VIII. Unde dai şi unde crapă.

În jurul orei unu, Roman se pomeni convocat urgent de către comandantul regiunii. „O fi intervenit ceva nou, gândi el, acum orice surpriză poate fie să întârzie, fie să grăbească prinderea bandei.”

— Citeşte chestia asta, căpitane, îl întâmpină şeful întinzându-i o coală de hârtie.

Era bine dispus, de parcă ar fi scăpat de necazuri.

— Citeşte, sper să te amuze…

Roman luă mirat coală de hârtie şi, după ce citi primele fraze, izbucni în râs.

— Îmi place situaţia creată, exclamă el.

— Citeşte, citeşte mai departe! îl îmboldi colonelul.

Roman citi cu glas tare: „Tovarăşe comandant, Subsemnatul Purje Vasile, domiciliat în Constanţa, str… 31, de profesiune gestionar – remizer al bufetului „La marinarul vesel” de pe strada St… 31, ţin să aduc la cunoştinţa Miliţiei următoarele: Azi-dimineaţă a intrat în localul meu un marinar străin, originar din Italia. După cum am aflat, ar fi matelot pe vaporul „Mediterana”. După ce a consumat patru pahare de „Amalfi”, a încercat să vândă unui consumator român un ceas, dar consumatorul l-a refuzat. Eu şi ajutorul meu, State Ioniţă, ştiind italiană, am intrat în vorbă cu dânsul… Dintr-una într-alta, a propus spre cumpărare 50 de ceasuri. Mi-am dat seama că este vorba de o afacere necurată, de contrabandă. N-am dat atenţie propunerii. În schimb, ajutorul meu, State I., n-a rezistat ispitei. S-a luat după marinarul acela italian şi s-au înţeles asupra contrabandei. Când am auzit, l-am sfătuit pe State să se prezinte la Miliţie şi să informeze, dar n-a vrut. Cei doi s-au înţeles să se întâlnească astă seară, la orele 20,30, în faţa restaurantului „Casino”. Procedaţi aşa cum credeţi de cuviinţă. În ceea ce mă priveşte, am hotărât să vă informez, iar pe de altă parte, să renunţ, începând chiar de astăzi, la serviciul lui State I.

Trăiască lupta pentru pace!

Vasile Purje.

Roman se lăsă moale în fotoliu. Colonelul îi zâmbea ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe: „Ei, acum, căpitane, ce ai de gând să întreprinzi?”

— Mda, mormăi Roman, îmi place… Purje a procedat ca un om cinstit… Nu mă aşteptam să reacţioneze aşa…

— Şi ce te miri aşa, căpitane?

Colonelul izbucni din nou în râs, apoi îşi scoase batista şi se apucă să-şi şteargă faţa transpirată.

— Bine că State a apucat momeala. Mi-e teamă însă ca Purje să nu-mi strice mie afacerea.

— Adică?

— Să nu care cumva să-l convingă pe State să stea totuşi cuminte… acasă, şi să renunţe la ceasuri, îşi arătă Roman îngrijorarea.

— Purje vrea să ne ajute, zâmbi colonelul. Îl putem sfătui să nu mai încerce să facă din ajutorul său un om cinstit.

— N-ar fi rău, râse Roman.

— Dacă înţeleg bine, arzi de nerăbdare să te prindem în flagrant delict şi să te arestăm?

— Aşa e. Vreau ca întâmplarea asta să aibă o finalizare. Iar lui Purje s-ar cuveni să-i mulţumim. Printre altele, trebuie să vă raportez că ştie să prepare un „Amalfi” foarte bun.

— Uneori, căpitane, mi se pare că eşti foarte… tânăr, iar alteori foarte matur… Zâmbi. Uite, acum am senzaţia că vrei să te joci…

— Poate, râse Roman cu sinceritate şi, cuprins de o bucurie infantilă, începu să-şi frece cu palma creştetul.

— Bine, se învoi colonelul, dacă e vorba să te prindem în flagrant delict, las' pe noi…

Roman întârzie anume cu cinci minute la întâlnire; îşi pusese acelaşi costum marinăresc pe care-l purtase de dimineaţă, când îşi făcuse apariţia la „Marinarul vesel”. State îl aştepta şi, văzându-l, nu-şi ascunse supărarea.

Se înserase. Sufla un vânt plăcut, răcoros. Vilegiaturiştii ieşiseră la promenadă. Cei doi se amestecară lesne printre trecători.

