VI. Compot de ananas.

Comandantul Regiunii, după ce-i ascultase raportul îi spusese:

— Tovarăşe căpitan, afacerea Miroiu mi se pare şi mie deosebit de interesantă. Aveţi mână liberă: acţionaţi cum veţi crede de cuviinţă. Am vorbit şi cu Bucureştiul, e de acord. Vă veţi bucura de tot sprijinul nostru…

La ora 16, Roman începu interogatoriul. Îl asista locotenentul Răşcanu. Fu adus Grigore Jugănaru. Arestatul se opri lângă uşă, de unde îi privi pe cei doi ofiţeri cu răutate, pe sub sprâncenele stufoase. Capu-i mare, cu păr roşcat şi rar, amintea de zicala cu baniţa. Ochii congestionaţi şi sângerii îi jucau pe faţa-i buhăită. Bluza marinărească, întinsă pe pieptul său voinic, era murdară şi răspândea un miros greţos, căci arestatul vomitase în somn.

— Vino mai aproape, îl îndemnă Roman care şedea în spatele unui birou.

— Ce vreţi de la mine? întrebă Jugănaru cu o voce răguşită trecându-şi mâna, parcă amorţită, peste faţa aprinsă.

— Apropie-te! repetă Roman îndemnul.

Marinarul îşi înălţă capul şi, o dată cu el, îşi împinse înainte, într-un gest reflex, şi pieptul lat şi vânjos, ca de luptător. „E ca un taur”, îşi zise Roman, admirându-i musculatura. În sfârşit, arestatul, şovăind, înaintă câţiva paşi spre biroul căpitanului.

— Ce vreţi de la mine? repetă el supărat.

— Îndură-te şi mai fă doi paşi.

— Cum am ajuns aici?

— Ai mai stat în gazdă la noi?

— Eu?! se arătă marinarul mirat de întrebare. Ochii umflaţi se căscară ceva mai mult şi Roman întrezări o clipă culoarea lor tutunie.

— Cum te cheamă?

— Jugănaru Grigore.

— Unde domiciliezi?

— În Constanţa, pe strada Caisului nr. 10 şi sunt marinar pe cargoul „Piatra Arsă”.

— Marinar?!

— Ce, nu se vede?

— Deocamdată nu. Poate puţin mai încolo să observăm ceva. Până atunci, ia scoate mătăluţă din buzunare tot ce ai şi pune-le frumuşel pe masă…

Marinarul îşi strâmbă nasul borcănat, cu osul spart, pesemne, într-o încăierare, ceea ce îl urâţea şi mai mult. Îi aruncă locotenentului Răşcanu, care şedea la un alt birou, o privire de parcă ar fi vrut să-l cheme în ajutor. Mai întâi se lovi prudent peste buzunare, ca şi când ar fi vrut astfel să-şi amintească de obiectele ce le avea asupra lui, apoi, rând pe rând, cu mişcări moi, nehotărâte, puse pe birou: banii, pieptenele. Lui Roman îi fu clar că Jugănaru evita să scoată batista. În sfârşit o scoase, murmurând revoltat:

— Nu e a mea… nu-i batista mea…

— Dar a cui e? râse Roman batjocoritor.

— Nu ştiu… Nu-i a mea…

Scoase pachetul de ţigări americane şi le puse repede lângă celelalte obiecte, de parcă ar fi ţinut jar între degete.

— Nici astea nu-s ale mele… nu-s, auziţi? Nu-s ale mele…

— Dar ale cui sunt?

— Nu ştiu… Poate că mi le-o fi pus cineva în buzunar… la beţie, nu ştiu ce-i cu mine… Uit totul… totul… Jur pe sfânta cruce că nu-s ale mele…

— Lasă, Jugănarule, nu te mai obosi să juri, îl sfătui locotenentul Răşcanu, jucându-şi în sus şi în jos mărul lui Adam.

— Nu-s ale mele, se apără marinarul bătându-se cu pumnul în piept.

Roman îi aruncă un zâmbet calm şi dezarmant.

— Ai pus totul pe birou? N-aş prea crede… Ia vezi… Îmi pare că mai ai ceva… Fii bun!

Jugănaru, ascultător, apucă să se caute prin buzunare. Ochii umflaţi şi încă tulburi din pricina beţiei se arătau acum dezorientaţi. Gura îi era uscată şi simţea nevoia să plescăie şi să-şi umezească buzele crăpate. Găsi cu greu o hârtiuţă. Şi, înainte de a o depune pe birou, o cercetă ca pe un obiect înspăimântător.

— Ce-i asta? se întrebă el ca pentru sine. Să mă bată Dumnezeu, dacă ştiu ce-i asta?!

— Care va să zică nici batista, nici ţigările, nici petecul de hârtie pe care văd scris un număr de telefon nu-ţi aparţin?

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu. Se pocni din nou cu pumnul în piept. Zi şi mata; ce-mi trebuie mie ţigări străine, când mie îmi plac „Naţionalele”? Sau batista aia… E de nasul meu…?

Înălţă din umeri nedumerit că ofiţerii nu pot să priceapă un fapt atât de simplu.

— Unde ţi-ai petrecut noaptea?

— Cum, unde mi-am petrecut-o?! îşi încreţi el fruntea. Păi, acasă…

— Ai familie?

— Nu…

— Atunci unde acasă?

— Cum unde?! La domiciliu… stau cu o femeie… de cincisprezece ani stau cu ea… mi-e ca şi nevastă…

— Cum o cheamă? se agită Roman, frecându-şi părul aspru cu palma.

— Suzana Lepşiu…

— Ea ştie că ţi-ai petrecut toată noaptea acasă?

— Ştie, cum să nu ştie… că doar de cin'şpe ani trăim împreună… ca soţ şi soţie.

— Tovarăşe locotenent, i se adresă Roman lui Răşcanu, consemnează, te rog, declaraţia asta în procesul-verbal şi Jugănaru va semna.

— Sigur, sigur… îşi clătină marinarul capul aprobator… treceţi acolo… nu mi-e teamă.

Roman îl lăsă să semneze, apoi se ridică brusc în picioare, îl fixă sfredelitor pe arestat şi-i porunci cu o voce ameninţătoare:

— Întoarce-te cu faţa la perete!

— De ce? se sperie arestatul.

— Întoarce-te, când îţi spun!

Grigore Jugănaru făcu câţiva paşi spre perete şi se întoarse cu spatele, aşa cum i se ceru. Gemu:

— Ce vreţi de la mine?

Drept răspuns, auzi vocea ofiţerului:

— Să fie introdusă Suzana Lepşiu!

Locotenentul Răşcanu se ridică de la birou, ieşi şi, după câteva minute, reveni însoţit de o femeie trecută de patruzeci de ani, subţire la trup, cu o expresie de om necăjit pe chip. Dând cu ochii de Jugănaru, tresări ducând mâna la gură.

— Tovarăşă Lepşiu, dumnealui susţine că locuieşte sub acelaşi acoperiş cu dumneata. Îl cunoşti?

Roman arătă cu capul spre Jugănaru.

— Da… E omu' meu… Grigore Jugănaru, vorbi ea cu o voce tremurată… Doamne, da' ce-a făcut?

— Te rugăm, tovarăşă Lepşiu, să ne spui dacă îţi menţii declaraţia făcută acum o oră şi mai bine sectoristului care a fost la dumneata acasă.

— Da!

— Atunci repetă aici declaraţia.

— Adică? începu femeia să-şi frângă mâinile.

— Unde şi-a petrecut Jugănaru noaptea, acasă sau în altă parte? Ascultă, domnule Jugănaru, ascultă ce declară femeia dumitale…

— Grigore a venit acasă pe la zece… Eu eram în pat… că muncesc mult şi sunt tare ostenită… S-a băgat şi el în pat şi a adormit… Nu ştiu pe la ce oră, îl aud că se dă jos din pat… am crezut că s-a dus ca tot omu' afară… Nu ştiu când am adormit din nou… când m-am trezit încă nu se luminase de ziuă… Pe Grigore nu l-am mai văzut lângă mine… plecase…

— Mai era încă întuneric? stărui căpitanul.

— Da…

— Grigore Jugănaru, ce-ai de zis? Mai susţii că ţi-ai petrecut noaptea acasă, cum s-ar zice, în sânul familiei? Ai auzit întrebarea?

— Am auzit, mormăi el în silă.

— Tovarăşă Lepşiu, asta-i tot… Sunteţi liberă… vă mulţumim…

Femeia, înainte de a ieşi, se mai uită o dată, cu milă, la spatele lat şi puternic al marinarului; cutele feţei ei mici se adânciră într-o durere mută.

