III. Ce s-a întâmplat

În jurul orei zece, pe când Roman stătea de vorbă cu Victor Celmare, Virginia Munteanu primise un telefon. „Vergi, tu eşti? Săru' mâinile”, auzise ea o voce cunoscută. „Da, eu sunt!” răspunsese. După un al doilea schimb de cuvinte, colega de ghişeu o văzuse cum se îngălbeneşte. Se repezise la ea s-o ajute, dar Virginia Munteanu îi dăduse de înţeles că nu mai are nimic, deşi mâna în care ţinea receptorul îi tremura fără contenire. Recunoscuse, la celălalt capăt al firului, vocea lui Miroiu şi simţise cum, dintr-o dată, tot sângele i se scurge din vine: „Unde eşti? întrebase ea cu voce stinsă. Te-am căutat peste tot”. „Vergi o să afli totul, ocolise celălalt răspunsul. Am mare nevoie de tine”. „Ai auzit de tanti?” „Vergi, învoieşte-te pentru o oră şi aşteaptă-mă la tine acasă. Am să vin să te văd. Nu mă lăsa… am mare nevoie de tine. Nu mai pot vorbi…” Miroiu curmase brusc convorbirea, ceea ce o speriase pe Virginia Munteanu şi mai rău. Nu izbutea să se mai ţină pe picioare şi se lăsase vlăguită în fotoliu.

— Dragă Virginica, ce ai, ce-i cu tine? o întrebase colega, sincer îngrijorată.

Drept răspuns, izbucnise în plâns. Tremura şi plângea cuprinsă de o spaimă inexplicabilă. O stăpânea şi senzaţia că vocea auzită la telefon nu era a lui Miroiu, ci a altcuiva, a unuia care se străduia să-l imite…

Colega îi aduse un pahar cu apa. Îl golise dintr-o răsuflare, dar nu se calmase. Miroiu apăruse… o chemase la telefon, solicitându-i sprijinul. „Am nevoie de ajutorul tău”, îi răsunase stăruitor în urechi glasul disperat al lui Miroiu. „Unde a dispărut? se întrebase. De ce n-a vrut să-mi spună?”

Se ridicase cu greu din fotoliu şi se îndreptase spre biroul lui Tudor Voiculescu, bunul şi cumsecadele ei şef.

Marin Iliescu primise şi el un telefon. Spre deosebire însă cu colega sa, Virginia Munteanu, recunoscând glasul de la celălalt capăt al firului, se îmbujorase de bucurie. „Vin… De când aştept clipa asta, răspunse el. Alerg… vin la tine în cea mai mare viteză… Nu-mi pasă de nimic. Ai procedat bine… Pa!” Pusese jos receptorul, apoi se învoise să se ducă la Policlinică, unde, aşa cum susţinuse, urma un tratament.

Roman îşi spuse într-o doară: „Ce-ar fi să-l caut la Policlinică? Insul mă interesează… e un fost coleg de şcoală al lui Miroiu… el i-a făcut lui cunoştinţă cu Virginia Munteanu… ştia de la ea ora şi locul întâlnirii cu Miroiu. N-ar fi exclus ca o discuţie cu dumnealui să mă pună pe o urma interesantă.”

Se opri la „Carul cu bere”. Bău la repezeală o halbă. În sfârşit îşi potoli setea, se răcori, se mai dispuse. „Mă iau şi eu de Iliescu, asta pentru că n-am ceva mai bun de făcut… avu el curajul să recunoască. Până ce-o să-mi iasă altceva în cale.”

La Policlinica Finanţe-Bănci de pe Calea Griviţei, făcu o descoperire care nu-l lăsă de loc indiferent. Marin Iliescu nu numai că nu trecuse în ziua aceea pe acolo să se trateze, dar aşa cum rezulta din fişa lui medicală, se bucura de o sănătate de invidiat. Conchise, deci, că Marin Iliescu îşi minţise şeful. „Şi ce-i cu asta?! încercă Roman să se contrazică. Câţi nu se învoiesc, sub pretextul că se reped până la policlinică, dar de fapt îi vezi ducându-se fie la un film cu cowboy, fie la un meci?”

Se îndreptă, pe jos, spre D. G. M. Soarele dogorea, moleşindu-l. Din pricina arşiţei, nu mai avu puterea să-şi adune gândurile, să şi le rânduiască, aşa cum îi plăcea, într-o anumită înlănţuire logică. Zări, după o bucată de drum, un telefon public. O căută pe Virginia Munteanu la Bancă. O voce de femeie îi răspunse că funcţionara încă nu se înapoiase la serviciu. Îl căută atunci pe Marin Iliescu, dar nici acesta nu se înapoiase. „Hm!” era tot ce izbuti Roman să-şi spună în clipa aceea.

Virginia Munteanu intră în casă clătinându-se. Emoţia n-o părăsise nici o clipă, iar în troleibuz se văzuse nevoită să facă un efort supraomenesc să nu plângă. Totuşi, călătorii o ţinuseră în focul privirilor lor curioase. În vestibul, întârzie. Închise uşa în urma ei. În clipa aceea, avu senzaţia că dincolo cineva o aştepta… Poate Miroiu, poate altcineva? Se lipi de uşă, aşteptând înfricoşată ca celălalt să-şi trădeze prezenţa. Nu se auzi însă nici o mişcare, nici un zgomot. Îşi dădu seama cât de absurdă îi era comportarea. Cine să-i intre în casă? Şi, mai ales, cum? Garsoniera nu avea decât un singur rând de chei. Cine ar fi îndrăznit ca, în plină zi, să forţeze broasca de la uşă? Răsuflă uşurată. Se desprinse de lângă uşă şi trecu în cealaltă încăpere, cufundată în semiobscuritate din pricina jaluzelelor coborâte. Dănuia o linişte odihnitoare Se lăsă istovită pe recamier, apoi se întinse. Poşeta îi căzu din mână. Închise ochii. Lângă tâmplă, o arteră îi zvâcnea ca un punct de foc. Se chinuia să se înţeleagă pe sine. Gândurile i se învălmăşeau. „Mihai dispărut, doamna Bănescu… Apoi vocea aceea de la telefon era şi nu era a lui Mihai.” Plângea fără să vrea, iar lacrimile i se prelingeau nestingherite pe obrajii palizi. „Toate nenorocirile din lume pe capul meu cad… De ce? De ce? Cu ce ţi-am păcătuit, Doamne?”