— Ai adus marfa? se interesă State în limba marinarului.

— Desigur, am adus-o…

— Unde-i că te văd cu mâinile goale?

„Străinul” se descheie la haină, o desfăcu, ca şi când ar fi vrut să-i arate cumpărătorului culoarea căptuşelii.

— Sunt aici, zise el mândru. Pune mâna! Dacă vrei, ţi le dau cu haină cu tot…

State îi pipăi haina; degetele sale lungi şi uscate simţiră sub căptuşeală conturul ceasurilor. Senzaţia asta îi strecură în suflet un simţământ de teamă; se uită neliniştit în juru-i.

— Da' tu ai adus leii?

— Cum să nu… uite… şi State îi trecu servieta pe sub nas.

— Bine, se învoi marinarul, na-ţi haina şi dă-mi servieta.

— Aici? În plină stradă? Eşti nebun? îi scăpă ospătarului. Unde naiba te trezeşti, la Palermo sau la tine, la Sorrento?

— De ce? Nu e rău locul… e multă lume… şi unde e multă lume…

— Nu, nu, mergem în altă parte, se împotrivi State.

— Unde?

— La doi paşi de aici, ne aşteaptă maşina unui prieten. O să ne repeadă până la Mamaia şi înapoi. În drum, îmi dai ceasurile şi-ţi dau banii…

— Să nu care cumva să-ţi treacă prin minte să mă tragi pe sfoară.

— Ai înnebunit? Uite banii… lovi cu palma peste servietă.

— Să mergem, se învoi, în sfârşit, marinarul.

Un „Renault 10 Major” vişiniu îi aştepta la capătul falezei.

La volanul maşinii se afla un bărbat tânăr. Roman nu-i desluşi trăsăturile feţei, căci în clipa în care State îi deschisese portiera şi-l poftise să ia loc pe bancheta din spate, omul se ferise făcându-şi de lucru la pedala de accelerare. Roman se trase spre colţul banchetei, pentru a zări mai bine oglinda retrovizoare. Ospătarul, lung şi deşirat, se aşeză lângă dânsul; servieta şi-o puse la picioare.

— Şi unde spuneai că o să mergem? întreba Roman iarăşi, continuând să joace rolul marinarului străin.

— La Mamaia… sau în altă parte, răspunse cumpărătorul ceasurilor, nemulţumit de faptul că se repetase întrebarea… Pe drum, îmi dai marfa, îţi dau banii… şi gata!

Maşina porni luând-o pe nişte străduţe laterale şi nu prea luminate. În oglinda retrovizoare se reflectau ochii parcă neliniştiţi ai şoferului. Roman se lăsă moale şi indiferent pe banchetă. Nu se îndoia nici o clipă că cei doi se înţeleseseră din vreme asupra itinerarului. – omul de la volan conducea fără ezitări. După un timp „marinarul” zise:

— Vezi că la orele 23, trebuie să fiu înapoi pe vas.

— Oho, până atunci!… exclamă State. O să meargă repede… chiar foarte repede.

Pe chipul în general morocănos al ospătarului răsări un surâs viclean.

— Vorbeşte mai puţin, îl sfătui şoferul pe State în româneşte.

— Ei, na-ţi-o bună, reacţiona ospătarul, te pomeneşti că ţi-e frică?!

„Ce şi-or fi pus, în gând? se întrebă Roman iscodindu-şi cu coada ochiului clientul. Dacă Răşcanu nu e pe urmele mele, m-am ars.”

Maşina ieşi din oraş, dar, spre surprinderea sa, nu o luă pe şoseaua ce se bifurca spre Mamaia, ci pe cealaltă, care ducea spre Tulcea. Făcu însă pe prostul şi nu schiţă nici un gest de mirare. Vedea în permanenţă spatele lat al şoferului şi-şi spunea: „Ăsta e solid. Cu ospătarul mă mai descurc eu, dar cu ăsta…”

Ieşiseră din oraş. Întunericul înjunghiat de luminile farurilor era gros. Îl simţi, în dreapta sa, pe State mişcându-se. Se prefăcu a nu-i da atenţie. Ghici însă că dusese mâna la buzunarul hainei.

— Unde e Mamaia? întrebă „marinarul” cu naivitate. Nu văd Mamaia…

— Psst, vorba! i-o reteză State. În mâna lui răsări un revolver. Încă o vorbă şi te împuşc.

