ÎN ARDEAL, LA LUDOȘUL DE MUREȘ

Vineri, înainte de Crăciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludoș. Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut și eu. Un ger grozav oprise trenurile pe drum. În noaptea aceea am îndurat un frig îngrozitor. Deși umpluserăm camioneta cu paie și intraserăm până la brâu în ele. Am făcut drumul Iași – Piatra Neamț – Valea Bistriței. La ora 4 dimineața, eram pe crestele Munților Carpați. 

La 11 seara, în ajunul Crăciunului, după mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns la Ludoșul de Mureș. Aici ne-am odihnit bine la Amos. A doua zi, ne-am dus la biserică, apoi am vizitat orășelul. E mai mare decât Tg Berești și situat la vreo 40 km nord de Turda, capitala județului. Și acesta e plin de jidănime, fără însă a ajunge procentul de la Berești. Și aici Iuda, așezat la Târg, și-a întins pânza ca un păianjen peste întreg ținutul românesc. În această plasă vor fi prinși bieții țărani, vor fi învârtiți și amețiți și apoi supți de tot avutul lor. 

În dimineața zilei a doua de Crăciun, am pornit. Întâi camioneta cu 10 legionari, iar după ea, eu cu vreo 20 de călăreți: Amos, Nichita, Colceriu, profesorul Matei și alții, toți cu pene de curcan la căciuli.

Pe șosea ne întâlnea lumea și neștiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire. Dar noi mergeam parcă investiți cu cea mai puternică autoritate, căci simțeam că venim în numele neamului românesc, din porunca lui și pentru dânsul. 

În Gheța, Gligorești, în Gura Arieșului, oamenii s-au adunat tot așa de mulți ca și pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am spus numai că venim din Moldova ca să chemăm la înviere sufletul necăjit al românilor; căci o mie de ani de robie, de nedreptate și de mormânt ne-au fost de ajuns. România Mare s-a făcut cu multă jertfă, dar parcă stăpânirea străină și vechea nedreptate se prelungesc încă și dincoace de înfăptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernări românești n-au reușit să ne vindece de rănile care ne dor și nici n-au reparat nedreptățile seculare. Ele ne-au dat o unitate de formă dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucăți, câte partide sunt. 

Învierea neamului acesta clocotește sub pământ și va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg viitorul și întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor!

Din nou simțeam cum mă cobor în adâncuri.

Deși la sute de kilometri distanță, deși în regiuni despărțite de secole prin granițe, și acolo am găsit același suflet, exact același ca pe Valea Horincii de lângă Prut. Același suflet al neamului, peste care am înțeles că n-a putut fi trasă niciodată vreun fel de frontieră. El a curs de la un capăt la altul al neamului, de la Nistru până la Tisa, fără ca să-i pese de frontierele așezate de mâna omenească, ca și apa care în adâncuri curge pe sub pământ, fără ca să țină seama de gardurile pe care oamenii le-au făcut la suprafață. Acolo, în adânc, nu am găsit partide, nici vrajbă, nici ciocniri de interese, nici „oarba neunire”, nici luptele între frați, ci unitate și armonie.

A treia zi de Crăciun am plecat din nou. Ne-am oprit la o biserică și am făcut o rugăciune pentru Mihai Viteazul, pentru Horia și ai lui și pentru Iancu, ca să știe și ei că noi pășim astăzi pe pământul pe care trupurile lor au fost chinuite și sfârtecate pentru neam. Era ziua Sfântului Ștefan. Am aprins o lumânare pentru sufletul lui Ștefan cel Mare, prin care neamul nostru s-a ridicat la cea mai mare înălțime a lui și pe care au îl socot la înălțimea lui Napoleon, a lui Cezar și Alexandru Macedon. Pe oriunde vor merge pașii mei, prin orice lupte voi intra, dacă deasupra mea voi simți umbra Sfântului Arhanghel Mihail și dedesubt umbrele celor 20 de morți dragi ai familiei și mișcării legionare, în dreapta simt sufletul lui Ștefan cel Mare și spada sa.