— Ei, domnule Jugănaru, acum poţi să te întorci şi să ne mărturiseşti unde şi cu cine ţi-ai petrecut noaptea, după ce ai plecat de acasă.

Marinarul se supuse fără chef. Capul mare îi căzu pe piept. Roman îi arătă un scaun.

— Şezi, îl îndemnă, şi povesteşte-ne, pe îndelete, unde şi cu cine ţi-ai petrecut noaptea până când am dat de tine, în cabină, beat turtă. Să nu încerci să ne duci cu vorba.

Jugănaru nu se aşeză; îl măsură pe Roman pe sub sprâncenele-i zbârlite; se arăta ca un taur furios, gata să se repeadă şi să-şi înfigă coarnele în adversar. Îşi strânse mâniat gura, se auzi un scrâşnet din dinţi.

— Ce vreţi de la mine? ţipă el lovindu-se în palma stângă cu pumnul drept, mare cât un baros.

— Şezi, când ţi se cere. Repet: povesteşte-ne unde ai fost după ce ai plecat de acasă, cu cine te-ai întâlnit, ce ai făcut, cum de te-am găsit beat turtă în cabină?

Scaunul scârţâi sub greutatea arestatului, care nu scosese însă o vorbă. Lăsase ochii în pământ, vrând parcă să-i acopere definitiv cu sprâncenele stufoase.

— Ai auzit sau nu? îl ameninţă Răşcanu cu creionul.

— Nu mai ştiu, se bâlbâi arestatul. Am băut… Mă doare capul… Când beau şi mă îmbăt, uit tot… Batista aia nu-i a mea… se dezise el iar, înfricoşat, nici ţigările alea… Mi le-a pus cineva în buzunar…

— Cu cine ai fost? întrebă Răşcanu.

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu… Asta-i boală mea: când mă îmbăt… uit cu cine am băut… pe unde am umblat… ce-am făcut…

Roman îşi căută pipa şi începu să se joace cu ea, tot uitându-se batjocoritor la Jugănaru; acesta nu avu tăria să-i înfrunte privirile şi-şi fixă ochii în podea.

— Bine, zise Roman, rostind apăsat, cuvintele, ai băut, te-ai îmbătat şi ai uitat unde şi cu cine ai băut. În fond, nici nu mă interesează cu cine ai băut. Mie să-mi spui ce ai făcut până la ora când ai urcat pe vas… Când ai urcat pe vas, nu erai beat, altfel nu te lăsa grănicerul să urci. Este? Ei, dacă „este”, să-mi zici unde ai fost?

— Să mă bată dumnezeu dacă ştiu ce vreţi de la mine. Mă doare capul… Îmi fierbe creierul, se plânse apucându-se cu mâinile de cap. Cum am ajuns aici?

— Ingro mai e aici? îşi întrebă Roman, pe neaşteptate, colaboratorul.

Arestatul îşi încruntă sprâncenele şi se uită pieziş la ofiţer. Cuvântul Ingro îl intimidase; nu ştia ce înseamnă, de cine era vorba.

— Da, e aici, răspunse Răşcanu.

— Ai auzit? se adresă arestatului căpitanul. Ingro mai e încă aici.

Derutat, marinarul se uita când la unul când la altul. Şi, neştiind ce trebuie să spună, plescăi, încercând să-şi umezească buzele.

— Vrei să ştii cum ai ajuns aici, nu-i aşa?

Marinarul se îngheboşă, de parcă ar fi vrut să se ferească de o lovitură nevăzută. Nu răspunse nimic.

— Invită-l te rog, pe Ingro să intre, îi ceru Roman lui Răşcanu, aruncându-i un zâmbet vesel.

Locotenentul ieşi, în birou se lăsă o tăcere adâncă. Roman se prefăcu atras de „construcţia” pipei sale. O cerceta ca pe o piesă rară, făcând abstracţie de prezenţa marinarului. „Încearcă să se apere, dar prosteşte, gândea el. Nervii îi sunt, de fapt, încordaţi la maximum. Acum vor plesni… Nu rezistă… tipul ţine de categoria slabilor…”

— Eu, să vedeţi… zise Jugănaru.

Tăcu şi din nou începu să plescăie din limba.

— Ţi-ai adus aminte unde ai fost?

— Mă doare capul, murmură.

— Dacă bei coniac „trei stele”! îl dojeni Roman.

Răşcanu se reîntorsese însoţit de Ingro şi de conducătorul său. Câinele recunoscu pe infractor şi începu să-l latre, nedezlipindu-se însă de piciorul însoţitorului. Jugănaru se retrase speriat, lipindu-se pe cât putea de spătarul scaunului.

— Dumnealui e Ingro, vorbi Roman, uită-te bine la el. Cu ajutorul lui te-am găsit… Ţi-a luat urma. Ingro lătră aprobator. Da, da, nu te holba aşa… Ţi-a luat urma… Uită-te bine aici, îl îndemna Roman, la mine… şi o să vezi ce o să scot acum din sertar. Scoase la iveală o bucată de frânghie. Fără să vrea, Jugănaru tresări. Apoi îşi dădu seama că tresărise şi păli. „Aha, nenicule, al meu eşti!” se bucură Roman, continuând:

— Capătul ăsta de frânghie a fost găsit în locuinţa domnului Miroiu. I-am dat-o lui Ingro s-o miroase… şi te-a mirosit pe dumneata.

Făcu un semn însoţitorului lui Ingro să se retragă. Acesta se execută. Roman se ridică de pe scaun, apucă restul de frânghie şi trecu în faţa biroului, la un pas de arestat. Jugănaru, palid la chip, îi urmărea încordat fiece mişcare. Îl văzu pe ofiţer făcându-şi ochii mici, mânioşi, şi vârându-i frânghia sub nas:

— Când ţi-am arătat-o ai tresărit. De ce? Povesteşte-mi cum l-ai ucis pe Miroiu şi pentru care motiv?

Tremurând, Jugănaru nu-şi mai lua ochii de la frânghie.

— De ce să-l ucid? Nu, nu… s-a sinucis…

Cuvintele îi izbucniră din gură fără voie, parcă azvârlite de o mână lăuntrică. În aceeaşi clipă, Jugănaru pricepu că-şi pierduse controlul nervilor, că, în general, fusese încolţit.

— Deci îl cunoşti pe Miroiu! observă Roman, trecând mulţumit la locul său. Ba mai mult, ştii că n-a fost omorât, ci că s-a sinucis. Iată-ne, deci, la oile noastre.

Marinarul se ferea de ochii ofiţerului, îşi clătina nervos capul, de parcă ar fi vrut să şi-l smulgă.

— N-o să te întreb de unde ştii că s-a sinucis… N-o să ne tocim acum limba cu treburile astea.

Şi Roman îşi făcu din nou ochii mici:

— Miroiu nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Să-mi răspunzi de ce l-ai omorât pe Miroiu!

— Nu eu! Nu eu! izbucni Jugănaru într-un ţipăt deznădăjduit.

Începu să-şi muşte pumnul mare şi greu.

— Atunci, cine?

Pe faţa mare şi buhăită a arestatului, groaza se întipări într-o clipită: aducea cu o fiară care încerca să se smulgă din strânsoarea de moarte a unei capcane.

— Atunci, cine? stărui Roman cu aceeaşi energie în glas. Taci? O să te coste scump tăcerea… sau vrei să-ţi povestesc eu?

Marinarul se îngheboşase şi mai tare. Se uita derutat pe sub sprâncene, la Răşcanu.

— S-a petrecut după ce Miroiu s-a întors de la vamă şi s-a… Da, da. S-a aşezat în fotoliu, era obosit… în fotoliul de lângă perete… totul era pregătit… I-am aplicat lui Miroiu batista cu cloroform… gâfâia Jugănaru de parcă până atunci ar fi alergat. După ce a adormit, l-am sugrumat… El mi-a cerut-o… a lui a fost ideea… El mi-a spus că toată lumea o să creadă că s-a sinucis…

Fruntea arestatului se îmbrobonise de sudoare. Părul rar i se lipise de tâmple. I se păru că spusese prea multe şi tăcu, muşcându-şi nervos pumnul.

— Care el? Te-am întrebat care el? strigă Roman la arestat.

— Celălalt, răspunse arestatul în neştire.

— Cine-i celălalt?

În tăcerea care se lăsase, nu se auzea decât gâfâitul marinarului; întreaga încăpere părea că gâfâie.

— Cine-i celălalt?