Roman se prefăcu înspăimântat; urmărea însă cu mult calm desfăşurarea atacului. Pândi oglinda retrovizoare, sperând să descopere în ea farurile maşinilor de la D. R. M… „Ce are de gând să facă cu mine?” se întrebă el mutându-şi privirile spre arma din mâna lui State.

— Ce vrei? îşi „bâlbâi” Roman întrebarea.

— Gura!

State se răsuci spre el ameninţător.

— Bagă de seamă, trag fără milă… Scoate haina!

„Deci asta era, îşi zise Roman. Ţi-ai propus să mă jefuieşti, să-mi iei ceasurile…”

— N-o scot, se „împotrivi” ofiţerul.

— Trag!

Înjurând, „marinarul” îşi scoase haina. „Acum, dacă-i fac o figură, îl imobilizez, gândi Roman, dar cum mă descurc pe urmă cu celălalt de la volan?… Dar la urma urmei, n-am nevoie să întreprind nimic.” Întinse haina. State i-o smulse.

— Dă-mi banii! rosti Roman înfricoşat.

State nu-i răspunse, ci îi ceru şoferului să oprească. „Acum e acum, socoti ofiţerul. Dacă şi-au propus nu numai să mă jefuiască, ci să mă şi lichideze?” Şoferul încetini viteza.

— Stai! izbucni State. Mai întâi întoarce-o!

Omul de la volan iniţie câteva manevre; întoarse maşina în direcţia Constanţei. Un „Mercedes” trecu în viteză pe lângă ei. „E Răşcanu!” se bucură Roman în sinea sa.

„Renault”-ul frână la marginea şoselei.

— Coboară! răcni State la dânsul, arătându-i portiera din stânga.

Îşi îndreptase arma spre pieptul marinarului. Roman coborî din maşină, neluându-şi ochii de la mâna ospătarului. În momentul următor, maşina ţâşni de lângă dânsul, lăsându-l singur în mijlocul şoselei… Mai auzi hohotul de râs al ospătarului.

— Râzi, frăţioare, râzi acum, căci nu ştii ce te aşteaptă ceva mai încolo…

Din biroul alăturat, Roman ascultă prin dictafon desfăşurarea interogatoriului.

Răşcanu: Revolverul e al tău?

State: E al meu! Dar e de alarmă… Uitaţi-vă, e de alarmă… O jucărie.

Răşcanu: De unde ţi l-ai procurat?

State: De la un turist străin… Mi-a plăcut jucăria… Prinde bine la meseria mea… Tragi un foc şi chemi în felul ăsta miliţia…

Răşcanu: Ştii cum se pedepseşte portul ilegal de arme…

State: Da' e o jucărie…

Răşcanu: O fi, dar la noi în comerţ nu se pun în vânzare asemenea jucării… În maşina voastră, am mai găsit haina asta cu ceasuri…

State: Cum??! Are ceasuri??!

Răşcanu: N-ai observat?

State: Ca să vezi! Prietenul meu a avut dreptate… a fost de părere să ne vedem de drum. Eu însă i-am cerut să oprească… Poţi să treci noaptea cu maşina, pe o şosea pustie, şi un om să-ţi facă disperat semne cu mâna să opreşti şi tu să n-o opreşti? Şi-acum, uite ce dandana pe capul nostru… Omul ne-a rugat să-l lăsăm în satul P… Era disperat… Se întâmplase ceva cu nevastă-sa… vorbea de un doctor… Haina şi-o ţinea pe braţ… L-am cules de pe marginea şoselei… S-a aşezat în spate… Pesemne, când a coborât, de gândurile ce le avea, şi-a uitat haina… Uite, dom'le, de unde i se poate trage unui om!

Răşcanu: Şi deci, pe necunoscutul ăsta, proprietarul hainei şi al ceasurilor, l-aţi lăsat în satul P…

State: Da. Chiar la marginea satului…

Răşcanu: Acum, semnează pentru cele declarate (Pauză) Aşa! aşa!

State: Poftim, am semnat! Pot să plec?

Răşcanu: Te grăbeşti? (Pauză) Ia ascultă, unde lucrezi?

State: Sunt angajat zilier „La marinarul vesel”, de pe strada St… Cunoaşteţi bufetul?

Răşcanu: Ai fost astăzi la slujbă?

