Pentru a doua oară în parlament

 

Tot timpul, în Parlament, am luptat contra guvernului și a măsurilor sale pe care eu le-am socotit contra intereselor neamului românesc, cum am luptat de altfel și împotriva celorlalte guverne, care s-au perindat la cârma statului. De la toate aceste guverne, țara aceasta nu avea nimic de așteptat. Nimic din viitorul sănătos al acestui neam nu se făurea acolo. Toate măsurile și legile nu erau decât niște paleative, care să lungească de azi pe mâine existența amară și tristă a țării. 

Când la Grivița au fost împușcați muncitorii români, din ordinul Ministerului de Interne, scârbit până în adâncul inimii de atitudinea comunizanților din Partidul Național-Țărănesc, care aplaudau măsura guvernului, m-am ridicat la tribună și am simțit de a mea datorie să vorbesc după cum urmează:

„E rău că nenorociții de muncitori au ieșit în stradă, dar e mai rău și de ei și de neamul nostru, dacă în fața nedreptății strigătoare la cer, n-ar ieși, ci și-ar pleca capul resemnați în jug, lăsând țara pe mâna unor politicieni exploatatori.

……………………………

Dl. Corneliu I. Zelea Codreanu: D-le președinte, d-lor deputați, în numele grupării din care fac parte cer ca, alături de ancheta pe care este normal să o facă autoritățile în drept, să se facă și o anchetă parlamentară, compusă din reprezentanți ai diferitelor grupări politice din acest Parlament. Cer acest lucru, pentru că mă îndoiesc de exactitatea afirmațiunilor făcute de d-l Ministru de Interne; mă îndoiesc pentru un motiv bine determinat. La 24 ianuarie, atunci când studențimea română, naționalistă și creștină, mergea să depună o cruce la mormântul eroului necunoscut, Siguranța Statului a dat informația, într-o foaie din capitală, că acea acțiune a fost pusă la cale și subvenționată de Moscova.

Dacă tot așa de verosimilă este și informația pe care d-voastră o aveți în afacerea de la Grivița, atunci înțeleg foarte bine , câtă dreptate aveți ca să luați măsuri de asemenea natură, ca cele pe care le-ași luat ieri și azi. (Aplauze pe băncile „Gărzii de Fier” și ale Partidului Țărănesc Dr. Lupu)

În al doilea rând, țin să afirm că mie, ca și tuturor oamenilor de bun simț din această țară, nu ne este frică de comunism sau de bolșevism. Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii de la aceste ateliere nu au ce mânca; le este foame. (Aplauze pe băncile „Gărzii de Fier” și ale Partidului Țărănesc Dr. Lupu)

Unii din acei muncitori au 1.000 lei pe lună și au 5, 6, 7 copii.

Dl. Dr. N. Lupu: Așa este.

Dl. Corneliu I. Zelea Codreanu: Având cinci, șase, șapte copii, această leafă nu le ajunge nici măcar pentru pâinea de toate zilele.

Mie, în al doilea rând, mi-e frică și de altceva: de setea de dreptate.

Dl. Dr. N. Lupu: Foarte bine.

Dl. Corneliu I. Zelea Codreanu: Atunci, d-voastră va trebui să satisfaceți acestea două: foamea și setea de dreptate, (Aplauze pe băncile „Gărzii de Fier” și ale Partidului Țărănesc Dr. Lupu) și va fi ordine deplină în această țară.”

(Ședința de joi, 16 februarie 1933, 

M.O. 41 din 23 februarie 1933)

Una din greutățile care apasă activitățile parlamentarului este aceea a miilor de cereri de intervenție pe la ministere. Era o adevărată condamnare a noastră de către mulțimea alegătorilor. Pentru că, pe de o parte, ne pierdeam întregul nostru timp, umblând toată ziua pentru rezolvarea acestor petiții. Este periculos pentru viața unei organizații acest sistem, pentru că îți paralizează întreaga activitate. Pierzi lupta întreagă, trebuie să renunți la soarta unei nații pentru ca să-ți servești partizanii. De la un timp, am observat că printre cei ce veneau cu astfel de cereri nu era însă nici un legionar. toți erau, fie milogi de meserie, fie adversari trimiși anume pentru a ne paraliza. Pe de altă parte, acest sistem ne punea în situația penibilă de a merge și a ne ruga la oamenii în contra cărora luptam. De aceea, personal am refuzat să fac acest serviciu de intervenție. Tot timpul cât am stat în Parlament, n-am cerut nici unui ministru nimic. 

O altă categorie o formau aceia care veneau să ne ceară bani. Din sutele, câți se perindau în fiecare zi, nici unul nu era legionar. Unii erau într-adevăr bolnavi sau căzuți în vreo nenorocire, alții însă își făcuseră din acest sistem o adevărată meserie. 

În sfârșit, gruparea noastră era o mică organizație în devenire, în marș, în luptă permanentă. Aceasta ne cerea, în special mie, necontenită atenție asupra tuturor mișcărilor adversarului; pretindea descoperirea și pararea planurilor dușmane, cucerirea și organizarea de noi poziții, cu alte cuvinte, o supraveghere permanentă, de zi și noapte, a câmpului de luptă din întreaga țară. Înainte de toate venea însă supravegherea educației legionare pentru a nu ne vedea transformați pe nesimțite, într-o categorie politică de infecție morală, din care să nu mai putem ieși și în care spiritul legionar să moară.

Parlamentul îmi răpea timpul necesar conducerii.