— Nu mai spun! Lăsaţi-mă! Nu mai spun nimic! izbucni el într-un ţipăt de disperare violentă.

Se apucă iarăşi cu mâinile de cap.

— Nu vrei să ne mai vorbeşti, n-ai decât, îi atrase Roman atenţia. Ai văzut că dispunem de probe destule ca să te trimitem la muncă silnică pe viaţă… Numai făcându-ne mărturisiri complete, îţi mai poţi îndulci condamnarea… Cine-i celălalt?

— Tom!

— Şi mai cum?

— Nu ştiu!

— Cine-i Tom?

— Legătura mea…

— Deci faci parte dintr-o bandă?

— Da.

— De cât timp eşti în ea?

— De doi ani…

Roman făcu o pauză; nu bănuise că mărturiile lui Jugănaru îl vor pune pe urmele unei bande. „Trebuie să înaintez cu prudenţă, îşi zise, pe pista asta abia identificată. Ştiu cine l-a ucis pe Miroiu. Unul dintre asasini e în mâna mea.” Îşi aprinse o ţigară; înălţându-şi capul, întâlni ochii plini de mută admiraţie ai lui Răşcanu.

— Deci, cu Tom ai fost?

— Da, răspunse arestatul ostenit.

— Zici că ţi-e legătură?

Roman punea întrebările şi asculta răspunsurile cu un aer voit impasibil: urmărea astfel să-i creeze lui Jugănaru iluzia că, de fapt, tot ce-i relata nu prezenta pentru dânsul o noutate deosebită.

— Unde şi cum te întâlneai cu dânsul?

— Când avea nevoie de mine, îmi trimitea o scrisorică cu vreun băiat de pe stradă şi-mi fixa ora şi locul întâlnirii… Mă prezentam la întâlnire cu scrisorica pe care mi-o lua şi o rupea sub ochii mei…

— Iar când aveai nevoie de el?

— N-aveam nevoie de el…

— Bine, bine, dar marfa? se hazardă Roman.

— Care marfă?

Îi făcu semn şmechereşte cu ochiul.

— Lasă că ştii tu la ce mă refer.

Jugănaru plescăi nemulţumit din limbă: se vedea că nu-i convenea discuţia. Mormăi pe sub nas:

— Vă gândiţi la cutiile de compot?!

— Da!

— Alea rămâneau la Miroiu…

— Care şi el făcea parte din bandă…

— Da!

Îşi trecu palma mare peste nas şi gură, de parcă faţa i-ar fi intrat într-o plasă de păianjen şi s-ar fi umplut cu fire…

— Iar el?

— Nu ştiu…

— De unde luai „conservele”?

— Erau de ananas…

— O să vedem dacă erau sau nu de ananas, interveni Roman. Răspunde de unde le luai?

— Din străinătate… Când ajungeam în portul I…, mă prezentam la un băcan din rada portului… Mă cunoştea: îmi dădea trei cutii de jumătate de kilogram de ananas…

— Miroiu controla cargoul?

— De obicei, el…

— Răsplata de la cine o primeai?

— Fie de la Miroiu, în lei… fie de la băcanul din I…, în valută.

Roman îşi cercetă ceasul de mână; constată că se apropia ora de întâlnire cu Luiza Urseanu. Bineînţeles, dacă „Yul Brynner” avea să se ţină de cuvânt şi să-i facă trampa…

— Şi cu numărul ăsta de telefon ce e?

— Mi l-a lăsat Tom…

— Pentru ce?

— Azi de dimineaţă, după ce m-am despărţit de dânsul, mi-a zis ceva… ce trebuie să fac, dar am uitat.

— Vreo parolă?

— Am uitat… mi-a dat după… dar am uitat… Înţelegeţi?! După… gemu marinarul. Mi-a zis ceva… Doamne, ce cap am?!

Roman luă hârtiuţa şi o cercetă meditativ. „Să-l pun să sune… nu, nu, îl cred… a uitat… e verosimil… emoţia după săvârşirea crimei… Să aflăm mai întâi al cui e numărul de telefon.”

Îi şopti lui Răşcanu să se intereseze urgent, la Telefoane, cărui abonat i s-a repartizat numărul 1.236. Ofiţerul ieşi din încăpere.

— Zici că nu ştii al cui e telefonul? continuă Roman interogatoriul.

— Nu ştiu.

— De când îl cunoşti pe Tom?

— De trei ani.

— Locuieşte în Constanţa?

— Aşa cred.

— Nu eşti sigur?

— Niciodată nu l-am întâlnit în plimbările mele prin Constanţa.

— Adresa băcanului din I… el ţi-a dat-o?

— Da…

— Dă-mi semnalmentele lui Tom…

Jugănaru îşi încruntă fruntea transpirată, apoi şi-o şterse cu două degete. Se vedea de departe că încearcă să-şi adune cuvintele.

— E un bărbat care arată cam la 50 de ani… E bine legat… ca un marinar… Cred că a fost marinar… Ştiţi, are un mers legănat marinăresc…

— Adică?

— Merge cu picioarele puţin răşchirate… E mai înalt decât mine… brunet… Când te uiţi în ochii lui, nu zici că-i om rău… dar e… e… rău… e tare rău, şuieră Jugănaru, cuprins de o furie oarbă.

— Altceva n-ai mai observat la dânsul?

— Nu.

— Cum era îmbrăcat azi-dimineaţă?

— Foarte elegant… De câte ori m-am întâlnit cu el, era foarte elegant.

— Azi-dimineaţă, cum era îmbrăcat?

— Pantaloni albi, haină albastră, papion negru la cămaşă albă…

Răşcanu reveni şi îi puse pe masă un bileţel: „E vorba de un telefon public, instalat pe strada St…, la numărul 18”. Roman îşi ridică ochii de pe hârtiuţă şi se uită scrutător la arestat:

— Şi zi aşa, nu vrei să-mi spui parola?

— Mi-e tot una de-acum înainte, mărturisi el cu toată sinceritatea. De ce n-aş spune-o?! Da' am uitat… Prin ce am trecut azi-dimineaţă n-am mai trecut niciodată…

Roman îl crezu, deşi continuă să-l iscodească bănuitor. Arestatul nu se mai ferea de privirile lui. Se studiară aşa un timp, apoi căpitanul se ridică de la birou. Îl rugă pe Răşcanu să conducă interogatoriul, iar înainte de a ieşi, se adresă marinarului:

— Să povesteşti tovarăşului locotenent cum l-aţi asasinat pe Miroiu… Auzi, Jugănarule?! Totul să povesteşti… nimic să nu-ţi scape…

Jugănaru clătină afirmativ din capul său mare cu urechile aprinse ca jarul.

Comandantul regiunii îl aştepta surâzător.

— Uite, tovarăşe căpitan, ţi-am pregătit o cafea… O meriţi. Am ascultat din biroul meu tot… Te rog, bea…

Roman se aşeză în faţa ceşcuţei împinsă de colonel, spunând:

— Aş fi continuat, dar aşa cum ştiţi, la orele opt am o „trampă”.

— Crezi că Luiza Urseanu o să vină la întâlnire?

— Dacă nu vine, va fi nevoie s-o găsim. Sunt convins că Luiza Urseanu ştie ceva… dacă nu chiar totul…

— Da, zise colonelul cercetându-şi ceşcuţa golită de cafea. Părea hotărât să-şi ghicească. Ai dat de urma unei bande de contrabandişti… Tom… Tom… Nu figurează pe listele noastre. O să-l sfătuiesc pe Răşcanu să-i arate lui Jugănaru albumul infractorilor. Poate recunoaşte pe cineva.

— N-ar fi rău… Să vedem ce o să ne mai dezvăluie şi Luiza Urseanu… Îmi permiteţi să plec?

— Aştept veşti de la dumneata, tovarăşe căpitan… Ai numărul meu de telefon de acasă?

Se ridică şi îi întinse mâna.

— Peste jumătate de oră voi vorbi cu maiorul Suharu la telefon… Doreşti să-i comunici ceva?

— Mulţumesc, deocamdată nimic în plus faţă de ceea ce ştiţi şi dumneavoastră. Să trăiţi!

Zece minute mai târziu, Roman se postă lângă statuia lui Ovidiu. Dintr-un cer pur, coborau blând, mângâietor, vălurile amurgului. De la restaurantul „Caviar” se auzea un „Tonomat” care mistuia fără contenire discuri italiene. Mesele din stradă ale restaurantului fuseseră ocupate din vreme. Un miros de peşte prăjit plutea în văzduh, înţepându-ţi nările. Roman aştepta calm, cu mâinile la spate, urmărind, ca pe un spectacol interesant, scurgerea trecătorilor… Încercă să şi-o imagineze pe Luiza Urseanu, dar nu izbutea decât să-şi amintească de portretul suedezei, expus pe pereţii Salonului internaţional de fotografii artistice.