Tresări. Prinse un zgomot. Nu, nu, i se păruse… Cineva dădea târcoale uşii. Ba şi apăsase pe clanţă. Se ridică speriată în picioare. În aceeaşi clipă, simţi un gol dureros în stomac. Bătăile inimii îi erau atât de puternice, încât ameţi. Se apucă de spătarul unui scaun. Nu, nu se înşelase: auzise paşi şi fu cât p-aci să leşine de spaimă. Pe neaşteptate însă, telefonul sună într-atât de puternic, încât ea scoase un ţipăt de spaimă. Propriul ţipăt o zăpăci şi mai rău. Nu ştia ce trebuie să întreprindă mai întâi: să se repeadă la uşa şi s-o deschidă sau să ridice receptorul? Şi pentru că aparatul se găsea doar la un pas, se hotărî să ridice receptorul. Dar nu-şi luă ochii de la uşa din vestibul. Văzu clanţa mişcându-se şi se întrebă de ce omul de afară refuză să apese pe butonul soneriei. „La telefon e căpitanul Roman”, auzi ea la celălalt capăt al firului.

— Tovarăşe Roman! strigă ea cuprinsă de o bucurie spontană.

— V-am căutat pe la Bancă, îi explică el, şi mi s-a spus că v-aţi învoit, deoarece aţi primit un telefon…

— Unde sunteţi acum?

— Aproape de locuinţa dumneavoastră…

— Vă rog să veniţi cât mai repede aici, la mine… Vă rog.

— Zbor, mai auzi ea.

Liniştea adâncă a garsonierei se refăcu. Virginia Munteanu nu se clinti de lângă aparat. Înmărmurise în acel loc, cu privirile fixate pe clanţă. De dincolo de uşă nu mai răzbea nici un zgomot. La rându-i, clanţa încremenise. Simţi cum nervii i se destindeau puţin câte puţin. Gândul că nu mai era singură, că ofiţerul avea să apară dintr-un moment într-altul, îi izgoni teama din suflet, redându-i stăpânirea de sine. Acum n-are decât să vină şi Mihai… Îşi aminti iar de clanţă… o văzuse mişcându-se. De ce omul renunţase să mai intre? Voise doar să-i vorbească. Poate că mai era acolo, la uşă… Ce-ar fi să deschidă? Un timp, se zbuciumă între frică şi tentaţia de a deschide. În cele din urmă îşi înfrână teama. Se dezlipi de lângă telefon, deschise larg uşa şi ieşi pe palier. Era pustiu. Se auzeau nişte copii care se zbenguiau un etaj sau două mai jos. Un miros de ceapă prăjită plutea între etaje.

Reveni în garsonieră puţin dezorientată Nu cumva i s-a părut? Nu cumva a trăit o clipă de delir? Nu cumva astenia nervoasă îi jucase o farsă? Îi fu frică să-şi răspundă. Ridică jaluzelele până la jumătatea ferestrei. Lumina stridentă a soarelui năvăli din belşug în încăpere, topind semiobscuritatea. Răsuflă uşurată şi, instinctiv, se uită spre oglindă toaletei. Nu-i plăcu cum arăta: „Ar trebui să mă aranjez un pic, oftă ea, baremi să-mi dau cu puţină pudră”. Nu schiţă totuşi nici un gest să-şi ia poşeta, s-o deschidă, să-şi caute pudra. Îi era lene, indiferent. „Ce bine ar fi dacă ofiţerul ar veni înaintea lui Mihai!” Îşi aminti de vocea lui Miroiu la telefon, de acel strigăt disperat: „Am nevoie de ajutorul tău!” şi o furnicară fiorii reci ai spaimei. Gândul că Mihai s-ar putea ivi înaintea căpitanului Roman îi aţâţă şi mai mult spaima în suflet. Cine să fi fost atunci cel care apăsase pe clanţă? Senzaţia unei apropiate nenorociri, la început vagă, se întindea acum asupra sufletului ei, ca un nor negru aducător de jale…

Se auzi soneria de la intrare. Virginia Munteanu înaintă spre uşă. Din nou glasul acela dureros îi înjunghia stomacul… „E Mihai sau ofiţerul?” Soneria mai ţârâi o dată. Se duse la uşă şi, lipindu-se de ea, întrebă:

— Cine e?

— Căpitanul Roman.

Oftă uşurată. Mai avea, care va să zică, şi un pic de noroc. Deschise uşa, îl lăsă să intre, apoi, neizbutind să se mai stăpânească, izbucni în plâns.

— Liniştiţi-vă, o sfătui Roman. O să-mi povestiţi mai târziu ce s-a întâmplat.

Ea se ruşină, se scuză şi se refugie în baie. Rămas singur, căpitanul se îndreptă spre fereastra apartamentului. Văzu de acolo crucile cimitirului Bellu răsărind ca nişte braţe albe printre coroanele sălciilor. Zăduful se înstăpânise şi în micuţa garsonieră a Virginiei Munteanu. În aşteptarea femeii, Roman îşi scoase pipa şi prinse a se juca, remarcând încă o dată sobrietatea încăperii.

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză din nou Virginia Munteanu, revenind în odaie. Mi-aţi telefonat la vreme. Nervii mi-au fost puşi la grea încercare.

Îl pofti pe ofiţer să ia loc. Se aşeză şi ea pe marginea patului, strângându-şi fusta în jurul picioarelor scurte, dar nu şi diforme.

— Vă ascult, o îndemnă Roman, bătându-şi ritmic palma stângă cu pipa.

Virginia Munteanu trase aer în piept, apoi începu să povestească tot ce se petrecuse cu dânsa din clipa în care i se telefonase. Povestea rar, curgător, urmărind în acelaşi timp pe faţa ţigănoasă a ofiţerului ecourile relatărilor ei. Dar pe chipul imperturbabil al acestuia nu izbuti să desluşească nimic din ceea ce o interesa să afle.

— Aşadar, nu sunteţi prea sigură că la telefon aţi auzit vocea lui Miroiu? întrebă Roman.

— Aşa cum v-am mai spus, era şi parcă nu era a lui. Nu ştiu cum să… Zâmbi, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că declaraţia îi era lipsită de siguranţa de care Roman avea atâta nevoie.

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-l aşteptăm împreună, propuse el.

— Sunt chiar bucuroasă… Numai că… se uită la cesuleţul de aur, ar fi trebui să vină. Acuşi vor fi două ceasuri de când am plecat de la Bancă. O clipă, povesti ea, am avut senzaţia că ar fi venit… că a încercat uşa… Senzaţia asta am încercat-o în momentul în care aţi telefonat…

Tăcură o bună bucată de vreme. Lui Roman îi era cald, sete. Toropeala îl chinuia.