State: Da.

Răşcanu: A trecut astăzi pe acolo un marinar vesel?

State: Au trecut mai mulţi… Pe la noi, slavă domnului, trec într-o zi tot felul de marinari, şi veseli, şi trişti.

Răşcanu: Lasă că ştii tu la cine mă refer.

State: Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu de cine-i vorba…

Răşcanu: Unul care a comandat un „Amalfi”.

State: Nu mai ţin minte… Poţi să ţii minte când îţi trec pe dinainte atâţia beţivi…?

Răşcanu: Unul care ţi-a propus spre cumpărare un ceas, apoi mai multe. Hai, stoarce-ţi mintea!

State: Dacă mi-ar fi propus aşa ceva, l-aş fi dat imediat pe mâna miliţiei… Nu-mi cunosc eu datoria?!

Răşcanu: De ce eşti prost, mă State, mă? De ce te joci cu focu'?

State: Mă jigniţi, tova…

Răşcanu: Na, citeşte! Vezi ce scrie aici Vasile Purje… „patronul” tău… (Pauză) Ei, ce-ai de zis?

State: E un calomniator… Poate că lui i s-a adresat marinarul, şi acum Purje vrea să dea vina pe mine…

Răşcanu: Mă, da' haina asta plină de ceasuri?

State: Nu ştiu… nu-i a mea… am declarat cum a ajuns haina în maşină… Să mă trăsnească Dumnezeu dacă o să mai iau vreodată pe cineva în maşină… Eu zic să-l căutaţi pe omu' pe care l-am lăsat la marginea satului…

Răşcanu: Să-l căutăm, zici?

State: Da!

Răşcanu: Credeam că am de-a face cu o lichea deşteaptă.

State: De ce mă jigniţi, tovarăşe locotenent…

Răşcanu: Şi dacă l-am găsit pe stăpânul hainei?

State: Cu atât mai bine… O să vă daţi seama că n-am minţit…

Răşcanu: Mă, că sigur mai eşti!

Roman îl auzi pe locotenentul Răşcanu tuşind – semn că-şi putea face apariţia. Mulţumit de modul în care colegul său constănţean îşi organizase interogatoriul, se îndreptă spre uşă. O deschise şi intră. Cu un gest pe cât de spontan, pe atât de firesc, State îşi întoarse capul să vadă cine intră. Încremeni cu gura căscată.

— Tovarăşe căpitan, i se adresă Răşcanu, ridicându-se în picioare, permiteţi-mi să vă raportez…

Scena fusese jucată, după părerea, lui Roman, admirabil. State urmărise zăpăcit cum omul pe care-l prădase de ceasuri se aşezase liniştit lângă ofiţerul pe care şi-l închipuise driblat.

— Ei, acum ce mai ai de zis? deschise Roman discuţia, îndrăzneşti să mai susţii că Purje e un calomniator?

Ochii lui Roman îi întâlniră pe cei bulbucaţi de uluială ai ospătarului. Văzu buzele acestuia murmurând un răspuns.

— Nu.

— Recunoşti deci să m-ai dus în afara oraşului şi m-ai prădat de ceasuri? zise Roman.

— Recunosc.

— Recunoşti că Purje te-a avertizat să nu te vâri în afacere?

— Da, m-a avertizat, răspunse el, lăsând ochii în pământ.

— De ce nu l-ai ascultat?

— Nu-mi închipuiam că o să mă denunţe, veni răspunsul prompt al ospătarului.

— De ce?

— Îl aveam şi eu la mână… L-am prins punând în vânzare băuturi alcoolice cumpărate de la Alimentara…

— Îi era, deci, frică de tine?

Roman vorbea fără a-l scăpa măcar pentru o clipă din focul privirilor.

— Cred că da.

— E adevărat ca ieri şi alaltăieri ai lipsit de la slujbă?

State întârzie să răspundă; îşi trase nodul de la cravată şi se descheie la guler. Nervozitatea bruscă a ospătarului nu trecu neobservată. Roman repetă întrebarea. Înainte de a răspunde, State îşi umezi cu vârful limbii buzele uscate.

— E adevărat.

— Unde ai fost?

State oftă: îşi şterse fruntea transpirată cu mâneca hainei.

— Am fost împreună cu tovarăşul meu – „Renault”-ul îl am în tovărăşie – în portul Tulcea.