Judecând după textul celor cinci scrisori ce le avea asupra sa, ajunse la concluzia că trebuie să fie o fiinţă limitată, vulgară şi lipsită de scrupule, din moment ce acceptă să fie codoşită de un adolescent. „Stai, domnule Liviu, se combătu el, n-ar fi exclus să fi fost fraierit, şi-n cazul ăsta deducţiile tale pe seama caracterului Luizei Urseanu sunt gratuite. De ce s-o judeci greşit?”

Minutarele ceasului de pe frontispiciul clădirii sfatului popular arătau orele 20. Roman se uită şi mai atent în juru-i. Poate, poate îl va descoperi în mulţimea trecătorilor pe „Yul Brynner”. Zadarnic. Fără să vrea, îşi aminti de scrisul Luizei Urseanu – mâna ei caligrafiase litere mari, greoaie, de parcă şi-ar fi pierdut obişnuinţa. Încercă să se consoleze spunându-şi că aşa-zisul sfert de oră academic devenise un bun al tuturor.

Amurgul se făcu şi mai dens. Se întunecă cu repeziciune. Pe cer, o mână nevăzută răsuci un comutator şi se aprinseră câteva stele. Roman le urmări pâlpâirea, apoi îşi spuse că nu pentru asta se găsea acolo şi începu din nou să-i caute pe „Yul Brynner”. Refuză să-şi îndrepte privirile spre ceasul sfatului: ştia că minutarele înaintau încet, dar sigur, marcând fără milă scurgerea timpului. Curând, îşi pierdu şi ultima speranţă, îşi zise că n-ar fi rău să se gândească la un nou plan de acţiune, când deodată îl zări pe „Yul Brynner”, călcând legănat, cu umerii împinşi înainte, parcă gata de harţă: purta, ca şi în ajun, aceiaşi pantaloni de cowboy, aceeaşi cămaşă cadrilată cu mâneci scurte, deschisă pe piept, până la catarama curelei… Venea spre dânsul cu mâinile vârâte numai pe jumătate în cele două buzunare, fixate prea în faţă pe pantaloni. Pe Roman îl încercă râsul, dar se stăpâni, de teamă să nu strice totul.

— Dă-mi polul, zise „magnificul”, fără nici o altă introducere.

Roman îi împrumută bucuros tonul de şmecher:

— Pă neve? Drept cine mă iei?

— Te aşteaptă colo, la moschee… Dă-mi polul!

„O, ce te-aş cârpi!… i se adresă Roman în gând. Ai noroc, magnificule…” Îi vârî în mână banii pregătiţi din vreme. Acesta se apucă să-i numere cu un aer blazat, de parcă toată viaţa nu făcuse altceva decât să numere bani.

— N-ai încredere în mine?

— Nici în tata! Vino! zise „magnificul” după ce ascunse banii în buzunar.

În clipa aceea, Roman îşi aminti că n-o cunoaşte pe Luiza Urseanu şi puştiul ar fi putut foarte bine să-l tragă pe sfoară, prezentându-i o altă femeie. „Te pui cu şmecherii din Constanţa?”

Traversară împreună Piaţa Ovidiu, îndreptându-se spre o străduţă îngustă şi nu prea luminată: descoperi de îndată minaretul moscheei înălţându-se spre cerul înstelat. „Yul Brynner” păşea alături, mestecând gumă.

— Ai umflat banii şi acum te duci să bei un coniac, nu-i aşa? zise zeflemitor Roman.

— Aş, pă dracu! Am familie grea!

Roman zări de departe o tânără îmbrăcată într-o rochiţă uşoară de vară. O vedea din spate; nu era prea înaltă, însă pantofii cu tocul cui o înălţau ca pe un piedestal, subliniindu-i ostentativ linia felină a trupului. Cobora agale spre port. Roman mări pasul.

— Liz! o strigă „Yul Brynner”.

Ea se opri, dar nu se întoarse; aştepta să fie ajunsă din urmă.

— Liz!

— Da, Ben, răspunse ea melodramatic.

Se întoarse spre ei şi Roman avu în clipa aceea senzaţia că se găseşte într-o sală de cinema urmărind pe ecran o secvenţă banală dintr-un film şi mai banal.

— Liz, ţi-l prezint pe domnu'…

— Roman… Liviu Roman…

Tânăra femeie îi întinse mâna spre a fi sărutată. Atingându-i cu buzele pielea catifelată, căpitanul simţi în nări aroma tulburătoare a unui parfum fin.

— Luiza Urseanu, se recomandă ea fără plăcere.

Era frumoasă Luiza: pe chipul ei bronzat, cu umerii obrajilor proeminenţi, stăruia, poate din pricina ochilor mari, migdalaţi şi trişti, umbra unei dureri lăuntrice.

— Unde mă duci? întreba ea pe un ton brutal şi voit profesional.

Roman o învrednici cu un surâs curtenitor, apoi o luă delicat de cot şi coborâră împreună în port.

— Pa, Liz!

— Pa, Ben!

În schimbul lor de cuvinte, Roman sesiză o tandreţe şi o căldură intimă care-l uimiră şi îi aprinseră în suflet dorinţa fierbinte de a afla cât mai repede ce anume îi lega pe aceşti doi tineri, descinşi parcă dintr-un „western” anacronic.

— Nu cumva ai de gând să mă duci la Cazino? întrebă ea, arătându-se nemulţumită de eventualitatea unei asemenea invitaţii.

— Terasa-i plăcută, zise Roman, satisfăcut că Luiza Urseanu respinsese, din capul locului, ideea de a merge la Cazino.

— Nu, nu, se împotrivi ea. Nu vreau… nu-mi place.

Roman trecu în revistă, cu glas tare, localurile constănţene de care-şi amintea. Ea însă le respingea pe rând.

— Atunci să ne mai plimbăm pe faleză, propuse el.

— Nu sunt romantică, preciză Luiza Urseanu.

„Minţi, gândi el, eşti… Şi „Yul Brynner„… amândoi sunteţi romantici… Nu mă aşteptam să fii atât de drăguţă, ba mai mult, mi te închipuiam o fire vulgară, sărmană Luiza!”

Ea nu-şi retrase braţul din strânsoarea lui. Coborau în tăcere treptele scuarului ce duceau spre mare. Roman se simţea încurcat: nu ştia ce rol să-şi aleagă. „N-ar fi mai bine, oare, să mă legitimez şi să termin cu povestea asta stupidă?” Jocul pe care „magnificul” Ben îl organizase începuse însă să-i placă.

Într-un târziu, se opriră pe faleza din stânga restaurantului. Roman vru s-o apuce curtenitor de mână, dar ea şi-o retrase şi se apucă să-şi caute ceva în poşetă. Marea era liniştită, neagră, de catifea… De pe cerul fără lună, stelele trimiteau Terrei tot felul de semnale. Valurile vuiau croşetând cu răbdare, la mal, broderii de spumă. Boarea sărată îi aminti lui Roman de concediul întrerupt şi-şi înghiţi un oftat. „Ce-i venise să se angajeze într-un joc fără sens… absurd…”

— Eşti tristă… deschise el vorba.

— M-ai căutat, răspunse ea, fără să-l privească. De ce? Cine te-a trimis la mine?

Roman ocoli întrebarea, mulţumindu-se să zâmbească enigmatic.

— Drăguţ băiat, Ben! încercă el să schimbe vorba… A alergat după mine…

— M-ai căutat. De ce?

— E oare atât de important şi de necesar să-ţi spun?

— Din moment ce m-ai căutat şi nu te cunosc, ripostă ea.

Refuzul lui clar de a răspunde întrebărilor o iritase. Îşi deschise poşeta. Scoase o ţigară. El îi întinse curtenitor flacăra brichetei. „E frumoasă. Recunoaşte că îţi place, îşi zise. De ce tot prelungeşti jocul ăsta copilăresc? gândea privindu-i faţa care, în răstimpuri, se împurpura din pricina ţigării. Spune-i cine eşti şi gata.”

— De ce m-ai căutat?

— Am vrut să te cunosc…

— Nu e încă răspunsul pe care-l aştept. Cine eşti?

— Ai venit totuşi la o întâlnire cu un necunoscut. De ce?

Îi aruncă o privire plină de ciudă, apoi porni agale de-a lungul falezei, fumând abătută. El n-o mai luă de braţ, ci păşi alături de dânsa, înfundându-şi şmechereşte mâinile în buzunare.