— Din ce pricină a murit doamna Bănescu? îndrăzni ea să întrebe în şoaptă.

— Nu ştiu încă, mărturisi Roman. O să vă pot răspunde de îndată ce voi primi rezultatul autopsiei.

— Era o femeie suferindă, se plângea de anghină pectorală, vorbi ea mai mult pentru sine. Dispariţia lui Mihai a doborât-o.

Roman n-o contrazise. O privea cu o compătimire ascunsă. Era convins că Virginia Munteanu căzuse în această nenorocire datorită unui complex nefericit de împrejurări.

— Cred că nu mai vine, spuse Roman într-un târziu.

— De ce să nu mai vină?! Mi-a cerut doar să mă învoiesc… Mi-a spus că are nevoie de ajutorul meu.

— A fost până la uşă şi a plecat.

— Cum asta?! Nu se poate! îşi arătă ea nedumerirea.

— Da, cred că a venit până la uşă… el sau altă persoană, a auzit ce mi-aţi spus la telefon. Şi-a dat seama că cineva trebuia să sosească dintr-un moment într-altul şi a bătut în retragere…

Roman se ridică în picioare.

— Nu, deocamdată nu cred c-o să se arate.

Virginia Munteanu se ridică şi ea. Explicaţia căpitanului o descumpăni de-a binelea; arăta ca o fiară hăituită.

— Vreţi să spuneţi, vorbi ea abia auzit, că omul de la uşa ar fi intrat, dar i-a fost teamă să nu dea ochii cu… miliţia…

— Nu cu miliţia, ci cu o persoană străină. Nu-mi amintesc ca la telefon să fi rostit cuvântul miliţie.

— De ce să se ferească de o persoană străină? izbucni ea. Miroiu e un om cinstit.

— Poate că n-a fost Miroiu…

Femeia îşi ascunse faţa în palme, de parcă ar fi încercat să-şi oprească, în felul acesta, zbuciumul. Gemu:

— Doamne! Ce se întâmplă?!

Lui Roman îi fu teamă că femeia va izbucni din nou în plâns şi tare nu avea chef s-o vadă şi s-o mai audă bocind. Virginia Munteanu însă se stăpâni.

— Dacă îmi permiteţi, o să vă conduc până la Bancă, se oferi Roman. Şi-acum, înainte de plecare, aş vrea să vă mai spun ceva: cu voia sau fără voia dumneavoastră, v-aţi pomenit într-un vârtej primejdios. Nu pot încă să-mi dau seama de intensitatea vârtejului. Vă cer doar să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a vă păstra sângele rece. Sper să lămurim totul într-un timp relativ scurt. E posibil să auziţi iarăşi vocea lui Miroiu. Să nu vă speriaţi… nu vă alarmaţi. Acceptaţi orice vi se propune, apoi anunţaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă găsiţi la telefon, îi comunicaţi ofiţerului de serviciu… M-aţi înţeles?

Pe chipul palid al femeii răsări un zâmbet de recunoştinţă. Clătină din cap în semn că a înţeles.

— Atunci să mergem, propuse Roman.

„Sper să lămurim totul într-un timp relativ scurt”, îşi aminti Roman de cuvintele rostite pentru a o linişti pe Virginia Munteanu. Acum, găsindu-le pe deplin gratuite, se apucă să se dojenească: „Ai început să intri în pielea „bătrânului Luca„, împarţi cu dărnicie, în dreapta şi în stânga, speranţe deşarte… Vezi doar destul de bine că dosarul se complică!”

Îşi frecă nemulţumit, cu palma, părul aspru. Apoi luă stiloul şi-şi notă în carneţel următoarele sarcini: a) A se pune urgent sub supraveghere persoanele Marin Iliescu, Virginia Munteanu.

b) A se pune sub supraveghere locuinţa aflată sub sigiliu a decedatei Eufrosina Bănescu.

c) A se cere la D. R. M. Dobrogea adresa Luizei Urseanu.

Cineva ciocăni la uşă. Intră un plutonier major care-i înmână un plic cu antetul Institutului medico-legal. După ce curierul se retrase, Roman deschise plicul. Medicul legist îi trimitea o copie a procesului-verbal de autopsie. Concluziile erau clare: „Eufrosina Bănescu a suferit de anghina pectorală. A decedat în urma unei comoţii cardiace, provocate de un puternic şoc exterior.” Într-un fel, rezultatele autopsiei confirmau presupunerile lui Roman. Atrasă de zgomotele din camera nepotului, bătrâna s-a dat jos din pat, s-a dus să vadă de unde provin zgomotele. Cele văzute i-au provocat şocul. Inima a cedat. „Fără îndoială că infractorii n-au urmărit să-i facă vreun rău… Ce anume o fi văzut bătrâna, încât s-a speriat atât de rău şi a murit? Ce tablou să i se fi înfăţişat ochilor? Prezenţa lui Miroiu, în nici un caz, n-ar fi putut s-o sperie de moarte!”

Roman suspină descurajat. Cămaşa i se lipise de spinare. Ventilatorul nu mai era bun de nimic. „Ce naiba i-o fi venit şefului să mă cheme din concediu? se înfurie. Să mă fi lăsat la Pontul Euxin… Nu-mi arde de criminalistică… nu sunt inspirat… n-am idei… cum am una, cum se topeşte din pricina căldurii…”

Şi-ar fi continuat monologul, dacă n-ar fi intervenit telefonul. Virginia Munteanu îl anunţa că Marin Iliescu încă nu apăruse la serviciu.

— Rămâneţi toată după-amiaza la Bancă? o întrebă Roman.

— Da, am de lucru…

— S-ar putea să am nevoie de dumneavoastră…

— Până la opt şi jumătate sunt la Bancă.

— Vă mulţumesc.

— La revedere… „S-a mai liniştit un pic, îşi zise. Vocea pare mai sigură, mai calmă.” Văzu carneţelul deschis. Reciti rândurile scrise. „Marin Iliescu?! Mă tot împiedic de el. De ce? Vreau să-l pun sub observaţie… De ce?” Găsi în cele din urmă că ar fi mai potrivit să stea de vorbă cu dânsul, după care, dacă va fi cazul… „N-am uitat nimic? se întrebă cercetând carnetul. Ah, da, să mă cer la raport…”

Înainte însă de a se ridica de la birou, telefonul zbârnâi din nou. Virginia Munteanu îl încunoştinţă, că, în sfârşit, Marin Iliescu revenise la serviciu.