— Ce ai făcut acolo? interveni Răşcanu, după care începu să cotrobăiască într-un sertar.

— Tâlhărie, mărturisi ospătarul, am atacat un casier.

Răşcanu găsi, în sfârşit, ceea ce căuta: scoase Buletinul evenimentelor din regiune şi-l răsfoi. Întinse apoi Buletinul deschis căpitanului. Miliţia din Tulcea semnala săvârşirea unui act de tâlhărie asupra unui casier de la o fabrică de conserve din localitate. Hoţii îi smulseseră servieta în care avea 15000 de lei şi dispăruseră fără urme.

Roman citi şi reciti cele câteva rânduri care concretizau evenimentul petrecut la marginea oraşului Tulcea şi-şi stăpâni o înjurătură. „Unde dai şi unde crapă…” Îşi înălţă privirile. Descoperi zâmbetul slugarnic al tâlharului cu „Renault”. „Totuşi, nu mă pot mulţumi cu atât se enervă pe sine căpitanul. Tâlharul ăsta a lucrat la „Marinarul vesel„… ceva trebuie să fi văzut…” Şi înainte de a pasa mai departe cazul tâlhăriei din Tulcea, Roman hotărî să-i mai pună câteva întrebări.

— De cât timp lucrezi la „Marinarul vesel”?

— De trei luni şi mai bine…

— Cine sunt clienţii statornici ai localului?

State căzu pe gânduri.

— Sunt atât de mulţi? continuă Roman.

— Nu… nu… încerc să-mi amintesc… După părerea mea…

— Păi, numai după părerea ta, îl zeflemisi Răşcanu.

— Sunt vreo patru: unul ar fi Chirilă-picior de lemn. Îi zice aşa, pentru că are o proteză la piciorul stâng. Se laudă că un rechin i-ar fi smuls piciorul… Vine, de obicei, după masă. Consumă mastică. Să continui? întrebă State deodată, simţind interesul celor doi ofiţeri pentru descrierea clienţilor săi.

— Continuă! îl îndemnă căpitanul jucându-se cu pipa.

— Un al doilea ar fi domnul Ghiţă, contabil la vama portului. Ăsta apare în local numai luni, miercuri şi vineri… De când lucrez la Purje n-a lipsit o dată… Stă la masă de unul singur, bea coniac şi zăboveşte câte două-trei ceasuri, de parcă ar aştepta ceva… Pe urmă, ar mai fi unul – Stanciu… Ăsta, chiar că nu ştiu ce învârteşte… Vine zilnic: şi după-amiază, şi dimineaţa… Are masa şi locul lui lângă telefon… Preferă şpriţul de Coteşti… Vin oamenii şi-l caută, ăsta învârte ceva… Şi impresia mea e că are şi bani… Un alt client permanent al localului e poetul Traian Ulmu… Bea votcă amestecată cu coniac… se chercheleşte uşor… scrie versuri, spune în gura mare poezii… Uneori, mai e chemat la telefon sau cheamă el şi dictează tot felul de poezii.

— Îmi pare că voi aveţi un telefon public, făcu Roman pe neştiutorul.

— Da, da… Păi cred că l-aţi văzut.

— Şi zici că poetul e căutat la telefon?

— De foarte multe ori.

— După câte îmi dau seama… e un telefon activ?

— Nu prea.

Se aşternu o tăcere adâncă. Roman îl privea pe ospătar cu o stăruinţă dezarmantă. Într-un târziu, luă creionul şi scrise pe o hârtiuţă următoarele cuvinte: „Dragă Răşcanu, scoate, te rog, din dosar, fotografia lui Miroiu”. Răşcanu citi biletul şi, înveselit parcă de scrisorica primită de la Roman, căută fotografia. După ce o găsi, i-o înmână căpitanului.

— Cunoşti pe omul ăsta din fotografie? întrebă Roman.

Ospătarul se apucă să studieze pe îndelete fotografia, urmărit de privirile lui Roman. Nu, portretul lui Miroiu nu avusese nici un efect asupra lui State.

— Îl cunoşti?

— Parcă l-aş cunoaşte, dar nu sunt sigur.

— Nu frecventa localul?