— Cine eşti? repetă ea întrebarea, după o lungă tăcere.

— Am auzit un bărbat vorbind despre dumneata şi am vrut să te cunosc. Eşti întocmai cum mi te-a descris…

— Minţi!

— Nu te înţeleg, se miră Roman. Şi dacă ar fi să apelez la o formulare a lui Ben, aş mai adăuga: Doar ai acceptat „trampa” pe care el ne-a mijlocit-o. Nu-i aşa?

— Ai dreptate, se învoi ea, aruncând ţigara dincolo de faleză. Dă-mi de băut… Mi-e sete… Mi-e şi răcoare, ia-mă de braţ…

Nu vorbise cu plăcere, ci mai curând dintr-o anumită obligaţie. Luând-o de braţ, Roman se întrebă ce anume ar fi putut să-i provoace schimbarea atitudinii. Se îmbunase parcă, dar împotriva voinţei ei.

— Te-ai hotărât? o întrebă. Unde mergem?

— Nimerim noi undeva…

Suiră câteva trepte, trecură prin dreptul monumentului lui Eminescu, ieşiră în Bulevardul Carpaţi. De acolo şi până pe strada Remus Opreanu, unde până în dimineaţa acelei zile Miroiu îşi avusese domiciliul, nu era o distanţă prea mare, nici cinci sute de metri.

— Ce profesiune ai? se interesă Luiza cu o voce încărcată de tristeţe.

— Avocat!

— Tâmpita meserie! exclamă ea. Pledezi în procesele gestionarilor de la aprozar… Îi aperi… încerci să demonstrezi că sunt cinstiţi sau că au furat într-un moment de rătăcire…

— Justiţia, domnişoară, a fost inventată mai de mult… N-am nici o vină că există… N-am nici o vină că sunt avocat, că o slujesc, se „justifică” Roman, gândind în acelaşi timp: „Sunt curios să văd dacă paşii au s-o poarte spre locuinţa lui Miroiu… şi ce reacţie va avea”.

— Şi tatăl meu a fost avocat… nu mă sfiesc să declar că a fost un escroc pe care l-am dispreţuit.

După câţiva paşi, ea se opri. De acolo se zărea clar, în noapte, blocul în care locuise Miroiu.

— Opreşte un taxi, ai bani, doar eşti avocat… Ştiu o bombă unde o să putem bea nestingheriţi.

— Să mai facem câţiva paşi, propuse el, arătând în direcţia străzii Remus Opreanu.

— Nu… nu… se împotrivi ea. Eşti însurat, nu-i aşa? Ai venit pe litoral de unul singur şi vrei să petreci?

Zâmbi sarcastic.

— Zii mai departe, de ce te-ai oprit? Nu bănuiam că eşti o revoltată… aparţii, precum se vede, generaţiei de furioşi.

— Nu vorbi prostii… Nu aparţin nimănui… Şi dacă mă mai plictiseşti ţinându-mă aici, te las.

— Nu uita că sunt avocat. O să te reclam lui Ben, am încheiat doar „trampa”.

Observase că ori de câte ori amintise de „magnific”, Luiza se retrăgea în sine şi devenea mai puţin ostentativă, de aceea şi apelase la numele lui Ben, să-i observe şi mai clar reacţia.

— Uite un taxi! sări ea.

Roman opri maşina. Urcară. La „Regina nopţii”, spuse ea şoferului, lăsându-se moale, pe banchetă. El o apucă de mână. Luiza nu se feri, dar nici nu-i dădu de înţeles că i-ar aproba gestul. Ceva mai târziu, sub pretextul că vrea să-şi aprindă o ţigară, îşi retrase mâna.

— Unde-i „Regina nopţii”?

— N-ai fost niciodată acolo? E la marginea oraşului, pe şoseaua ce duce la Tulcea…

Grădina n-avea nimic comun cu firma. Nici pomeneală de regine ori de prinţese ale nopţii. Un castan bătrân, crescut nu se ştie cum, în mijlocul curţii, îşi întindea coroana, ocrotind puţinele mese ale consumatorilor… „Ce gusturi ciudate are această stranie domnişoară…!”… gândi Roman. Se aşezară la singura masă liberă care, din fericire, era şi ceva mai retrasă.

— De ce m-ai adus aici? făcu el pe supăratul. De bodegi şi de clienţii bodegilor sunt sătul…

Cu un gest scurt al capului, arătă spre ţăranii care stăteau cu coatele pe masă, bând bere şi fumând ţigări proaste.

— Iar eu sunt sătulă de localurile zgomotoase şi gomoase din oraş, vorbi ea cu sinceritate, punându-şi pe masă pachetul cu ţigări „Snagov” şi o brichetă mică, de fabricaţie austriacă.

— De ce eşti atât de tristă?

Întrebarea fusese pusă cu o voce moale, blândă, poate prea blândă. Şi, pentru întâia oară, ea se uită în ochii lui, mirată parcă de inflexiunile vocii sale. Ocoli însă răspunsul.

— Dă-mi să beau!

Când veni ospătarul să ia comanda, o întrebă ce ar dori să bea.

— Coniac, zise ea sentenţios.

— N-avem decât „trei stele”, se scuză ospătarul.

— Foarte bine, încuviinţă Luiza Urseanu în silă.

— Ia altceva, asta-i otravă curată, îi explică Roman.

— N-ai decât să nu bei.

— Câte o sută coniac, comandă Roman.

— Cu sifon, cu apă minerală? întrebă ospătarul uitându-se admirativ în ochii mari şi frumoşi ai femeii.

— Cu sifon, preciză femeia.

— De mâncare?

— Mai târziu, răspunse tot ea.

— Stimată domnişoară, i se adresa Roman după ce ospătarul plecase, dacă n-aveai chef să ieşi în oraş, de ce ai acceptat să vii la întâlnire?

— Am acceptat pentru că am vrut în mod deliberat să stric cheful unui bărbat însurat, sosit pe litoral să-şi facă de cap cu o femeie necunoscută.

— Care va să zică, eşti şi cinică! replică el.

— Amicul acela nu m-a descris ca pe o fiinţă cinică? Păcat.

Zâmbi răutăcios, iar el, prinzându-i zâmbetul, gândi: „E cu totul alta decât în cele cinci scrisori. Mai vie, mai inteligentă, mai nenorocită şi mai puţin depravată.”

— De ce taci, tovarăşe avocat?

Ospătarul le aduse băutura. Luiza Urseanu se grăbi să apuce paharul cu coniac şi, fără să mai rostească vreo urare, îl duse la gură.

— Se vede că ţi-a fost tare sete! exclamă el.

— Da, mi-a fost şi încă nu mi-am potolit-o.

— Îmi închipuiam c-o să mergem…

— La Cazino, la Mamaia sau la Eforie? Nu fi un avocat stupid! i-o reteză ea cu obrăznicie, aprinzându-şi o nouă ţigară. Acolo sau aici, tot coniac aş fi băut… Sau eşti neliniştit că nu voi fi a ta?… Linişteşte-te, avocatule, voi fi… Ai bani? Am nevoie de bani…

Ultimele cuvinte sunară fals, forţat. Roman apucă şi el paharul, spunându-şi „Există tristeţe şi tristeţe… tristeţea unui om te poate mişca… dar te poate şi dezgusta. Tristeţea şi cinismul ei, confecţionate parcă din secvenţele unor filme proaste, mă dezgustă…”

Luiza Urseanu goli paharul, cutremurându-se.

— Ce vrei să mănânci?

— Nimic… Mai vreau coniac…

— O să te îmbeţi, ţinu el s-o avertizeze.

— Ei şi ce…?! Te pomeneşti că nu-ţi place să ai femei bete!

Îl fulgeră cu privirile, îl clipa aceea nespus de răutăcioase.

Roman mai comandă un rând de coniac.

— Mi-a părut rău că nu te-am găsit acasă. Pe unde mi-ai umblat şi cu cine, dacă-mi este permis să întreb?

— Litoralul e plin de bărbaţi dispuşi să-şi cheltuiască economiile, zâmbi ea cinic.

— Ah, da, am uitat că ai nevoie… Şi astăzi toată ziua, pe unde ai fost?

— M-ai căutat?

— Poate… „Nu cumva am greşit grăbindu-mă? se întrebă Roman. A sesizat caracterul celei de-a două întrebări?”

Interveni însă ospătarul şi conversaţia luă cursul dorit de ea.

— Ascultă, avocatule, aş vrea să intentez un proces ele divorţ.