— L-aţi văzut?

— A trecut pe la mine să-mi sărute mâna şi să mă întrebe dacă am vreo veste de la Mihai…

— Cum vi s-a părut: vesel, trist?

— Puţin îngândurat… I s-a spus că aţi trecut pe acolo şi că l-aţi căutat… „Interesant, îşi spuse Roman după ce încheie convorbirea… S-a întors de la… policlinică… Totuşi, n-ar strica să-l pun imediat sub observaţie, până când mai apuc să stau de vorbă cu el”.

Ieşi din birou, nu înainte însă de a se fi oprit pentru un minut în faţa ventilatorului.

D. R. M. Dobrogea, către D. G. M.

„Urseanu T. Luiza figurează în evidenţa populaţiei oraşului Constanţa.

Numele şi prenumele: Urseanu Luiza.

Prenumele părinţilor: Tudor, Maria.

Născută: Constanţa, 1940, aprilie 5

Domiciliul: Constanţa, str. Br… 34

Date suplimentare: Nu e căsătorită.

Fără profesiune, nu e în câmpul muncii, părinţii decedaţi.”

Spre seară, interveni un element ce-l determină pe Roman să intre în stare de alarmă. Virginia Munteanu îi dădu de veste că în urmă cu cinci minute (cu un gest mecanic, ofiţerul îşi cercetă ceasul: la 19,20) primise un telefon.

— Miroiu? se interesă Roman.

— Nu ştiu ce să mai cred… era vocea lui. S-a rugat să-l iert pentru încurcătura de dimineaţă, dar n-a putut să treacă. Mi-a repetat că are mare nevoie de mine şi să-l aştept, c-o să vină în cursul nopţii pe la mine…

— Chiar aşa a spus: că n-a putut să treacă?

— Da…

— Atunci… chestia cu clanţa… cu uşa?

— Frământată cum am fost… Poate că mi s-a părut…

— N-a fixat nici o oră?

— Nu, mi-a spus doar că între 10 şi 12…

— Ce i-aţi răspuns?

— Ce m-aţi sfătuit… Am acceptat, deşi el a refuzat să-mi spună unde se găseşte. Mi-a făgăduit însă c-o să-mi povestească tot ce i s-a întâmplat…

Glasul femeii tremura stăpânit şi Roman îşi închipui starea ei de surescitare. O rugă să nu plece de la Bancă până ce nu va primi din partea lui un telefon, iar în încheiere adăugă:

— Dacă o să se ţină de cuvânt, înseamnă că încă în noaptea asta ne vom lămuri… „Iarăşi te bagi în pielea bătrânului Luca, se dojeni el după ce puse la loc receptorul.” Rămase gânditor în bătaia ventilatorului. Îşi închipuise că după eşuarea întrevederii lor de dimineaţă, Miroiu va renunţa la intenţia sa de a o mai întâlni pe Virginia Munteanu. „Poate că nu e vorba de Miroiu… De unde atunci acest interes pentru conştiincioasa funcţionară de la Direcţia valutară…?”

Se interesă dacă ofiţerii însărcinaţi cu supravegherea celor doi funcţionari bancari intraseră în misiune. I se raportă că totul este în ordine.

Da, totul era şi nu era în ordine. Ceva îl nemulţumea, îl irita, şi Roman încercă, fără succes, să înţeleagă ce anume. Aruncă din nou toată vina pe zăpuşeala care, o dată cu înserarea, se lăsase şi mai apăsătoare. „Miroiu manifestă un interes deosebit pentru Virginia… l-a manifestat din capul locului, prin mijlocirea lui Marin Iliescu. Iar eu încă n-am apucat să stau de vorbă cu acest domn… Deci, judecând după faptul că Miroiu i-a fixat Virginiei Munteanu o nouă întâlnire, s-ar putea deduce că „dispărutul„ sau „răpitul„ nu intrase în stare de alarmă… Dracu să mă ia dacă mai pricep ceva!”

Chestia cu clanţa, cu omul care a venit până la uşă, medită el în căutarea unei ipoteze, par plauzibile, chiar dacă Virginia Munteanu afirmă acum că n-ar fi exclus să i se fi părut. Ce rost avea ca Miroiu să-i telefoneze, s-o roage să plece de la serviciu, iar el să nu se ţină de cuvânt? Dacă a văzut că nu mai poate veni, ar fi fost normal să-i telefoneze şi să se scuze la timp!”

Începu să se învârtească înnegurat prin birou, în căutarea unui răspuns. De unde să-l ia? Se lumină la faţa numai în clipa în care, ridicând receptorul, recunoscu glasul dulce a! iubitei sale.

— Vii să mă iei? îl întrebă Lili.

— Vin, iubita mea, desigur… (în clipa aceea îi veni în minte o idee şi râse potolit). Vin să te iau, că am nevoie de tine…

— Iarăşi o aventură?!

— Dar ce aventură…

Îşi reluă plimbările prin birou. „Nu cumva îi cer prea mult? La început o să se împotrivească. Lasă, o să-i explic şi-o să mă înţeleagă. Trebuie!”

Când se făcu ora opt, o chemă la telefon pe Virginia Munteanu şi o întrebă:

— Aveţi în blocul unde locuiţi o cunoştinţă mai apropiată? La care, de pildă, să puteţi dormi în noaptea asta?

— Da, răspunse ea, după un timp de gândire, la etajul trei locuieşte o colegă împreună cu familia… cred că n-o să mă refuze…

— Foarte bine. Iată cum o să procedăm: dumneavoastră o să vă duceţi acasă… fără nici un fel de grijă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Bine! O să mă aşteptaţi… o să vin pe la nouă jumătate, dar nu singur. O vreme o să stăm toţi trei împreună, pe urmă dumneavoastră o să vă retrageţi la prietena de la trei… bineînţeles, dacă va accepta…

— Va accepta, sunt sigură, răspunse ea, şi din inflexiunile glasului, Roman sesiză fericirea că fusese eliberată de sub povara întâlnirii nocturne cu Miroiu.

— A, era să uit, exclamă Roman. Vin cu o femeie… vă rog să nu mă înţelegeţi greşit…

— Nici o grijă… La revedere!