— Sunt sigur că nu e un client al bufetului… Întrebaţi-l şi pe Purje… o să vă spună şi el acelaşi lucru…

Interogatoriul lui State se încheie. Răşcanu îl scoase din birou şi-l duse în camera de arest. Rămase singur, Roman îşi lipi fruntea încinsă de suprafaţa netedă a cristalului ce acoperea masa de lucru. Nu ştia dacă trebuie sau nu să fie mulţumit de cele stabilite după o asemenea aventură. Oricum, avea obligaţia să meargă înainte cu cercetările, să rezolve până la capăt capitolul „La marinarul vesel”. Îşi ridică fruntea, zări un creion, îl luă şi-şi însemnă în carnet următoarele măsuri:

1. Verificarea pe teren a celor patru consumatori semnalaţi de State Ioniţă.

2. A se supraveghea localul (telefonul, Purje etc.).

3. A semnala, mai târziu, „celor de la economic” în legătura cu sticlele de vin cumpărate de Purje de la „Alimentară”.

Rapoarte „E adevărată afirmaţia lui State Ioniţă. Fostul marinar Chiril Atanasof, zis şi „Picior de lemn„, este un client permanent al localului „La marinarul vesel„. Nu are familie. Locuieşte la azilul nr. 1. Piciorul şi l-a pierdut în 1946, pe când era angajatul firmei „Ocean-transport„, într-un accident de muncă. Chestia cu rechinul care i-ar fi smuls piciorul e scorneală. Bătrânul susţine că s-ar fi accidentat în timp ce descărca mărfuri în portul Havana.” „Neculaie Ghiţă, contabil la vama portului, este căsătorit. Soţia sa lucrează la Poşta centrală. E tată a doi copii. Băiatul cel mare (15 ani) se află internat într-o şcoală de reeducare (vagabondaj). N. G. frecventează cu regularitate „La marinarul vesel„. E cumpătat la băutură. Nu se îmbată. Consumă puţin, în general, duce un trai modest, de om necăjit. Nu se împacă prea bine cu nevasta sa. La vamă este considerat drept unul dintre funcţionarii cei mai conştiincioşi. L-a cunoscut pe Miroiu. Erau văzuţi uneori împreună, dar nu în local”.

„Stanciu Laurian, domiciliat în Constanţa, str. Mavrogheni, nr. 3. Are 67 de ani. Fost agent comercial. Actualmente – pensionar. Învârteşte tot felul de afaceri. Cumpără-vinde. Mijloceşte schimburi de locuinţe. Dă bani cu camătă. Este căutat de marinari străini. Vorbeşte spaniolă şi franceză la perfecţie. Într-adevăr, în local, are locul său în preajma telefonului. L-a cunoscut pe Miroiu. Au jucat împreună cărţi la domiciliul lui Stanciu”.

„Poetul local Traian Ulmu (Ionescu pe numele său adevărat) nu lucrează nicăieri. Este un client permanent al bufetului. Bea pe datorie. Îi datorează lui Purje 1500 de lei. Purje îl împrumută cu plăcere, căci îi place poetul. Când se îmbată, îi amuză clienţii. Recită versuri… vorbeşte în versuri… N-am izbutit să aflu dacă l-a cunoscut pe Miroiu… Este, în schimb, căutat la telefonul public din local. Domiciliază în Constanţa, strada…”

Numele şi prenumele: Purje Vasile.

Prenumele părinţilor: Ionel, Maria.

Născut la: Brăila, 1920, septembrie 15

Domiciliul: Constanţa, strada Bro… nr. 31

Situaţia militară: C. M. oraş, ctg. 1920.

Alte date: Purje Vasile s-a căsătorit în 1959 cu Crăciunescu Florica din Constanţa. Fără copii. Până în anul 1958, Purje a fost ospătar la restaurantul „Perla”. Din 1961 deţine gestiunea bufetului „La marinarul vesel”. Când nu are cine să-l ajute în local, apelează la sprijinul nevesti-si. La toate controalele a ieşit bine. E un om de meserie. Clienţii sunt mulţumiţi.

„Cine dintre aceştia e omul care mă interesează? se întreba Roman, plimbându-şi privirile peste rapoartele primite. Toţi cinci au câte un ce de care mă pot agăţa… Numai unul însă este omul de care cu am nevoie… Legătura lui Tom… a lui King, doctorul… Numai unul din ei ştie când şi cum trebuie să ridice receptorul telefonului public… Cine o fi acela?”

