DESCHIDEREA UNIVERSITĂȚII DIN IAȘI ÎN TOAMNA ANULUI 1920

 

La celelalte centre universitare, liniște. Noi eram însă condamnați la războire.

Pentru prima oară în istoria Universității ieșene, senatul universitar anunță deschiderea cursurilor fără preoți și fără serviciul religios. Pentru a înțelege cineva durerea noastră, trebuie să știe că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universității. Veneau: tot senatul universitar, toți profesorii, toți studenții și cei nou înscriși; era prezentă elita intelectuală a Iașiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiției ei semiseculare.

Mai grav: universitatea Iașiului creștin, cea mai înaltă școală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din școală, din instituții, din țară.

Profesorii Universității din Iași, afară de cei 4-5 cunoscuți, au primit cu mare satisfacție hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „știința românească” din „barbarie” și din „prejudecățile medievale”. Studenții comuniști jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câțiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoții în odăjdii răstigniți în altare?

Un număr de vreo opt studenți naționaliști, care ne aflam în Iași, am umblat zadarnic pe la ușile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenții n-au dus la nici un rezultat.

Și atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forța la deschiderea universității.

Ne-am culcat cu toții în str. Suhupan nr.4, sediul acțiunii noastre, pentru a rămâne grupați. La 6 dimineața eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalți să vină după noi. Am închis și baricadat ușa din dos a universității, lăsându-l pe Frimu acolo.

Eu am făcut un afiș scris cu creionul roșu, pe care l-am lipit pe ușa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoștința domnilor studenți precum și a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiționale”.

Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au început să vină studenții. Eu am rezistat singur la ușă până la ora 9 și jumătate, când în fața universității se adunaseră peste 300 de studenți.

În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forța, i-am spus: „Când ați intrat profesor la universitate ați jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicați cum împotriva crucii? Sunteți un sperjur, pentru că ați jurat într-un lucru în care nu ați crezut, iar acum vă călcați jurământul.

Atunci studenții, peste 300, în frunte cu Marin, șeful comuniștilor, cu Hrițcu, cu Ionescu de la Botoșani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis ușa de la universitate, m-au introdus în sala pașilor pierduți, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele și cu pumnii în cap. Nici o apărare și nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc și împins din toate părțile primind lovituri de pretutindeni.

În sfârșit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colț și mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit și cei șase. Biruința adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puțin timp secretarul universității s-a coborât de la rectorat și a afișat următoarele: „Se aduce la cunoștința tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.

Miercuri dimineața, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg orașul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toți. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza.

De atunci mi s-a înrădăcinat credința care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată.

În opinia publică a Iașiului, aceste lupte, în special cele de la Regie și Ateliere și acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început să-și dea seama că bolșevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toți profesorii universității, toată presa, toată jidănimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealaltă parte numai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriașe decât uriașa lor credință în viitorul țării. Tinerii aceștia prezentau rezistența unor voințe înfipte în pământ ca niște stânci peste care lumea ușor putea vedea, nu numai că nu se poate păși fără pericol, dar că nu se poate păși niciodată.

Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră.

Lumea cealaltă, Iașiul creștin și românesc, ne încuraja și ne urmărea cu simpatie.