VII. Bufetul „La marinarul vesel”

— Am auzit că maiorul Suharu soseşte în cursul dimineţii, zise locotenentul Răşcanu, în timp ce-i strângea căpitanului Roman mâna.

— Mda, la ora zece şi jumătate.

Locotenentul îşi controlă surâzător ceasul şi constată:

— Aş vrea, până atunci, să raportez aici ce am aflat.

— Ai ceva noutăţi? se interesă Roman. Te pomeneşti că nici tu n-ai dormit în noaptea asta…

— Mie îmi ajung trei ore de somn adânc. Aşa cum mi s-a ordonat aseară, m-am interesat de telefonul public al cărui număr a fost găsit în buzunarul lui Jugănaru. Ei bine, am fost pe teren să verific şi iată ce am constatat: aparatul se găseşte instalat nu în stradă, aşa cum am crezut ci în incinta unui bufet…

— Ce vorbeşti, dom'le?! se bucură Roman, aşezându-se pe un scaun ales la nimereală. Ia zi, că zici bine!

— E vorba de bufetul „La marinarul vesel” de pe strada St…

— Nici că se putea o firmă mai potrivită pentru un local presupus că ar fi amestecat în „afacerea Miroiu”… Dacă nu mă înşel, strada St… e prin zona portului.

— Exact… Responsabilul bufetului e un oarecare Vasile Purje. Lucrează la remiză. Îl ajută nevastă-sa şi pare un om cumsecade. De altfel, locuiesc amândoi în imobilul unde se află şi localul.

— Uf, dacă Jugănaru ne-ar fi dat parola! oftă Roman copilăreşte, frecându-şi cu palma creştetul sârmos.

— Stai, că n-am terminat. Purje a avut şi un angajat, un zilier, care-l ajuta în perioadele de vârf. Ei bine, îţi aduc la cunoştinţă că acest ospătar, pre numele său Ionică State, în etate de 32 de ani, dat afară din marina comercială pentru beţie şi huliganism, n-a mai trecut pe la slujbă de două zile.

— De două zile?! exclamă Roman, sărind brusc în picioare.

— Exact… Bănuiesc că ne gândim amândoi la una şi aceeaşi coincidenţă – acum două zile a fost asasinat Miroiu…

— Ai aflat cumva cum şi în ce condiţii şi-a părăsit postul?

Roman începu să se plimbe prin birou.

— Pur şi simplu n-a mai dat pe la slujbă. L-a lăsat pe Purje în pom.

— Nu te întreb de la cine ai aflat toate astea…

Se opri în dreptul locotenentului; acesta se ridică şi el în picioare. Surâzând şi săltându-şi fără contenire mărul lui Adam, zise:

— În nici un caz de la Purje…

— Îmi pare că a sosit timpul să plec la aeroport… Te rog să-ţi continui cercetările… Vezi ce-i cu State ăsta… dacă e acasă sau a dispărut. Poate s-a îmbolnăvit… Avem nevoie de prezenţa lui în local. De ce? Închipuieşte-ţi situaţia în care Jugănaru nu şi-ar fi uitat consemnul: ar forma atunci numărul de telefon. Cineva ar trebui să-i răspundă, nu-i aşa? Cine oare?! Ar putea să-i răspundă fie un client permanent al localului, fie un ospătar, dacă bineînţeles, bufetul are ospătari… şi văd că are unul…

— Mai precis, a avut…

— Să-l găsim!… Pe urmă, mai e şi gestionarul. De ce nu şi nevasta sa?… Aşa că vezi… Gata, am fugit la aeroport… Aştept şi alte veşti de la dumneata. Ciau!

La ora zece şi jumătate sosi de la Bucureşti, cu un avion special, maiorul Suharu.

Roman se bucură văzându-şi şeful coborând din avion, bine dispus – arăta ceva mai odihnit decât în alte dăţi. Vru să rostească o alocuţiune de bun venit, însă maiorul, fără pic de răutate, îi reteză avântul.