Se ridică şi începu să se învârte nervos prin încăpere. La un moment dat se opri, rămase cu privirile pierdute în gol şi rosti cu voce tare: „Dar pe State de ce l-am scoate de pe lista celor bănuiţi? Numai pentru că s-a prins în momeala mea? Poate că anume a înhăţat momeala… Acum e în siguranţă… condamnarea pentru tâlhărie este oricum mai mică decât o condamnare pentru contrabandă şi nu mai ştiu ce… Uf, dacă Jugănaru şi-ar aminti parola!” Dar Jugănaru manifesta aceeaşi amnezie.

Se pomeni trecând prin faţa locuinţei Luizei Urseanu. Abia atunci îşi aminti de un raport care-i semnalase că tânăra femeie nu ieşise ziua din casă şi că, după toate aparenţele, ar fi căzut bolnavă la pat. „Ce-ar fi să-i fac o vizită?” se gândi Roman cercetându-şi ceasul. Vara, la Constanţa, ora zece nu înseamnă mai nimic. Se uită la ultimul etaj al clădirii. Fereastra din mijloc era deschisă şi pesemne că în încăpere ardea o veioză. Roman îşi duse la îndeplinire hotărârea: un bec slab, instalat între cele două etaje, lumina anemic scara. Urcă atent să nu facă prea mult zgomot. Ajunse la ultimul etaj. Încercă uşa care dădea în holul comun al apartamentului: o găsi deschisă. Din doi paşi fu lângă odaia Luizei. Ciocăni uşor în câteva rânduri. Îi deschise, spre surprinderea sa, Ben.

— Dumneavoastră? exclamă el uluit.

— De ce nu?

— Ben, lasă-l să intre, se auzi din cameră vocea stinsă a Luizei. Ben se dădu la o parte; îşi arborase din nou un zâmbet obraznic. La lumina slabă a unei veioze, Roman o descoperi pe Luiza. Stătea tolănită pe canapea, înconjurată de câteva perniţe colorate, cu un tranzistor, mic cât o cutie de ţigări, în mână. Purta un capot albastru de nylon.

— Bine aţi venit, miliţian cu inimă de aur… Eram convinsă că o să mă vizitaţi, vorbi ea fără să clintească.

Pe măsuţa din apropierea canapelei, Roman văzu o sticlă de „Martini” şi două pahare. „Şi puştiul bea”, îşi spuse. Îi aruncă o căutătură lui Ben; era îmbrăcat la fel ca şi în celelalte zile. În preajma măsuţei, două perne suprapuse ţineau locul unui scăunel. Băiatul vru să-şi reia locul, Luiza îl opri.

— Ben, fii drăguţ şi adu un scaun şi un pahar pentru musafirul nostru…

Ben se supuse, dar fără chef; aduse scaunul, paharul, apoi se aşeză turceşte pe perne, lângă măsuţă.

— Ben, fă oficiul de gazdă… Umple paharul tovarăşului ofiţer de miliţie, spuse ea ironic, după ce-l văzu pe Roman aşezându-se.

Un ventilator modern, instalat în apropiere, îşi trimitea în direcţia canapelei paletele sale răcoroase; o şuviţă de păr desena figuri, de dans pe fruntea palidă a femeii.

Fără să se uite la ofiţer, Ben împinse paharul în direcţia acestuia.

— Cărui fapt îi datorez vizita dumneavoastră? întrebă Luiza fără a părăsi tonul ironic.

Pe Ben, aerul superior, chiar aristocratic al prietenei sale, îl făcu să zâmbească flegmatic. „Mamă, mamă, îşi zise Roman, ce l-aş bate… ce palme i-aş mai trage!” Luă paharul şi, măsurându-i lung conţinutul, nu-şi ascunse un oarecare dispreţ. Vru să spună: „Ce, asta-i băutură??! Amalfi, domnilor!” dar buzele sale rostiră:

— În sănătatea gazdelor!

În liniştea care se lăsase, se auzeau distinct cântecul intim al tranzistorului şi zgomotele nocturne ale străzii.

— Ben, spuse Roman într-un târziu, n-ai vrea să-mi faci „trampa” şi să mă laşi singur cu Luiza?

Ochii „magnificului” se aprinseră brusc de o mânie copilărească; apoi, întocmai ca un căţeluş, se uită întrebător la stăpâna lui. Ea îi zâmbi tandru şi rugător şi Ben se ridică şi părăsi încăperea.

— E îndrăgostit rău de tot puştiu, observă Roman.