— Cui? întrebă el punând întrebarea pe seamă ameţelii.

— Cui? Cui? Vieţii… Vreau să divorţez de viaţă. Ce forme îmi poţi recomanda?

— Ai motive serioase?

— Nu ocoli răspunsul…

— Un avocat trebuie să cunoască motivele pentru care un client solicită intentarea unui proces, fie chiar şi a unui proces de divorţ de… societate.

— Vreau să divorţez rapid… Dar văd că eşti un avocat laş, se înveseli ea brusc.

— Domnişoară Luiza, câţi ani ai?

— Întotdeauna te interesezi de vârsta femeilor cu care ai de-a face?

— Nu fi vulgară, izbucni Roman cu o sinceritate care nu trecu nesesizată de femeie, căci se întristă brusc.

Apucă paharul, închise ochii şi bău. Când îi deschise, străluceau ca două steluţe îndepărtate.

— Ascultă, cine ţi-a vorbit de mine?

Se uită la Roman gata parcă să plângă. Umerii obrajilor, frumos conturaţi sub pielea bronzată şi catifelată, îi dădeau un farmec straniu… Roman socoti că, în sfârşit, sosise clipa să joace cu cărţile pe faţă. Răspunse fără să mai ezite:

— Miroiu… Mihai Miroiu…

Ea înmărmuri cu paharul în mână. Ochii i se făcură mici şi parcă se alungiră şi mai mult.

— Dacă nu mă înşel, urmă el insinuant, te-a cunoscut destul de bine…

— Unde l-ai cunoscut? întrebă ea după o pauză.

— La Bucureşti.

— Cu cine era?

— Cu o femeie…

— Şi desigur ţi-a vorbit de mine ca de o femeie stricată… ca de o lepădătură… de o femeie care te urmează la un semn oarecare.

Indignarea îi împurpură obrajii.

— Mi-a vorbit frumos de dumneata…

— Minţi! De aceea te-ai grăbit să mă cauţi, să mă cunoşti, să mă inviţi, să petreci cu mine o noapte… Tot eşti în concediu…

— Nu uita, preciză Roman, că te-am căutat acasă şi nu te-am găsit… că a venit după mine Ben, care mi-a organizat „trampa”…

— Ai dreptate… De câteva zile n-am mai ieşit din casă. I-am rugat pe vecini să spună că sunt plecată. Numai Ben, credinciosul meu prieten, avea voie să stea în preajma mea… Te-am auzit când ai întrebat de mine. Nu-ţi cunoşteam vocea… Totul mi s-a părut curios. Atunci, l-am rugat pe Ben să vadă cine s-a interesat de mine. El ne-a aranjat această întâlnire stupidă… În presimţirile mele însă, nu m-am înşelat. Ai fost trimis de Mihai…

Luă din nou paharul şi vru să-l ducă la gură. El o opri.

— Eşti un avocat moralist, îl zeflemisi Luiza.

— Nu sunt avocat.

— Atunci ce naiba eşti? izbucni ea înveselită de alcool.

— Ofiţer de miliţie.

— Tuu? râse ea. Pardon! Dumneata eşti ofiţer de miliţie? Profiţi că am băut coniac… Nu eşti în stare să născoceşti glume mai bune?

— Nu glumesc… Am vrut să stau de vorbă cu dumneata acasă, dar Ben mi-a propus o „trampă”… Am acceptat pentru că, într-adevăr, am crezut că nu eşti acasă…

— Vezi că Miroiu ţi-a vorbit urât de mine? Ai acceptat „afacerea” tocmai pentru că ştiai de la el că sunt capabilă de asemenea „trampe”… Te-a trimis să mă pui la încercare… să aibă argumente.

— Luiza Urseanu, i se adresă Roman rugător, ascultă-mă cu atenţie… Nu glumesc… Astăzi dimineaţă Miroiu a fost găsit mort în apartamentul său…

Ea se retrase spre speteaza scaunului. Înmărmuri, privind fix în ochii bărbatului. Apoi şopti cu ură:

— Nu-mi plac glumele proaste…

Roman îi întinse legitimaţia, de care ea nici nu se atinse.

— Nici mie nu-mi plac, vorbi el. Dar acesta-i adevărul: Mihai Miroiu nu mai e printre cei vii. Şi mie îmi plac glumele bune, vorbi el, dar din păcate…

— Bine, dar după câte ştiu, plecase la Bucureşti, să-şi facă acolo concediul… Aseară, l-am pus pe Ben să-l sune la telefon… n-a răspuns nimeni…

— Am vrut să te cunosc, să stau de vorbă, căci…

Roman scoase la iveală cele cinci scrisori ale Luizei şi i le arătă.

— Sunt ale mele, murmură ea, după ce-şi aruncă ochii tulburi peste plicurile scrisorilor.

— Le-am găsit într-o valiză…

Roman tăcu. Lasă ca o bună bucată de timp să se scurgă în tăcere. În grădină, consumatorii se răriseră. „Nici nu se putea găsi un loc mai bun de discuţii”, gândi Roman. De astă data n-o opri pe Luiza Urseanu să bea.

— Ce stupidă şi absurdă e viaţa! Când m-a părăsit, l-am blestemat… să aibă parte de o moarte grea, chinuitoare… să nu cunoască niciodată ce-i aceea fericirea… Iar acum când blestemul… Doamne, ce îngrozitor!

Îşi acoperi faţa cu mâinile.

— De ce te-a părăsit?

— Se săturase de mine… Am douăzeci de ani… M-a cunoscut când aveam optsprezece. Doi ani am fost ca şi nevasta lui… Mi-am părăsit totul pentru dânsul… familia, şcoala… În primăvară, mi-a spus că s-a săturat de mine… m-a lăsat. S-a purtat ca o brută…

Îşi acoperi faţa; buzele-i pline, senzuale, tremurau abia perceptibil. Apucă paharul, nu-l duse la gură: părea că se ţine de el.

— Ştii, domnişoară Luiza, că Mihai Miroiu nu s-a sinucis, ci a fost omorât?

— Omorât??!! Rămase cu privirile în gol, clipind nervos din pleoape.

„Mihai omorât!” Privirile ei căpătară brusc sclipiri bănuitoare. Mâna se întinse spre poşetă, gata s-o apuce şi să fugă cu ea.

— De ce te uiţi aşa la mine? întrebă Roman.

Cuvintele lui o făcură să se cutremure.

— Mi-e frică! mărturisi ea. De dumneata… de mine… de tot. Nu, nu eşti de la miliţie…

Roman îi arătă din nou legitimaţia şi o rugă să se uite atentă la fotografie. Încercă s-o liniştească.

— Spune-mi motivul adevărat pentru care te-ai speriat?

— Nu… nu… ştiu, se bâlbâi ea înfricoşată. Mi-e răcoare…

Roman îşi scoase haina şi i-o puse pe umeri.

— Eşti singura care, realmente, poţi să ne ajuţi să-l găsim pe ucigaşul lui Miroiu. Cine putea să-l urască de moarte?

— Doamne! Nu cumva credeţi că eu…

Roman n-o lăsă să-şi termine fraza.

— N-am sta de vorbă aici… Mă înţelegi? Ştiu că deşi l-ai blestemat şi i-ai dorit moartea, l-ai iubit şi ai continuat să-l iubeşti… o ştiu din scrisori… din comportarea dumitale de astă-seară…

— Nu, nu-i adevărat… nu-l mai iubeam, nu mai aveam nici un motiv să-l iubesc. Şi-a bătut joc de mine… de tinereţea mea… Poate că eu l-am omorât… Dă-mi să beau…

— Nu mai bea!

— Nu fi un miliţian zgârcit…

Voia să arate că ştie să fie şi plină de voioşie, dar ochii îi plângeau în neştire, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji.

— O să-ţi spun… o să-ţi spun totul… mi-e totuna… Poate să mă şi omoare… mi-e totuna. Înţelegi? Cu o lună sau două înainte de a se despărţi de mine, cu el s-a produs o schimbare… o schimbare de neînţeles… Devenise grosolan… luase obiceiul să joace cărţi… nu-mi amintesc să-l fi auzit că a câştigat vreodată, veşnic era în lipsă de bani. Din pricina asta, devenise irascibil… Când l-am întrebat cu cine joacă, m-a cârpit… Altă dată, fără ştirea mea, mi-a luat un lănţişor de aur pe care tot el mi-l dăruise şi l-a vândut. De fapt, asta a pus capăt legăturii noastre. Mi-a făcut vânt, cum i-a plăcut să se laude.