— Te poftesc să mai apelezi şi altă dată la serviciile lui „Pilă de aur”… Ai fost vreodată pedepsit? Nu? Ei bine, află că după ce termini cu „afacerea Miroiu”, am de gând să te pedepsesc… rău de tot te pedepsesc… Pregăteşte-te sufleteşte… Ştii foarte bine că nu-mi plac teribilismele… A, şi încă o chestiune! Să nu uit. Cu Iliescu ăla, las-o baltă. N-are nici un amestec. Pur şi simplu a şters-o de la serviciu, pe Valea Prahovei, cu o femeie… cu o „iubită”…

În drum spre Constanţa, Roman află de păţania lui „Pilă de aur”. Râse, dar maiorul Suharu îl luă din nou la rost… „Tu să calci legea, dacă vrei să mă cunoşti ceva mai bine”. De fapt, îi părea şi lui rău că fostului hoţ îi fusese dat să treacă printr-o încercare atât de neplăcută. În drum de la aeroport spre oraş, mai află că starea Virginiei Munteanu era la fel de gravă şi că Lili refuzase să-i transmită vreun cuvânt.

Discuţia pe marginea „afacerii Miroiu” începu la ora unsprezece, în prezenţa comandantului de regiune. Se aşezară tustrei în jurul unei măsuţe rotunde, cu câte o cafea turcească în faţă. Aroma băuturii îţi gâdila plăcut nările. Roman îl văzu pe maiorul Suharu trăgând spre dânsul o ceşcuţă şi-l întrebă grijuliu:

— Aveţi voie?

— Ei, acolo, o cafeluţă… să fii la Constanţa şi să nu bei o turcească, răspunse maiorul scoţând din buzunar o cutiuţă de medicamente. Cu ce am aici, merge orice, surâse el.

Comandantul regiunii îşi deschise caietul, arătând astfel că este gata nu numai să asculte, ci să şi noteze.

— Dă-i drumul, căpitane, îşi îndemnă Suharu subalternul.

— Faină cafea, zise Roman sorbind din ceşcuţă.

Apoi îşi scoase pipa şi începu să se joace cu ea.

— În momentul de faţă, cazul Miroiu a luat o întorsătură senzaţională, de-a dreptul spectaculoasă. Sincer vorbind, nu mă aşteptam la o asemenea evoluţie! Miroiu nu s-a sinucis, ci a fost omorât… Mobilul asasinatului nu l-am stabilit încă. Totuşi, o primă concluzie se impune: autorii crimei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ne induce în eroare şi pentru a ne lăsa impresia că Miroiu s-a sinucis.

— Fii mai explicit, căpitane, interveni Suharu.

— Autorii crimei, cu voia sau fără voia lor, au stârnit în jurul lui Miroiu o oarecare zarvă… Zarva asta nu le-a fost pe plac. De aceea au făcut tot ce le-a fost în putinţă ca să ne convingă că Miroiu s-a „sinucis”. N-au izbutit să ne înşele şi astfel am ajuns să facem o descoperire deosebit de interesantă. Miroiu a făcut parte dintr-o bandă de contrabandişti. El, prin poziţia sa, a înlesnit introducerea frauduloasă în ţară a unor mărfuri. Ne-o declară Jugănaru. În ce constă obiectul contrabandei? Jugănaru afirmă cu toată seriozitatea de care e capabil că-i aducea lui Miroiu de peste hotare cutii cu „compot de ananas”…

Roman făcu o pauză. Tustrei, aproape în acelaşi timp, sorbiră din cafea…

— Compot de ananas”… E tot ceea ce poate să ne spună, reluă căpitanul raportul, e tot ceea ce ştie. În concluzie, obiectul contrabandei rămâne deocamdată învăluit în mister. Lămurind aspectul acesta al problemei, vom găsi răspunsul şi la întrebarea dacă acţiunea de contrabandă se efectua şi în sens invers. Să nu uităm că avem şi noi „compoturi” destul de căutate peste hotare.

— În privinţa asta, declaraţia lui Jugănaru mi se pare clară, interveni comandantul regiunii. N-a făcut decât să aducă, nu şi să ducă…

— Totuşi, îşi spuse şi Suharu părerea, nu putem să absolutizăm declaraţia lui Jugănaru. O contrabandă săvârşită numai într-un singur sens mi se pare un act gratuit…

— Revelatoare mi se par şi ultimele mărturisiri ale Luizei Urseanu. Ele ne confirmă atât existenţa unei bande al cărei membru a fost Miroiu, cât şi a unui doctor cu un nume exotic – King. Jugănaru pomeneşte şi el, în declaraţiile sale, de un oarecare King. Banda îi plătea vameşului bani grei… Jugănaru primea şi el sume destul de mari… Sumele astea mă trimit cu gândul la natura contrabandei… Numai Jugănaru poate să creadă că un simplu, „compot de ananas” poate determina o asemenea circulaţie monetară. Doar dacă n-o fi vreun compot preparat din niscaiva pietre scumpe.