— Nu-i treaba ta, i-o reteză Luiza cu demnitate. De ce-ai venit? Să-ţi iei cumva răsplata… pentru că m-ai pus în libertate?

— Nu fi proastă, zise Roman. Linişteşte-te, nu eşti genul meu. Am vrut să te văd… nimic mai mult, continuă el sorbind din pahar…

— Mulţumesc, zise ea rece.

—… şi să-ţi spun că mâine e înmormântarea lui Miroiu.

Brusc, ea îşi ascunse faţa în pernă. Roman îi văzu umerii tremurând. Plângea… O privi în tăcere, cu răbdare, până ce se linişti.

— N-o să mă duc la înmormântare, spuse Luiza, arătându-şi faţa îndurerată. N-aş rezista… Am suferit destul… Nu mai vreau…

Se ridică, căută în şifonier o batistă, apoi reveni, dar, înainte de a-şi relua poziţia de pe canapea, umplu paharele. Bău pe nerăsuflate.

Şi iarăşi se lăsă între ei o tăcere sfredelită de bâzâitul ventilatorului şi de muzica în surdină a tranzistorului. Tăcură, preţ de vreo zece minute.

— Ştii, zise Roman fără nici o intenţie, am descoperit un bufet cu o firmă nostimă. „La marinarul vesel”…

— Uite ce e, domnule Roman, se mânie ea pe neaşteptate, mai bine spune-mi fără ocol ce vrei de la mine…

Obrajii i se împurpuraseră, iar paharul din mână prinse a-i tremura.

— Nu te înţeleg, ripostă căpitanul, sincer surprins de izbucnirea Luizei Urseanu.

— Voi, anchetatorii, umblaţi pe ocolite.

— Nu întotdeauna…

— Faci pe naivu'. Mai bine întreabă-mă direct… Cunoşti bufetul „La marinarul vesel”? „Da, îl cunosc”, ţi-aş răspunde.

„Te uită de unde şi cum sare iepurele”, se bucură Roman copilăreşte.

— Mea cupla, rosti intrând într-un joc la care nu se aşteptase. Deci, ai frecventat localul şi bănuiesc că nu singură?

— N-am zis asta, preciză ea ducând paharul la gură. Localul însă îmi este cunoscut.

— Explică-te!

— Mai de mult… să fie vreo trei luni de atunci, am trecut cu Miroiu prin faţa bufetului. „Aşteaptă-mă aici”, m-a rugat el. A intrat în local; avea cu el un sac de voiaj tip „Air France”. După nici cinci minute s-a întors… s-a scuzat…

— Când s-a întors, mai avea sacul?

— Da, îl avea. Nu mi-a spus de ce a intrat, cu cine a avut de-a face…

Roman îşi aminti că la descinderea efectuată la locuinţa lui Miroiu, printre lucrurile acestuia nu se găsise nici un sac de voiaj tip „Air France”.

— A intrat cu sacul şi a ieşit tot cu el?

— Da. De câte ori să-ţi spun? se enervă ea. Dacă vrei, îţi dau şi în scris.

— O să vreau… N-ai zărit, din stradă, cu cine a stat de vorbă în local?

— Nu… Umple paharele!

— Nu ţi-e teamă că ai să faci din nou o criză de ficat? îi scăpă lui Roman.

— Uită seara aceea, îi ceru ea pe un ton împăciuitor.

— E cam greu! M-ai tras pe sfoară destul de bine. De aceea mă simt acum nevoit să te întreb de două ori despre unul şi acelaşi lucru…

Ea suspină. Îşi aprinse o ţigară. Roman se ridică.

— Pleci?

— Te-am ţinut prea mult… Nu vreau să-l supăr pe Ben prea tare…

— Nu fi rău! îl rugă ea. Ai fost cândva adolescent şi ştii, pesemne, ce înseamnă să fii îndrăgostit de o femeie mai mare…

— Mai în etate, preciza Roman.

— Mi-e ca un frate… Aş fi fost şi mai nenorocită dacă nu m-aş fi bucurat de prietenia lui Ben…

— Şi chiar n-ai de gând să te duci mâine la înmormântare?

— De felul meu sunt un om hotărât… Am zis nu mă duc şi n-o să mă duc… N-am de ce!

Roman plecă fără să-i strângă mâna. Iar ea nu se dădu jos de pe canapea să-l conducă. Pe palier, se lovi de Ben.