Probleme de ordin material

Mișcarea, pentru micile ei nevoi, mergea bine din punct de vedere material. Din munca și contribuția oamenilor săraci se strângea aproape cât trebuia ca să putem trăi și acționa. 

Absolut toate sumele încasate sunt trecute în revista „Pământul Strămoșesc”.

Revista e plină de cei ce dădeau câte 10 lei, 5 lei. Sunt rari acei care dădeau câte 50-60 lei. Iar bancherii noștri erau acei care puteau contribui cu câte 100 lei lunar, membrii comitetului de 100. Iată să luăm la întâmplare din acest comitet:

Nr.16. Nicolae Voinea din Panciu (O familie de cinci copii care se hrănesc dintr-un hectar de vie).

Nr.17. D. Popescu (Sublocotenent pensionar).

Nr.18. Ion Blănaru (fost student până ieri, acum inginer cu 4.000 lei lunar).

Nr.19. Ion Butnaru (funcționar c. f. r.).

Nr.20. Nistor M. Tilinca (vânzător la o cooperativă).

Nr.21. Corneliu Georgescu (ajutor de la părinți).

Nr.22. Radu Mironovici (ajutor de la părinți).

Nr.23. Ionescu M. Traian (inginer silvic).

Din îngrădirile pe care și le puneau în cheltuielile pentru masă și haine, se strângea atât cât organizația, întrebuințând cu chibzuință, să poată trăi și să se dezvolte normal.

Presa jidănească însă striga: Din ce bani își cumpără acești domni camionete? (Jidanul totdeauna de rea credință, făcuse din una mai multe) Cine finanțează această mișcare? O, Domnilor! N-a finanțat-o nimeni. Ci numai credința fără margini a românilor, în majoritate săraci lipiți pământului.

Nu numai că nu eram finanțați de capitaliști, dar sfătuiesc pe oricine conduce o mișcare bazată pe sănătate, să refuze orice tentativă de finanțare, dacă voiește să nu-și omoare mișcarea. Pentru că o mișcare este astfel constituită încât să producă singură din credința și jertfa membrilor ei, exact atât cât îi trebuie pentru ca să poată trăi și să se poată dezvolta.

Pentru o normală și sănătoasă dezvoltare, o mișcare nu are drept să consume decât atât cât poate produce ea și nu poate produce decât în măsura capacității de credință și deci de jertfă a membrilor ei. Nu produce suficient? Nu vă stă deschisă calea finanțării, ci aceea a intensificării credinței. E chiar un indiciu, a nu produce suficient, este o dovadă a puținătății credinței. Nu produce nimic? Organizația e moartă sau se va prăbuși în curând. Lipsită de credință, ea va fi învinsă de cei ce o au. 

Un șef care admite finanțarea mișcării sale din afara organizației, este ca și omul care-și învață organismul să trăiască din medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeași măsură îl condamni să nu mai reacționeze singur. 

Și mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreția farmacistului! Tot astfel o mișcare este la discreția celor care o finanțează. Aceștia ar putea, la un moment dat să înceteze finanțarea și mișcarea neînvățată a trăi prin sine, moare.

O mișcare, ca și un om de altfel, poate avea nevoie, uneori, de o cantitate mare de bani. Se poate împrumuta, pentru ca să plătească cu timpul.

Deci, domnilor șefi de mișcări (vorbesc pentru cei ce vor veni după noi), să respingeți pe binevoitorii care se vor oferi să vă finanțeze mișcarea, bineînțeles, dacă vor mai fi în viitor de aceștia. În România cred că nu. Nici astăzi aproape nu mai sunt. Toți acei ce au posibilități de finanțare și finanțează, sunt bancherii jidani, marii bogătași jidani, marii cerealiști jidani, marii industriași jidani, marii comercianți jidani. Ei finanțează partidele politice pentru a extermina pe români în țara lor. 

Să finanțeze (acest cuvânt sună a bancher, a pradă, a nedreptate, a necuviință) nu va mai fi nimeni. Nici românii, și cu atât mai puțin jidanii. Pentru că această castă a bancherilor și a oamenilor de afaceri, a îmbogățiților prin lovituri, aceste păsări de pradă care pândesc deasupra societății omenești, vor fi nimicite. Oameni cu dare de mână, oameni bogați, până la limita bunei cuviințe, vor fi. Ei nu vor avea posibilități de finanțare, ci vor putea numai să ajute, din prinosul lor, o mișcare. Această obligație de a ajuta, de a-și ajuta neamul în grele momente, o au toți românii și vor avea-o în veacul veacurilor. Ajutorul lor este și va fi bine primit totdeauna. 

Situația mea însă, materială și a camarazilor mei, era din ce în ce mai grea, mai apăsătoare.

Eu căzusem pe capul bietului meu socru, care și așa, abia putea întreține, din mica sa leafă, pe cei cinci copii ai lui. Locuiam într-o cameră, iar în celelalte două, șapte suflete. Înțelegând însă situația în care mă găseam, datorită marii lui iubiri pentru cauza românească, nu mi-a spus niciodată nimic, deși vedeam că pe zi ce merge, se încovoia tot mai mult sub povara greutăților.

Atunci ne-am sfătuit ca eu să rămân a mă ocupa de mișcare, iar Moța și ceilalți trei camarazi văcăreșteni să facă avocatură, pentru a se putea întreține pe ei și a mă ajuta și pe mine. 

În scurt timp vor începe, dar se vor izbi de greutăți imense. Priveam în urmă. Intrați acum 10 ani la Universitate, luptasem, rând pe rând, alături de toate seriile de studenți. Și, rând pe rând, toți se aranjaseră, își creaseră câte o mică situație din care puteau trăi, numai noi rămăsesem singuri, ca niște nebuni rătăciți în mijlocul valurilor lumii.

Deși elemente de valoare, ei abia își vor câștiga o biată pâine. Avocați la Calea Ferată, la Primărie sau Stat, ei nu vor putea intra. Acolo sunt locuri numai pentru cei ce își părăsesc linia de luptă și trec în linia partidelor politice. Încurajare pentru lipsa de caracter. De la jidani, procese nu vor lua, pentru că așa le va dicta onoarea lor. Românii îi vor ocoli. Nu vor intra în birourile lor decât cei săraci. 

Era greu drumul. Ostracizați în țara noastră și puși aproape în imposibilitate de a trăi.