decât ale noastre, nu vor pregeta nici un moment de a mă nimici. Sunt atâția ani de când mă așteaptă, să mă prindă, pentru că le-am stat de-a curmezișul în toate planurile lor. Își vor pune toate puterile ca să nu le scap. 

Acasă, mama mea, an după an, la auzul atâtor îngrozitoare vești pentru ea, cu casa călcată noaptea de procurori și percheziționată de comisari brutali, primea în inimă, lovitură după lovitură.

Cu gândul la soarta așa de tristă a vieții mele, mi-a trimis Acatistul Maicii Domnului, cu îndemnul ca să-l citesc la ora douăsprezece noaptea, timp de 42 de nopți în șir. L-am citit regulat și în măsură ce numărul nopților se mărea, pare că ai noștri creșteau în puteri, adversarii se retrăgeau și primejdiile dispăreau.