Maiorul Suharu izbucni în râs. Comandantul regiunii rămase însă încruntat; din motive lesne de înţeles, nu-şi permitea să râdă.

— Aşadar, suntem în posesia câtorva date esenţiale. Aş îndrăzni să afirm că ele reprezintă pentru noi un punct bun de plecare… Condiţiile în care Miroiu a fost asasinat ne sunt cunoscute… Mai ştim că vameşul reprezenta totodată o verigă importantă în sistemul de organizare al bandei… Unul din asasinii săi – Jugănaru – a fost prins şi e în mâinile noastre. Datorită lui, cunoaştem semnalmentele lui Tom, legătura sa; ştim de existenţa unui doctor King, care cică ar fi şeful bandei. Tot de la dânsul am aflat de un număr de telefon – e vorba de un telefon public instalat, aşa cum mi s-a raportat azi de dimineaţă, în localul „La marinarul vesel.” Din păcate, Jugănaru a uitat nu numai ce urma să facă cu acest număr de telefon, dar şi parola.

— Şi-l crezi? întrebă maiorul Suharu pe neaşteptate.

— Îl cred. Amnezia lui e justificată. Nu uitaţi că a luat parte la o crimă. Deci, şocul actului ca atare. După asta, s-a îmbătat ca un porc. În sfârşit, i s-a încredinţat o nouă misiune. Ştiu, amnezia lui blochează calea de acces spre bandă, dar asta-i situaţia. Presupun că „La marinarul vesel” e cineva care aşteaptă telefonul lui Jugănaru. Îmi permiteţi?

Criminalistul se ridică de pe scaun, se duse la masa de lucru a comandantului şi ridică receptorul. Cei doi îl urmăriră în tăcere cum forma numărul de telefon al bufetului.

— Alo, strigă Roman, 1.236? Telefoanele. Alo, aţi reclamat vreun deranjament? Nu? Cu cine vorbesc? Cu un client? Mulţumesc.

Roman reveni la locul său. Goli ceşcuţa de cafea, apoi urmă:

— Poftim, mi-a răspuns un client. N-ar fi exclus să fie omul bandei. Dacă mi-ar fi răspuns gestionarul, m-aş fi întrebat dacă nu cumva el e cel amestecat.

— Aveţi la îndemână semnalmentele lui Tom, îl sfătui Suharu. Folosiţi-le!

— Desigur, vom merge şi pe această cale. Bănuielile noastre însă se îndreaptă acum către un ospătar.

Şi Roman raportă în continuare despre dispariţia angajatului de la „Marinarul vesel”.

— Deci, conform ipotezelor dumitale, ai în vedere trei inşi: State, gestionarul sau un obişnuit al localului. Cum vrei să acţionezi?

— Omul bandei trebuie provocat, scos cu orice preţ din dispozitiv, răspunse Roman.

— Cum? se interesă Suharu, devenit dintr-o dată foarte grav.

Roman se încruntă nemulţumit de ceva, în clipa aceea greu de definit. Îşi roti palma, scurt şi nervos, pe creştet. Îşi ridică privirile-i agere spre comandant, care rămăsese cu ceşcuţa de cafea în mână.

— Cum? întrebă şi comandantul.

— Tovarăşe colonel, i se adresă Roman, care e „marfa” pe care marinarii străini încearcă mai des s-o plaseze, pe sub mâna, în oraş?

— Ceasurile, răspunse comandantul imediat.

— E în regulă, atunci… Cu ceasurile voi încerca şi eu să-l scot din dispozitiv… Încercarea moarte n-are… Voi iniţia o capcană. Cineva din local va trebui să se prindă.

— Nu fi şi tu atât de sigur. Mai ai în vedere şi alte „atacuri”? îl descusu Suharu.

— Da, în direcţia Luizei Urseanu.

— De asta i-ai dat drumul? îi ceru comandantul lămuriri.

— Scrisoarea pe care ea a intenţionat s-o sustragă n-a ajuns nici în mâinile noastre, nici în ale ei. În legătură cu acest fapt, pot fi enunţate două ipoteze: fie că Miroiu a distrus scrisoarea… Fie că ea a căzut în mâinile lui Tom sau ale altcuiva din bandă. Dacă luăm în consideraţie această ultimă ipoteză, atunci e limpede că banda, după lichidarea lui Miroiu, îşi va îndrepta atenţia către amanta lui, căci Luiza Urseanu le-a dat o dovadă concretă că ştie câte ceva. Vor încerca să-i închidă gura. De aceea am lăsat-o în libertate.