„Se pare că soluţia mea a mai liniştit-o un pic, îşi spuse Roman. Să vedem acum ce-o să spună Lili… Cum o să reacţioneze. O să mă trimită să vorbesc cu maică-sa şi să-i explic de ce logodnica mea n-o să doarmă în noaptea asta acasă.”

Nu era credincioasă, dar văzând, în momentul în care troleibuzul trecea prin dreptul unei biserici, câţiva pasageri făcându-şi cruce, făcu şi dânsa acelaşi lucru, discret, privind sfioasă în juru-i. Coborî din vehicul copleşită de gânduri. Îşi pusese atâtea speranţe în prietenia cu Mihai Miroiu! Căsătoria lor era ca şi perfectată şi se considera nespus de fericită, căci îşi vedea lunga şi dureroasă aşteptare încununată de succes. În clipele de visare îşi imagina cum va arăta căminul lor la Bucureşti ori la Constanţa… Iluzii… cât de uşor se năruise dintr-o dată totul… edificiul acela pe care îl visase încă din adolescenţă trainic şi armonios. Se năruise lăsând în urmă amărăciune, durere, doliu… Acum Mihai o căuta, îi implora ajutorul ascunzându-se, fugind de lumina zilei. Unde dispăruse? Sau de ce era obligat să se ascundă?

Ajunse acasă. Liftul funcţiona. Îl luă. Când trecu pe la etajul trei, îşi aminti că vecina ei, colega de serviciu, acceptase cu plăcere să înnopteze la dânsa. „Vino, i-a spus, soţul meu e plecat în Germania… mi-e urât singură.” „Îi e urât singură?! Cine oare mai bine decât mine poate să cunoască povara reală a singurătăţii?”

Ieşi din lift. Palierul etajului VII era luminat de becurile de la „şase” şi „opt”. Deschise uşa, intră în vestibul, întinse mâna să aprindă lumina dar, în aceeaşi clipă, uşa se închise brusc, iar cineva o apucă de braţ, avertizând-o:

— Dacă ţipi, te omor!

Îngheţase de spaimă, cu strigătul pe buze. Un gând îi plutea prin minte ca o pasăre neagră şi îndepărtată. „Nu e Mihai! Nu e Mihai!”

— Intră în casă, îi porunci necunoscutul a cărui faţă nu avea cum s-o vadă. Auzi? Şi fără să ţipi…

Respiraţia bărbatului îi încălzea ceafa. Puterile o părăsiră brusc. Nu izbuti să-şi mişte picioarele. Fu împinsă în cealaltă încăpere cufundată în întuneric.

— Să nu ţipi, că te ucid… Şezi! i se porunci din nou.

Virginia Munteanu căzu moale, fără vlagă, pe marginea recamierului, spunându-şi în gând: „Nu, nu e Mihai!” Şi ar fi vrut să se bucure pentru constatarea făcută, dar se simţea de parcă ar fi fost anesteziată. Necunoscutul nu aprinse lumina, ci se retrase lângă fereastră, în colţul cel mai întunecat al odăii, rămânând în picioare.

— Fii atentă, i se adresă el pe un ton imperativ, vin din partea lui Miroiu…

Ea tresări: nu avu însă curajul să-şi îndrepte privirile spre omul din colţ. O stăpânea senzaţia că va întâlni un chip înspăimântător.

— Ai auzit? repetă el. Vin din partea lui Miroiu. E în interesul dumitale să mă asculţi… „E în interesul meu să-l ascult, gândi ea chinuitor de încet şi de greu. Doamne, ce se petrece?! Ce se petrece?!”

— Ascultă, n-am timp de pierdut. Glasul necunoscutului deveni din nou ameninţător. Uite, aici am glasul lui Miroiu…

Plesni cu palma peste ceva. Se uită curioasă într-acolo. Desluşi în întunericul garsonierei, pe masa de lângă fereastră, o cutiuţă. Îşi înălţă ochii speriaţi şi mai desluşi, ca o pată neagră, faţa necunoscutului. Fără să vrea, bărbia îi căzu în piept.

— Aici am glasul lui Miroiu.

De data asta înţelese că necunoscutul adusese cu el un aparat cu tranzistori.

— Ascultă-l! zise individul.

Trase cu coada ochiului: îl văzu umblând la aparat. Spaima îşi înfipse şi mai adânc ghearele în inima ei. „Aici am glasul lui Miroiu.” Deodată, în tăcerea apăsătoare a camerei, răsună o voce pe care o recunoscu imediat. „Vergi, draga mea, i se adresă Miroiu şi părea să fie groaznic de îndurerat, mă aflu într-o mare şi grea nenorocire. Am săvârşit cândva, când eram foarte tânăr, o gravă greşeală, iar acum trebuie s-o plătesc. Îmi uitasem greşeala… Sorocul a picat tocmai când mă aşteptam mai puţin, a picat tocmai în aceste zile de deplină şi necunoscută fericire pentru mine. Căci cunoscându-te pe tine, Vergi, am cunoscut adevărata faţă a iubirii. Vergi, draga mea, orice mi s-ar întâmpla, voi mai trăi sau nu, să ştii că te-am iubit. Totul depinde de tine, de răspunsul tău. Omul care e acum în camera ta îţi va explica despre ce-i vorba… Nu uita, Vergi, te iubesc. De răspunsul tău depinde dacă voi mai trăi sau nu, dacă vom fi sau nu fericiţi. Nu ştiu încă dacă trebuie să-ţi spun adio sau la revedere.”

Necunoscutul apăsă pe o clapă a magnetofonului cu tranzistori. Fâşâitul benzii se stinse. Tăcerea de mormânt a odăii se refăcu, dar ei i se păruse că vorbele lui Miroiu continuau să plutească prin cameră ca nişte planoare invizibile.

— Ai înţeles ce ţi-a spus?

Ea dădu mecanic din cap, în semn că a înţeles.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă, intră insul în fondul problemei, e vorba de o afacere uşoară, fără complicaţii. Mâine, de exemplu, o să se prezinte cineva la ghişeul dumitale cu un bilet de bancă emis în străinătate, în valoare de 20000 lei. Ai înţeles? Acum bagă de seamă ce-ţi spun: biletul de bancă e valabil, paşaportul însă, are ceva în neregulă: fotografia. Să închizi ochii… te faci că nu vezi fotografia. În fond, statul nu are nimic de pierdut. Biletul de bancă e bun şi e acoperit. N-ai observat ceva la fotografie şi atâta pagubă… Înţelegi?