— Totuşi, ţi-e frică de ceva… Ţi-e totuna, ai spus, dacă o să te omoare sau nu. Cine să te omoare? Dacă ţi-e totuna, de ce nu vrei să fii sinceră până la capăt?

— Doamne, ce vrei de la mine?

Duse instinctiv la gură paharul gol în căutarea unui strop de alcool.

— Să mă ajuţi să-l descopăr pe asasinul omului pe care l-ai iubit şi-l mai iubeşti încă. Nu-i aşa că în ultima vreme nu mai ducea lipsă de bani?

— Văd că ştii!

— De unde îi avea?

— Asta m-am întrebat şi eu… deşi nu mai trăiam împreună…

În paharul lui Roman se mai găsea un pic de alcool. Îl luă din faţa lui cu un gest plin de candoare, pe care Roman nu-l putu opri.

— Îmi ascunzi ceva… simt că-mi ascunzi un lucru important…

— Nu… nu-ţi ascund nimic… de ce ţi-aş ascunde? Abia acum înţeleg că eşti un om cumsecade, nu un avocat pentru aprozarişti.

Deodată gemu, se frânse de mijloc, se apucă speriată cu ambele mâini de ficat. Roman îi sări în ajutor. Începu să se vaite:

— Ficatul… ah, ficatul!

— N-aveai voie să bei coniac.

Se urâţi brusc, îşi strânse gura, de parcă astfel ar fi putut să-şi oprească durerea.

— Mi-e rău, gemu ea. Iartă-mă!

— Ce să fac? Cu ce pot să te ajut?

— Să mă duci acasă… Să găseşti o maşină să mă duci acasă.

Roman o ascultă. Îi achită ospătarului nota. Se interesă unde ar putea să găsească o maşină. Un consumator, care urmărise toată scena, se oferi să-i ducă cu Fiat-ul său. Roman nu-l refuză. În maşină, Luiza se lipi de Roman, gemând stăpânit.

Zece minute mai târziu, se aflau în faţa locuinţei sale. Roman mulţumi „particularului”. Vru apoi s-o conducă sus, în cameră. Ea nu-l lăsă.

— Nu, te rog… pe mâine… Am un medicament sus… O să-l iau şi o să-mi treacă… Noapte bună… Caută-mă mâine la zece…

Roman mai zăbovi un timp în stradă. Nu trecuseră nici două ceasuri şi jumătate de la întâlnirea lui cu Luiza Urseanu… Mai avea înainte o noapte întreagă. Căută un telefon, iar când îl găsi, formă numărul D. R. M.-ului.

Locotenentul Răşcanu nu plecase acasă. După încheierea interogatoriului şi a procesului-verbal, rămase să mai asculte o dată banda de magnetofon. Telefonul lui Roman îl găsi într-un moment când, după o muncă încordată de mai bine de cinci ore, se pregătea să respire în voie. „Aşteaptă-mă, îi zise Roman, în câteva minute sunt acolo…”

Bucureşteanul se ţinu de cuvânt. Locotenentul Răşcanu şi-l închipuia ostenit, dar nu citi nici o urmă de oboseală pe faţa rotundă, cu ochii vii, luminoşi, a acestuia.

— Cum a mers? îl întrebă Roman. A vorbit?

Răşcanu îşi jucă mărul lui Adam.

— A vorbit destul de uşor. Doreşti să asculţi banda?

— Desigur. Însă nu de la început, ci din clipa în care povesteşte crima… Eşti obosit?… Dacă vrei, poţi să pleci…

Răşcanu nu voia să audă de aşa ceva.

— Eşti cumva partizanul folosirii magnetofonului în practica anchetei? întrebă el, în timp ce pregătea conectarea aparatului.

Pe Roman nu-l miră întrebarea colegului său constănţean: de mai multă vreme, în paginile revistelor de criminalistică se desfăşura o discuţie pe marginea acestei probleme. Fireşte, părerile erau împărţite. Unii erau pro, alţii contra. Roman, deşi îşi formase un punct de vedere, încă nu intrase în focul disputei. Răspunse aprinzându-şi o ţigară.

— Folosirea magnetofonului reprezintă o metodă de investigaţie complexă şi eficace… O metodă însă care nu trebuie absolutizată, preciză el şi începu să-şi expună argumentele.

Răşcanu îl ascultă cu interes, dar mai ales cu răbdare. Nu-l combătu, căci părerile sale erau, cu mici deosebiri, aceleaşi.

— Ne luarăm însă cu vorba, observă Roman.

— Să-i dăm drumul!

Roman îşi trase un scaun lângă fereastra deschisă ce dădea spre grădina care împrejmuia clădirea. Se simţea o boare plăcută. Răşcanu conectă aparatul şi rămase locului, în picioare.

„… n-am vrut… n-am vrut, explica vocea marinarului înregistrată pe bandă. „Continuă!„ insista vocea locotenentului Răşcanu. „Ce să continui?„ „Povesteşte cum l-ai omorât pe Miroiu„. Se auzi un plescăit din limbă, o tuse seacă, nervoasă a arestatului, scaunul scârţâind sub greutatea trupului său. „Eu n-am vrut, se apăra Jugănaru, martor mi-e Dumnezeu din ceruri„… „Lasă-l pe Dumnezeu în seama sfinţilor, interveni Răşcanu, nu te mai agăţa de pulpana lui!„ „Tom m-a asigurat că n-o să se afle niciodată… că toată lumea o să creadă că Miroiu s-a spânzurat… Ne-am postat în faţa blocului unde locuia Miroiu… L-am văzut când a ieşit din casă. „Pleacă, i-am zis eu lui Tom…” „Se duce până la vamă şi se întoarce, mi-a răspuns… După ce Miroiu s-a mai îndepărtat, am intrat noi în casa vameşului. Tom avea o cheie care se potrivea. „O să-l aşteptăm, mi-a spus Tom după ce am intrat. Na, pune-ţi mănuşile astea de cauciuc, mi-a zis. Şi să nu te mişti decât atunci când îţi ordon… Ne-am apucat de lucru. Mai mult Tom lucra… Eu îi dădeam o mână de ajutor ori de câte ori mi-o cerea. A găsit o pereche de pantofi ai vameşului… i-a lepădat pe ai lui şi i-a încălţat pe ceilalţi… A luat masa… aici l-am ajutat şi eu… A scos lampa… Se pricepea să umble. Lampa am pus-o într-un colţ… Tom a încercat cârligul… Ţinea bine… venise cu o servietă… Adusese şi o frânghie pe care mi-a… mi-a…„ Vocea răguşită a criminalului începu să şovăie. Se auzi un plescăit. Arestatul, în sfârşit, îndrăzni să ceară apă. Sensibilă, banda înregistrase până şi gâlgâitul însetatului. „Continuă!„ îl îndemnă cu severitate locotenentul Răşcanu. „Mi-a explicat încă o dată cum o să-l omorâm pe Miroiu… Nu-mi plăcea treaba asta… N-aveam încotro… Tom mi-a spus că vameşul se pregătea să ne denunţe şi dacă nu-l lichidăm, ne lichidează el pe noi; mai întâi pe mine, că ştia de unde să mă ia… Pe urmă, el s-a descălţat de pantofii lui Miroiu. „Scoate-ţi mănuşile, mi-a poruncit. Miroiu trebuie să vină dintr-un moment în altul”… Într-adevăr, a venit. Eu am crezut că o să se mire când o să dea cu ochii de noi, da' nu s-a mirat că ne-a găsit la el în casă. I-a dat lui Tom un plic. „Ce fel de plic?” întrebă Răşcanu. „Un plic… un plic obişnuit cu nişte hârtii. Nu ştiu ce era cu hârtiile alea din plic. Tom le-a scos şi când le-a văzut s-a bucurat. Pe urmă…” Jugănaru începu iar să se bâlbâie. „Tom l-a poftit pe vameş să ia loc în fotoliu, că ar vrea să mai stea un pic de vorbă… Miroiu l-a ascultat, s-a aşezat… Eu m-am tras în spatele lui… aşa cum m-a învăţat Tom. Cu un braţ l-am apucat de gât… cu celălalt i-am acoperit gura, să nu ţipe. Tom i-a dus la nas batista cu soluţia aceea. Batista văd că-i la mine acu'… Batista l-a adormit pe loc. Tom a mai scos din servieta lui frânghia. Avea laţul făcut… Mi-a dat mie frânghia… I-am petrecut laţul după gât… De potrivit însă, Tom l-a potrivit… Zicea că nodul trebuie să-i cadă în ceafă… „Trage! mi-a poruncit. Cu putere!„ Am tras. „Ajunge!„ mi-a strigat. Pe urmă… pe urmă… Apa! Mai vreau apă… „Lasă apa!„ îl repezi Răşcanu şi vocea locotenentului i se păru lui Roman înfiorată. „Pe urmă… Doamne… cum am putut să fac aşa ceva?… Mi-a cerut să-mi pun mănuşile, s-aduc lampa de dincolo… Am adus-o. A luat mâinile mortului şi le-a lipit în fel şi chip de lampă… I-a scos pantofii din picioare şi l-a încălţat cu cealaltă pereche„. „Care cealaltă, îl întrerupse Răşcanu, pe care şi-o încălţase Tom înainte?„ „Da… aia… După asta, mi-a cerut să iau mortul şi să-l duc dincolo… Frânghia a petrecut-o după cârlig… După ce a petrecut-o, mi-a cerut să trag frânghia… Am tras că era cât p-aci să… sparg, Doamne iartă-mă, tavanul cu el… În timp ce ţineam mortu' ridicat în frânghie, Tom s-a dus şi a adus din bucătărie un scaun şi un cuţit… Ca să potrivească scaunul sub picioarele spânzuratului… Mi-a cerut să las laţul când în jos când în sus. Dacă mai ţinea mult, înnebuneam… A înnodat frânghia de cârlig. Era prea lungă frânghia şi a tăiat-o cu cuţitu'… Mortu' atârna şi el i-a luat din nou mâinile şi i le-a pus pe mânerul cuţitului… Abia atunci am început să tremur, când l-am văzut pe Tom cum aranjează, fluierând, lucrurile, aşa încât să se creadă că Miroiu şi-a făcut seama. I-a scos haina şi i-a pus-o pe scaun, i-a răvăşit puţin părul. Scaunul l-a aruncat de câteva ori până la lăsat într-o anumită poziţie… Când a terminat, mi-a zis: „Mă Grigoraş, nici dracu' n-o să afle că tu l-ai omorât pe Miroiu!”. „Da' nu eu l-am omorât… Eu am ţinut frânghia… Mi-a atras atenţia că trebuie să ieşim cu grijă. Ultimul a ieşit el. În stradă, ţin minte doar atât – mi-a dat număru' de telefon. Însă de ce mi l-a dat, ce trebuia să fac, nu mai ţin minte… zău nu mai ţin minte… Am simţit nevoia să mă îmbăt… Aveam pe vas, în cabină, nişte sticluţe de coniac. Le ţineam ascunse… Era pentru noi o zi fără treabă… M-am ascuns în cabină, am băut… şi am uitat tot… Am spus tot. Vreau apă… N-am omorât în viaţa mea… N-am omorât… Mi-e sete… vreau apă, daţi-mi apă”. Din nou se auzi gâlgâitul însetatului. „Lăsaţi-mă… nu mai pot… sunt zdrobit. Vreau să dorm.” „Mai aşteaptă, îl repezi iar Răşcanu, de astă dată cu o ură ce nu şi-o putea stăpâni. Mai întâi să încheiem procesul-verbal şi să-ţi semnezi declaraţia. Deci recunoşti că în complicitate cu un oarecare Tom l-ai asasinat pe Miroiu?” „Da, recunosc!” „Îţi menţii declaraţia că nu cunoşti nici identitatea, nici domiciliul complicelui?” „Mi-o menţin…” „Recunoşti că ai făcut parte dintr-o bandă de contrabandişti?” „Da, introduceam în ţară compot de ananas”. „Cine-i şeful bandei?”. „Nu ştiu”… „Nu e Tom?” „Nu. Odată l-am întrebat cine e şeful”. Mi-a răspuns: „Există unul, doctorul King. Niciodată să nu mai întrebi de el”. „Nu minţi?” „Cum o să mint?” „Tot aşa cum ai ucis. Ai deschis vreodată una din cutiile de compot?” „Nu!” „Deci nu ştii ce conţin cutiile de compot?” „Nu, nu ştiu”. „Semnează!”

