15 DECEMBRIE 1929

 

La 14 decembrie seara, eram în Berești. La gara m-a așteptat Lefter, Potolea, Tănase Antohi și alții. Târgul era un adevărat viespar de jidănime; casă îngrămădită lângă casă, dugheană lângă dugheană. Singura stradă trece prin mijlocul târgușorului. Noroiul până la glezne. Pe margini, niște trotuare de scândură. Am fost găzduiți la Potolea. 

A doua zi dimineața, mă întâmpină la ușă maiorul de jandarmi și procurorul, veniți de la Galați să-mi pună în vedere că nu pot să țin întrunirea.

Le-am spus:

– Ceea ce pretindeți dvs. nu e nici drept nici legal. În țara aceasta toată lumea are dreptul să țină întruniri: nemți, unguri, turci, tătari, bulgari, jidani. Numai eu să nu am acest drept? Măsura Dvs. este samavolnică. Este în afara legii și nu mă voi supune. Voi ține întrunirea cu orice preț. 

În sfârșit, după mai multă discuție, mi s-a aprobat să țin întrunirea, dar să nu fac dezordini. 

Ce era să fac? Ce dezordine? Să sparg casele la oameni? Era prima mea întrunire publică. Nu aveam tot interesul ca ea să decurgă în cea mai perfectă ordine, pentru a nu-mi pierde dreptul de a le ține pe celelalte?

La ora fixată pentru întrunire, s-a adunat un număr foarte mic de oameni. Abia vreo sută. De la ei am aflat că lumea ar fi voit să vină multă, dar a fost oprită de jandarmi prin sate.

Toată întrunirea a durat cinci minute. Un minut a vorbit Lefter, unul Potolea și restul eu. Am spus:

– Am venit să țin o întrunire. Dar autoritățile îmi opresc oamenii cu forța. În contra tuturor ordinelor, voi ține zece întruniri! Să mi se aducă un cal și voi merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii!

Calul era de altfel singura posibilitate de locomoțiune prin noroaiele acelea. Peste două ore mi s-a adus un cal și am plecat. După mine, pe jos, venea Lefter cu încă vreo patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea bisericii, în câteva minute, lumea s-a adunat toată: bărbați, femei și copii. Le-am vorbit puține cuvinte și nu am desfășurat nici un program politic:

– Să ne unim cu toții, bărbați și femei, să ne croim nouă și neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere și mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta și suferi, va fi răsplătit și binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porțile noastre! O lume, cu sufletul sterp și uscat, moare și alta se naște: a acelora cu sufletul prin de credință. În lumea aceasta nouă, fiecare își va avea locul său, nu după școală, nu după inteligență, nu după știința, ci în primul rând după credința sa și după caracterul său.

Am plecat mai departe. După vreo patru kilometri, am ajuns în sat, la Slivna. Se înserase. Oamenii m-au așteptat însă, în drum, cu lumânările aprinse. În capul satului mi-a ieșit înainte un cuib de legionari în frunte cu Todosiu. Am vorbit și aici. Pe urmă am plecat mai departe, spre satul Comănești, condus de cuibul de legionari din Slivna. Pe drumuri pe care nu mai fusesem niciodată. 

Și aici, de asemenea, oamenii m-au așteptat cu felinare și lumânări, iar flăcăii, cântând. 

Oamenii mă primeau cu bucurie, fără deosebire de partide politice. Nu ne cunoscusem, dar parcă eram prieteni de când lumea. Dușmăniile se topiseră. Eram o singură apă, un singur suflet, un singur neam. 

A doua zi dimineața, am plecat mai departe. De astă dată, nu mai eram singur. Trei călăreți mă întrebaseră dacă mă pot însoți și am pornit împreună. În marginea satului vecin, Gănești, Ne-am oprit la Dumitru Cristian. Om de vreo 40 de ani, cu o figură de haiduc și uitătura de sub sprâncene. Naționalist și luptător din timpul mișcărilor studențești, el și-a deshămat caii de la căruță, și-a pus șeaua pe unul și a pornit cu noi. În curând numărul nostru s-a mărit cu Dumitru și Vasile Popa, cu Hasan și Chiculiță.

Tot mergând din sat în sat, numărul călăreților a ajuns la douăzeci. Eram toți tineri între 25 și 30 de ani. Numai câțiva aveau între 35 și 40 de ani, iar cel mai bătrân era moș Chiculiță din Cavadinești, de vreo 45 de ani. Când ne-am făcut mai mulți, am simțit nevoia de un semn distinctiv, de o uniformă. Dar pentru că nu aveam posibilități, ne-am pus cu toții, la căciuli, pene de curcan. Și așa intram prin sate cântând. Trecând în cântec și în trapul cailor, pe coamele dealurilor de lângă Prut, pe unde de atâtea ori trecuseră și luptaseră strămoșii noștri, se pare că eram umbrele acelora care apăraseră pe vremuri pământul Moldovei. Viii de acum și morții de atunci, eram același suflet, aceeași mare unitate, purtată de vânturi pe creste de dealuri: a românismului. Vestea că sosesc s-a întins din om în om, prin toate satele. Lumea ne aștepta pretutindeni. Pe cine întâlneam pe drum, ne întâmpina cu întrebarea:

– Domnișorule, când veniți și pe la noi prin sat? Ieri v-a așteptat lumea până noaptea târziu.

În sate, când cântam sau vorbeam oamenilor, simțeam că pătrund în cele adâncuri sufletești nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut, nu putuseră să pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt rădăcinile mișcării legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni.

Joi, era zi de târg la Berești. La ora 10 dimineața, am apărut pe creasta de deasupra târgului, 50 de călăreți. De acolo, în coloană de marș, cântând, am coborât în târg. Lumea ne-a primit cu mare însuflețire. Din casele creștinilor ieșeau românii și ne turnau căldări cu apă în cale, după vechiul obicei, ca să ne meargă în plin pe drumul nostru. Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Bălan, unde ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire. acum eram peste trei mii de oameni. N-am ținut întrunire. Am dat călăreților, unora dintre ei, câte o amintire de la mine. 

Lui Nicu Bogatu i-am dat tabachera mea, făcută în închisoarea de la Văcărești; lui moș Chirculiță i-am dat o zvastică. Pe Lefter și Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar pe Nicu Bălan, în statul major la Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, șeful legionarilor de pe valea Horincii.

Valea aceasta a Hornicii, cu locurile și cu oamenii ei, mi-a rămas dragă. După Focșani, aici va fi al doilea stâlp al mișcării legionare.