Ea clătinase din cap. Pricepuse, cum nu se poate mai bine pricepuse. Se simţea ca şi când, după o îndelungă şi istovitoare rătăcire prin bezna unui codru virgin, ajunsese, în sfârşit, să vadă strălucirea soarelui. Izbucni cu voce energică:

— Nu, niciodată!

După o clipă de ezitare, necunoscutul îi atrase atenţia:

— Bagă de seamă, e în interesul dumitale.

— Sunt un om cinstit.

— Miroiu te iubeşte…

— Sunt un om cinstit, se apară ea.

— Dacă ne ajuţi, ţi-l redăm. Altfel, îi scoatem sufletul. Nu da cu piciorul în fericire…

— Nu mă interesează…

— Nu păgubeşti statul cu nimic…

— Sunt un om cinstit.

— Nu-ţi dai seama că-l condamni pe Miroiu la moarte? Pe singurul bărbat care te iubeşte şi vrea să te ia de nevastă.

Cuvântul „moarte” o înfioră. Îl văzu dintr-o dată pe Miroiu într-un lac de sânge. O cuprinse un tremur nervos; în liniştea odăii, i se auzea clănţănitul dinţilor. Bărbatul veni spre dânsa. O apuca de bărbie şi-i înălţă capul: avea o mână cu degete uscate şi reci. Instinctiv, Virginia Munteanu închise ochii.

— De ce nu vrei să ne ajuţi?

— Sunt un om cinstit.

— Bineee… şi Miroiu care-şi închipuia că-i iubit… Peste un ceas nu va mai fi în viaţă… Deci…?

— Puteţi să mă omorâţi şi pe mine, murmură ea.

Necunoscutul se retrase spre masă să-şi ia aparatul.

— Nu, pe dumneata în nici un caz nu. În schimb, ştim de la Miroiu că ai un nepoţel… copilul fratelui dumitale… la care ţii ca la lumina ochilor… Ascultă bine ce-ţi spun acum: dacă nu vrei să-l salvezi pe Miroiu te priveşte… Însă dacă sufli o vorbă miliţiei, te-ai ars… Nu pe dumneata te ucidem… ar fi o pedeapsă uşoară, ci pe nepoţelul dumitale… Mai bine acceptă ce-ţi propun.

Drept răspuns, necunoscutul auzi un râs stăpânit; i se păru că vine din apartamentul vecin. Se lămuri însă în clipa următoare, când râsul femeii deveni un hohot nestăpânit. Reacţia îl surprinse. Împietri pentru o clipă: fără să se ridice de pe marginea recamierului, femeia râdea ca ieşită din minţi. Hohotele ei demenţiale îl speriară, căci ar fi putut să fie auzite. Apucă aparatul şi ieşi în fugă din garsonieră. Nu observă că, în urma sa, uşa nu se închisese bine.

Ieşind din lift, Liviu zări uşa de la garsonieră Virginiei Munteanu întredeschisă. O apucă fulgerător pe Lili de cot: ea înţelese că s-a petrecut ceva.

— Stai aici, îi ceru el.

Lili nu-l ascultă şi se luă după dânsul. Prudent, Roman împinse uşa, apoi intră. Încă din pragul vestibulului o zări pe Virginia Munteanu – şedea pe marginea recamierului, sprijinindu-se cu palmele de genunchi şi plângea: „Ce idee! Stă pe întuneric!” reacţionă căpitanul. Zise:

— Bună seara!

Nu primi nici un răspuns. Descumpănit, Roman aprinse lumina, mai întâi în vestibul, apoi în cealaltă încăpere. În urma lui, Lili pricepu că trebuie să închidă uşa.

— Tovarăşă Munteanu…

Femeia nu-i răspunse, de parcă nici nu l-ar fi observat. Plângea cu ochii fixaţi în colţul odăii.

Lili se lipi îngrijorată de Liviu şi îndrăzni să-i şoptească:

— Femeia asta a suferit un şoc nervos… E în plină criză.

Nici la auzul şoaptelor ei, Virginia Munteanu nu reacţionă în nici un fel, continua să plângă nestăpânit, sec, nervos, fără lacrimi. Răvăşit de spaimă, chipul ei îmbătrânise brusc.

— Cel mai bun lucru e să chemi urgent „Salvarea”, îl sfătui Lili.

Roman nu se clinti din loc. Spera totuşi că va fi recunoscut. O strigă în câteva rânduri pe nume, dar rezultatul fu acelaşi.

— Cheamă „Salvarea”!

De astă dată, Roman o ascultă. Aparatul se găsea în apropierea sa. „Ce schimbată e, constată el, de nerecunoscut… Ce s-o fi petrecut? De la Bancă a plecat doar încrezătoare.” Vorbi la telefon anume cu glas tare, închipuindu-şi că astfel ar putea s-o smulgă pe Virginia Munteanu din ghearele crizei. De la „Salvare” i se răspunse că se va trimite urgent o ambulanţă.

Plânsul bolnavei nu mai contenea. Lili vru să se apropie de ea, s-o mângâie; el o opri.

— Parcă şi-ar fi pierdut simţurile, observă Roman. Nu ne aude, nu ne vede…

— Mi-e tare milă de ea…

Se lipi din nou de el, căutându-i ocrotirea. Privind-o, lui Roman îi păru rău că o luase după dânsul. Lili nu-şi ascundea îngrijorarea. Poftim, în ce o vârâse! Cine însă ar fi putut ghici că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură? Îi apucă mâna şi i-o strânse, ca şi când ar fi vrut să-şi ceară iertare. Rămaseră aşa nemişcaţi, urmărind plânsul nestăvilit al bolnavei, până când îşi făcu apariţia medicul „Salvării” însoţit de un sanitar. Roman se legitimă, apoi îl rugă pe cât va fi posibil să ocolească parchetul, să calce numai pe covor. Sanitarul rămase în vestibul. Medicul se opri în faţa Virginei Munteanu, o cercetă fără s-o atingă.

„O stare de stuporozitate4, auzi Roman diagnosticul medicului. Trebuie internată. O luăm…”

— Mda, rosti căpitanul mohorât. Deci e grav…

— Am să-i fac o injecţie… se va linişti… nu ştiu pentru cât timp… Nu pot să-mi dau seama cum va evolua criza… Nu sunt de specialitate. E nevoie să se afle sub observaţia specialiştilor, aşa că o ducem la spital.

— Nu se va împotrivi?