— Momeală, deci.

— Exact. Ea şi puştiul vor fi puşi sub o supraveghere strictă. De fapt, asta şi înţelegeam când vorbeam despre un atac ce se cere dat şi în direcţia asta…

— Iar eu care, nu ştiu de ce, credeam că te-ai îndrăgostit de ea, spuse maiorul Suharu, privindu-l cu o vagă bănuială.

— N-ar fi exclus, doar e o femeie drăguţă, glumi Roman.

— N-o laşi tu pe Lili…

— Mai exact, tovarăşe maior, nu mă lasă ea pe mine…

— Ce părere ai, tovarăşe colonel, de modestia băieţilor noştri de la D. G. M.?!

— Bunăă, răspunse colonelul Horea care, în frământarea sa, era înclinat în dimineaţa aceea să le ia pe toate la modul cel mai grav şi serios. Spune-mi, căpitane, nu crezi că, după arestarea lui Jugănaru, banda se va replia?

— Tovarăşe colonel, cred că observaţia dumitale e îndreptăţită, fu de acord şi maiorul Suharu.

— De aceea am şi apelat la formula: A-l scoate pe infractor din dispozitivul de apărare, prin „provocare”. Acestea sunt datele pe care cercetările noastre le-au scos la lumină… Le-am sintetizat deocamdată în două repere: „Marinarul vesel” şi Luiza Urseanu.

— Fata veselă, glumi Subaru.

— Vai de capul ei… o compătimi Liviu Roman cu sinceritate.

— Iată-te şi sentimental… se minună maiorul.

— Am fost, zâmbit Roman sfios.

— Să trecem la partea concretă şi practică, propuse comandantul regiunii, frământat de gânduri. Ce capcană propui, căpitane, pentru scoaterea „bufetierului” din dispozitiv?

— Mda… mormăi Roman, am un plan de acţiune… puţin cam fantezist… dar îmi pun mari speranţe în el…

Fu întrerupt; şeful de cabinet al comandantului intră şi ceru permisiunea de a se adresa căpitanului. După ce o căpătă, îi înmâna acestuia un bileţel din partea lui Răşcanu: „Ştiu cât este de importantă pentru ceea ce discutaţi informaţia pe care o deţin, scria locotenentul, de aceea am şi îndrăznit să trimit acest bileţel: State a revenit la „Marinarul vesel„, în jurul orei 12, şi-a luat din nou slujba în primire. Deocamdată, atât”.

Bufetul „La marinarul vesel” îşi merita firma. Situat la întretăierea unor străzi înguste din apropierea portului, localul părea o haltă veselă şi firească pe itinerarul port-oraş-port. Clienţii – docheri şi marinari – erau într-un du-te-vino fără contenire. Localul fiind mic, se animă foarte repede. Purje, ajutat de zilierul său, Ioniţă State, făcea faţă cu multă pricepere şi îndemânare cerinţelor. Gestionarul, de felul său un om iute şi voinic, părea gata în orice clipă să-şi tempereze, cu surâsu-i dezarmant din colţul gurii, clienţii nervoşi şi nerăbdători. Trecea ca o sfârlează de la o masă la alta, apoi cu aceeaşi viteză, trecea în spatele tejghelei, unde spăla paharele, prepara băuturile, pe care tot el le servea consumatorilor. Când animaţia se mai potolea, Purje putea fi văzut retrăgându-se în spatele tejghelei: se odihnea, ascultând cu adâncă plăcere un tranzistor ascuns printre sticlele cu băuturi.

În schimb, Ioniţă State se mişca destul de încet şi de nepăsător; poate unde era înalt şi uscat; sau poate pentru că nu-i plăcea meseria şi nu se sfia să-şi exteriorizeze sentimentele.

Părea pus pe harţă, iar Purje îl muştruluia mereu, dar fără succes.

În dimineaţa despre care va fi vorba în acest episod, doar trei din cele şase mese ale localului erau ocupate. Purje se retrăsese lângă tranzistorul său de provenienţă japoneză şi asculta visător un vals cântat în surdină. Nu reuşi însă să-l asculte până la capăt. Audiţia îi fu întreruptă de apariţia unui marinar străin. State nu-l luă în seamă; şedea toropit de căldură pe scaunul de lângă telefon. Clientul se duse direct la tejghea şi, făcându-i lui Purje cu ochiul, îl întrebă dacă vorbeşte italiana.