— După injecţie, cu siguranţă nu…

Într-adevăr, după injecţie, Virginia Munteanu încetă să mai plângă, privirile însă îi rămăseseră la fel de fixe. Medicul o luă de braţ, rugând-o să se ridice şi să-l urmeze. Spre uimirea ofiţerului, Virginia Munteanu îi dădu ascultare: se ridică uşor, de parcă ar fi intrat într-o ciudată stare de imponderabilitate. Îl privi pe Roman, în treacăt, ca pe un om invizibil.

— La spitalul 9? întreba Roman în şoaptă.

— Da.

— Aş vrea s-o conduc eu, se oferi Lili.

Ochii ei mari, plini de milă, se uitară rugători către iubitul ei.

— Dacă doctorul îţi permite…

Medicul nu se împotrivi. Roman îi dădu la repezeală numărul de telefon al Virginiei Munteanu.

— Nu plec de aici… Cum termini internarea, mă suni.

Ieşiră pe palier. Din fericire, la ceasul acela era pustiu. Roman îi ajută să ia liftul, apoi se reîntoarse în garsonieră, îl căută la telefon pe locotenentul major Nisipeanu şi-l rugă să vină urgent în cartierul Pieptănari.

Se aşternu o tăcere adâncă. Rămase lângă aparat, gânditor, cu braţele încrucişate, privind spre locul unde, până nu demult, şezuse stăpâna garsonierei. Încercă iar să intuiască ce ar fi putut să se petreacă cu Virginia Munteanu din clipa plecării ei de la Bancă. „Am vorbit cu dânsa… Era calmă, mulţumiră de soluţia propusă de mine. Miroiu îi fixase întâlnirea seara, între 10 şi 12…”

Se plesni brusc peste frunte. Virginia Munteanu fusese trasă pe sfoară conform formulei: „Aşteaptă-mă la zece că eu vin la nouă”. Nu se îndoia că femeia primise vizita lui Miroiu sau a… altcuiva. Între cei doi trebuie să fi avut loc o discuţie. Oare discuţia asta să-i fi provocat femeii şocul nervos? N-ar fi fost exclus. Recunoştea, în sfârşit, că se găsea în faţa unei afaceri care merita toată osteneala.

Zbârnâi telefonul. Roman zvâcni din loc, de parcă-şi amintise brusc unde se afla. Pentru moment, nu ştiu exact cum să procedeze, să ridice sau nu receptorul. Se hotărî să-l ridice; era vecina şi colega Virginiei Munteanu. Roman îi spuse să n-o mai aştepte şi îi povesti în câteva cuvinte că tovarăşei Munteanu i s-a făcut rău şi a fost internată urgent. Interlocutoarea se dovedi a fi o femeie cu tact, nu fu curioasă să afle cu cine vorbea şi în ce împrejurări i se făcuse Virginiei Munteanu rău.

Roman deschise uşa ce dădea în balcon: o dată cu adierea răcoroasă a nopţii, avu senzaţia că în garsonieră năvălea şi liniştea cimitirului de peste drum. „Dar dacă şocul nervos a fost provocat de cu totul altceva şi nicidecum de trecerea lui Miroiu sau a altei persoane prin această încăpere? se întrebă el privind de la înălţimea etajului şase luminile feerice ale Capitalei. Înseamnă că cel care-şi anunţase vizita între 10 şi 12 ar putea să pice dintr-o clipă în alta”. Se uită la ceas. Acele cadranului arătau zece şi douăzeci. Nu-i rămânea decât să aştepte. În fond, aşteptarea avea să-i ofere răspunsul la întrebarea dacă nu cumva cel anunţat pentru ora zece trecuse mai devreme pe acolo. Revăzu în gând chipul răvăşit şi îmbătrânit de spaimă al Virginiei Munteanu. „Ce anume ar fi putut s-o sperie în halul ăsta? Nu cumva ceea ce a speriat-o şi pe bătrâna Bănescu provocându-i moartea?” I se părea că între cele două situaţii ivite în ultimele douăzeci şi patru de ore putea, fără să şovăie, să tragă o linie de unire. Şi pentru că întrebările rămăseseră fără răspuns, începu să se legene în iluzia că, cel mai târziu mâine dimineaţă, va izbuti să stea de vorbă cu Virginia Munteanu şi, astfel, să afle tot ce se petrecuse cu dânsa. Totodată, îşi dădea seama că fiecare minut lucra în favoarea infractorului. Miroiu dispărut… Bătrâna Bănescu moartă… Virginia Munteanu aruncată în braţele unei crize nervoase…

Câteva ciocănituri discrete în uşă frânseră firul gândurilor sale. Instinctiv, duse mâna la armă. Încă o secundă sau două şi s-ar putea să dea cu ochii de Miroiu. Deschise. Îi veni să râdă: uitase de Nisipeanu.

— Intră!

— Eşti singur?

Îşi strânseră mâinile şi căpitanul îl puse imediat în temă:

— Sunt convins că urme dactiloscopice n-ai să găseşti.

— Nu se ştie, râse celălalt, sunt, de felul meu, un om norocos.

— Caută mai cu seamă urme de paşi… Mă interesează să ştiu dacă stăpâna acestei garsoniere n-a primit cumva vizita celor doi indivizi care au vizitat-o ieri noapte şi pe bătrâna Bănescu.

Locotenentul major se apucă imediat de lucru. Roman îl seconda, atent să nu-l stingherească. Prezenţa lui Nisipeanu îl ajută pentru un timp să-şi izgonească din minte imaginea Virginiei Munteanu. Îi urmări îndemânarea. Îl văzu pulverizând un praf incolor peste parchetul descoperit. Aproape automat, pe scândurelele parchetului ceruit se contura amprenta unor paşi.

— Sper să nu fie ai tăi! glumi Nisipeanu îngenuncheat lângă urmele depistate.

— Te lăudai mai înainte că eşti un om norocos, glumi şi Roman… În ceea ce mă priveşte, am un picior mic, 40, făcu el aluzia la urma acelui picior uriaş, ridicată dimineaţa de pe podeaua locuinţei doamnei Bănescu.

— Pantofii de damă, mormăi Nisipeanu. Pantofi bărbăteşti… N-au fost doi bărbaţi…, ci numai unul… Până la probe de laborator – mă refer la fotografierea amprentelor – pot să-ţi spun, dacă te interesează, bineînţeles…

— Mă interesează, se grăbi Roman să răspundă, fără a mai da atenţie ironiei lui Nisipeanu.