— Si, răspunse Purje vesel, io parla italiana…

— Un „Amalfi” aş bea, vorbi străinul. Ai putea să mi-l prepari? Dar ca la carte.

Şi îi făcu din nou lui Purje cu ochiul…

— La masă, îl pofti gestionarul, mândru că i se arătase prilejul să-şi arate „italiana”.

Marinarul se uită în jur, în căutarea unui loc. Privirile sale se opriră asupra unui bătrân docher care şedea solitar, la o masă de lângă tejghea, savurându-şi porţia de ţuică. Străinul îi zâmbi prieteneşte şi-l întrebă în limba sa:

— Îmi dai voie să iau loc lângă dumneata?

— Ce zice? îl întrebă docherul pe State.

— Întreabă-l pe jupânu', răspunse ospătarul fără plăcere, ridicându-se.

— Hai, nu fă pe nebunu', că şi tu ştii italiană, îl dojeni Purje.

— Şezi, marinarule, îl pofti docherul pe româneşte, după ce află despre ce-i vorba.

— Grazzie! Grazzie, mulţumi străinul.

„E nostim marinarul ăsta, gândea Purje, în timp ce prepara băutura… Trebuie să fie de pe lângă Neapole… Ăştia se dau în vânt după „Amalfi„. Nu-i părea rău că audiţia fusese întreruptă. Nu mai preparase de mult un „Amalfi”, iar acum era atent să nu greşească.

— Gata, anunţă Purje vesel, pe româneşte.

State se duse la tejghea, luă paharul şi-l duse la masa clientului.

Nerăbdător, marinarul gustă băutura; faţa sa smeadă capătă o expresie de uluire. De mulţumire, îşi frecă palma de părul său negru şi aspru. Exclamă:

— Da, e un „Amalfi” formidabil… Nici la mine, la Sorrento, n-am băut aşa ceva…

Îi făcu docherului cu ochiul, şmechereşte, şi goli paharul dintr-o răsuflare. Docherul râse şi spuse către Purje:

— Le bea, macaronaru'…

— Unchiaşule, i se adresă marinarul docherului. Bea şi tu un „Amalfi”… Fac cinste… Două „Amalfi”, patroane!

Docherul nu pricepu ce spune străinul; înălţă stingher din umeri şi-l rugă pe State să-i traducă. Acesta purta un halat cu mâneci scurte care-l făcea şi mai lung. Traduse, uitându-se nemulţumit la docher.

— Dacă face cinste, nu-l refuz, se învoi el.

Faptul că avea cu cine să bea îl dispuse şi mai mult pe străin. Începu să turuie în limba lui. Docherul îl asculta amuzat; nu înţelegea o iotă, dar clătina binevoitor din cap, iar în răstimpuri îşi zicea cu glas tare:

— Dom'le, gălăgioşi mai sunt macaronarii ăştia?!!

Se auzi pe neaşteptate ţârâitul telefonului public. Purje vru să iasă de după tejghea, dar State i-o luă înainte, ridicând receptorul. Ascultă cât ascultă, apoi spuse calm: „Greşeală! Aici e bufetul „La marinarul vesel„„, şi puse la loc, în furcă, receptorul.

— Ce-a vrut, mă? se interesă Purje.

State trânti o înjurătură.

— Ia, unul care se ţine de farse.

— Încă două „Amalfi”, patroane!

După cel de-al patrulea pahar, străinul scoase din buzunar un ceas de mână şi-l puse în faţa docherului.

— Ia-l, unchiule… ţi-l dau ieftin!

Puţin cherchelit, docherul zâmbea părinteşte tot ridicând din umeri, semn că nu-l pricepuse. Când, în sfârşit, înţelese, împinse ceasul înapoi. Marinarul deveni şi mai gălăgios.

— Ia-l, ţi-l dau ieftin!… E un „Tellus” cu patrusprezece rubine…

Purje era şi nu atent la ceea ce se petrecea la masa străinului. State însă, părea să fie. Când îl văzu pe docher ridicându-se greoi de pe scaun, îl întrebă zeflemitor:

— Te-ai săturat de „Amalfi”?

Omul nu-i răspunse. Îşi plăti consumaţia şi ieşi din local încet, parcă în silă.

Marinarul se uită după dânsul, apoi i se adresă lui Purje în italiană:

— De ce s-a supărat? L-am jignit?! Zi şi dumneata, patroane, ăsta-i ceas de lepădat?… Şi-l dau ieftin…

— Poate n-avea bani, îl lămuri State în italiană, aşezându-se nepoftit pe locul unde înainte şezuse docherul.

Luă ceasul şi-l cercetă cu atenţie.

— Frumos obiect, aprecie el în italiană.

— Nu te băga! îi strigă Purje în româneşte de după tejghea.

— Şi dacă o să mă bag? replică el obraznic.

Purje însă nu se supără; îşi reluase audiţia.

— Te interesează? îl întrebă marinarul, ducând paharul de „Amalfi” la gură.

— Cât ceri?

— Mă căpăţânosule, stai cuminte în banca ta, îl avertiză gestionarul.

— Ţi-l dau ieftin…

Telefonul public sună din nou. State se uită spre aparat ca la un duşman. Trase o înjurătură. Se ridică şi se duse să ia receptorul.

— Ce are pe ziua de astăzi?! se întrebă Purje cu glas tare.

— Greşeală! ţipă State în receptor.

Reveni furios la masa marinarului. Nu se mai aşeză. Surâzând cu gura până la urechi, străinul întrebă:

— Ce faci, îl iei? Cinci sute… Dacă nu-l iei, poate ştii pe cineva… Am cincizeci de bucăţi…

— Mă, tu ţi-o cauţi cu lumânarea, zise Purje.

— Îmi place aventura, jupâne, glumi State.

— Vrei să mă bagi în belea.

— Am cincizeci de bucăţi, strigă marinarul ceva mai tare.

State şi Purje se uitară îngrijoraţi prin local. Nu, nimeni de pe la mese nu înţelegea italiana. State zise supărat:

— Mai încet, macaronarule!

— Eşti cam fricos… Toţi de pe aici sunteţi nişte fricoşi… Fă-mi socoteala!… Vreau să plătesc şi să plec…

State nu se grăbi să-i dea ascultare; îşi găsise de lucru.

— Socoteala! ceru străinul din nou.

— Mai stai un pic, zise State… Unde te grăbeşti?

— Fă-i socoteala, îi şuieră Purje, până nu intru în tine.

Marinarul vârî mâna în buzunar şi scoase un pumn de dolari.

— Preferi în dolari sau în lei?

Purje ieşi de după tejghea, îl dădu pe State la o parte, îi spuse clientului că nu are nevoie de dolarii lui şi să facă plata în lei. Marinarul plăti şi ieşi în stradă. După câţiva paşi, State îl ajunse din urmă. Îl trase pe italian lângă un gang şi-l întrebă:

— Câte ceasuri ziceai că ai?

— Cincizeci.

— Toate aceeaşi marcă?

Ceru să-i arate unul. Marinarul i-l dădu. State recunoscu în sinea sa că ţinea în mână un ceas excelent, un „Atlantic” modern…

— Cinci sute! stabili marinarul preţul şi rânji.

— Şi dacă le iau pe toate? începu State să se târguiască.

Faţa marinarului deveni serioasă. Îi aruncă ospătarului o căutătură bănuitoare.

— Zici că vrei să le iei pe toate?

— Depinde de preţ…

Străinul îl privea îngândurat, frecându-şi bărbia. În cele din urmă, zise:

— Patru sute bucata…

— Binee, se învoi State… le ai la tine?

— Nu.

— Ne batem gura de pomană, se supără ospătarul.

— Ţi le aduc diseară… că doar nu era să umblu cu marfa după mine, zise marinarul dând să-şi ascundă mostra.

— Păi, pe ăsta nu mi-l dai? sări ospătarul.

— Ia-l.

State scoase patru bancnote de câte o sută.

— Cinci, preciză străinul.

— Păi, cu patru ne-am înţeles…

— Celelalte cu patru…

— Eşti neserios, spuse ospătarul şi mai scoase o bancnotă.

Marinarul luă banii, îi dădu ceasul şi, înainte de a se despărţi, întrebă:

— Unde vrei să ţi le aduc?

— Păi, unde zici?

— La 8,30 în faţa „Cazino”-ului. Să nu mă faci să vin de pomană. Ne-am înţeles? Şi să n-avem vorbă: Aduc marfa, dai banii… Patru sute bucata…

Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Soarele dogorea îngrozitor.