—… că paşii nu sunt ai „uriaşului”, ci ai celuilalt… acelaşi număr… 42, însă alt pantof; reţine te rog, alt pantof…

Locotenentul major trecu la „ridicarea urmelor”. Constatarea lui Nisipeanu îl înveseli pe Roman. Începu să se mişte mai degajat prin încăpere. Se uită la ceas. „Mi-ar plăcea să pice acum Miroiu. Peste zece minute va fi ora douăzeci şi trei. Ar fi nostim… Dar asta ar complica şi mai mult lucrurile. Ar trebui să aflu atunci cine a fost cel care a vizitat-o pe Virginia Munteanu.”

— Eu am terminat, zise locotenentul major Nisipeanu. Ce faci, mai rămâi?

— Aştept un telefon.

— Eu…

— Încă în noaptea asta aş vrea să aflu dacă urmele sunt sau nu identice cu cele de azi-dimineaţă.

— Mă, ce dracu, aveam şi eu întâlnire cu o fată…

— Şi eu, mărturisi Roman, aprinzându-şi o ţigară.

Rămase din nou singur. Trecuse de 11. Miroiu în nici un caz nu avea să se mai ivească. Se dovedise destul de abil în organizarea întâlnirii cu logodnica sa. Bineînţeles, dacă el o organizase. Se învârti iarăşi prin cameră, cercetând, fără un interes anume, fiecare obiect în parte. „Dacă şi-ar reveni până mâine, să pot să stau de vorbă cu ea! Până atunci însă, va trebui să mă mulţumesc cu un semn lăsat de omul care o căuta pe Virginia Munteanu.” „Am fost şi azi-dimineaţă, îi spunea semnul, dar am bătut în retragere.”

Pe neaşteptate, îşi aminti că nu izbutise încă să dea de Marin Iliescu. „Poate că prind momentul încă în noaptea asta.” Chemă D. G. M.-ul la telefon şi se interesă dacă cei însărcinaţi cu supravegherea funcţionarului bancar Marin Iliescu prezentaseră vreun raport, mai exact, dorea să afle unde îşi petrecuse timpul, între orele 20,30 şi 21,30, cel pus sub urmărire. I se prezentă un raport scurt, care-i dădu de gândit. Ofiţerii însărcinaţi cu supravegherea lui Marin Iliescu pierduseră urma acestuia. Funcţionarul a părăsit incinta Băncii înaintea Virginiei Munteanu, s-a îndreptat pe jos spre piaţa Sf. Gheorghe, acolo a izbutit să dispară de parcă ar fi intrat în pământ. „Foarte rău, să mi-l scoateţi din pământ, din iarbă verde”, ordonă Roman nemulţumit şi trânti receptorul. Îşi scoase pipa din buzunar şi începu să se joace cu ea privind la nesfârşit telefonul. „S-ar putea să nu fie străin de toate întâmplările astea, hotărî Roman. Prin mijlocirea lui, fie şi întâmplătoare, Virginia Munteanu l-a cunoscut pe Miroiu… el a cunoscut ora la care cei doi se vor întâlni la Universitate… S-a învoit să se ducă la policlinică, dar nu a trecut pe acolo… A lipsit din Bancă în acelaşi timp cu colega lui… A dispărut din raza vizuală a omului nostru la un ceas destul de suspect…” Dacă până la acest ultim amănunt nu manifestase pentru Marin Iliescu nici un interes deosebit, acum i se părea că era amestecat până în gât în cazul Miroiu. „Dacă aş avea un pantof de-al lui, aş rezolva imediat problema.”

Pe la unsprezece şi jumătate, Lili îl chemă la telefon. Se mai afla încă la spital.

— Nu şi-a revenit, informă ea. I s-a făcut o nouă injecţie şi au adormit-o. Medicul care i-a făcut internarea mi-a spus că încă nu se poate pronunţa… trebuie să vadă cum va evolua criza. Şi-acum, eu ce fac?

Tonul cu care fusese rostită întrebarea îi aminti de un copilaş tare necăjit şi lipsit de apărare. I se făcu milă de dânsa.

— Aşteaptă-mă acolo, o linişti el înduioşat, vin după tine să te iau cu maşina noastră. Aşteaptă-mă la poartă. O să te duc acasă.

— Acasă?

— Păi, era vorba… După ce-ai convins-o pe mama? Eu, să ştii…

Pricepu imediat motivele pentru care ea tăcuse brusc, fără să-şi termine propoziţia: nu, nu era singură.

— O să-i explic mamei… Născocesc cu un motiv…

— Nu mă îndoiesc… mereu născoceşti câte ceva, zise ea supărată. Să nu mă laşi să aştept prea mult… Mi-e frică., e un spital cu nebuni.

Roman părăsi în cele din urmă garsoniera, frământat de unul şi acelaşi gând: de-ar pune mâna pe un pantof al funcţionarului de bancă Marin Iliescu.

În întunericul maşinii, Lili se lipi de umărul lui Roman. Îi simţi prin stofa subţire a hainei braţul muşchiulos şi se lasă purtată de un val dulce de tandreţe: „Ştii, Liviule, astă-seară mi-ai devenit şi mai drag, i se adresă ea în gând. E bine că uneori mă iei cu tine… Te înţeleg sau am început să te înţeleg, criminalist urâcios ce eşti… Când am văzut-o pe Virginia Munteanu în ce hal e, mi-am dat seama că tu eşti unul dintre cei chemaţi s-o salvezi, să-i redai echilibrul sufletesc. Ai braţe puternice, iubitule, ar trebui să mă îmbrăţişezi mai des!”

Atingerea trupului ei îl făcu pe Roman să uite de toate câte se întâmplaseră în ziua aceea. Se simţi liniştit şi puternic. Gândindu-se la Lili, se ocăra: „Întrec măsura… Prea o trag după mine în toate aventurile… E dulce… e îndărătnică… e tunsă băieţeşte, ca pentru un concediu la mare… Îi este somn şi eu am lăsat-o să se ducă la spital… Îi stă bine tunsoarea asta… La Belona, toată lumea de pe plajă ne-ar fi admirat…”

Maşina frână şi amândoi se treziră la realitate.

— Am ajuns, zise el cu părere de rău.

— Am ajuns, oftă şi ea. Nu e nevoie să mă conduci. Îi explic mamei ce s-a întâmplat. Ciau, Liviu…

— Buonna notte, îi ură el.

Şi pe când maşina se depărtă, îşi zise: „E timpul să mă însor, zău aşa!”