Locotenentul Răşcanu închise magnetofonul. Se lăsă o tăcere adâncă. Roman fuma gânditor, privind pe fereastră noaptea înstelată. Îşi roti de câteva ori palma pe creştet, de parcă ar fi vrut să se învioreze. Ştia că ofiţerul constănţean aştepta un cuvânt din partea sa. Zise:

— Doctorul King! Ciudat nume… Să ajungem mai întâi la Tom. Se ridică de pe scaun şi se apropie de Răşcanu. Monstruoasă crimă…

— Să ajungem la Tom, dar cum? se întrebă Răşcanu, în timp ce încuia documentele şi magnetofonul în Fichet. Pe ce căi?

— Nu ştiu… Trebuie să le găsim. Cred că arestarea lui Jugănaru n-a trecut neobservată… E de presupus că banda a intrat în stare de alarmă. Avem un număr de telefon…

—… public, continuă Răşcanu ideea căpitanului. E prea puţin, totuşi… Chiar dacă am cunoaşte parola, n-ar fi prea mult, căci banda, intrând în stare de alarmă, presupun că a schimbat şi parola… Mâine de dimineaţă însă, mă voi duce pe teren să constat poziţia telefonului public.

Lui Roman îi plăcu modul de gândire al lui Răşcanu şi îl privi cu simpatie.

— Mi se pare că vei dormi aici, nu-i aşa? îl întrebă locotenentul. Atunci, mă duc să fac mai întâi o baie în mare…

— La ora asta?

— Acum marea e fantastică.

— Merg şi eu, se hotărî Roman.

Ieşiră împreună. Amândoi, în clipa aceea, se gândeau la doctorul King.

Roman dormea adânc, iar ofiţerul de serviciu se văzu nevoit să-l scuture bine pentru a-l putea trezi din somn. Primul lucru pe care Liviu Roman îl văzu fu becul puternic din tavan; închise repede ochii, ca apoi, deschizându-i, să descopere chipul înveselit al ofiţerului de serviciu.

— Tovarăşe căpitan, iertaţi-mă… n-am încotro, sunt silit să vă scol.

— Silit? căscă Roman buimac.

Ofiţerul începu să povestească o întâmplare petrecută în noapte, undeva într-un bloc. Îl ascultă, dar fiind încă ameţit de somn, nu pricepu mai nimic. Zări chiuveta şi, instinctiv, se dădu jos din patul de campanie. Se îndreptă căscând într-acolo. Dădu drumul la apă şi îşi vârî capul sub robinet. Numai atunci se trezi de-a binelea.

— Ce-i, tovarăşe, ce s-a întâmplat?

Ofiţerul de serviciu îşi reluă bucuros povestirea de la capăt.

— Au fost reţinute două persoane… e în legătură cu crima de pe strada Remus Opreanu… Au încercat să pătrundă în apartamentul victimei…

Roman îşi înălţă sprâncenele a mirare, se frecă cu palma pe creştet, de parcă în felul acesta s-ar fi ajutat să înţeleagă mai bine ce i se raportase. Se uită la ceas: era trei şi douăzeci. Încă puţin şi se va crăpa de ziuă.

— Unde sunt?

— În biroul unde l-aţi interogat şi pe arestatul Jugănaru, îl lămuri ofiţerul de serviciu.

— Bine, zise, vin imediat…

Se îmbrăcă în grabă. În depărtare, venind parcă dinspre mare, răzbi până la el primul cântat al unui cocoş mai harnic. Fără să vrea, zâmbi… Ieşi şi se îndreptă spre biroul indicat. Când deschise uşa şi dădu cu ochii de cele două persoane reţinute, avu nu numai senzaţia, ci şi certitudinea că încă nu s-a trezit, că de fapt visează, că dintr-o clipă într-alta imaginile se vor destrăma, lăsând locul unui alt vis, poate şi mai năstruşnic. „Sărmana Luiza” îşi întoarse privirile spre fereastră, ca şi când, brusc, s-ar fi ruşinat. „Yul Brynner” însă îl înfruntă cu aerul său de „magnific” în devenire: cu mâinile pe jumătate vârâte în buzunarele pantalonilor de cowboy, bombându-şi pieptul şi mestecând gumă. Ceva mai retras, un ofiţer tânăr, îmbrăcat civil, luă, din obişnuinţă, poziţia regulamentară.

— Sunt locotenentul Mironescu, se recomandă el.

Nu, nu visa. Luiza şi Ben se găseau acolo, în faţa sa. Trecu pe lângă ea, dar Luiza nu clinti, de parcă nu l-ar fi văzut.

— Raportează! îi ceru Roman pe un ton rece locotenentului.

— În jurul orei două şi un sfert, tânărul acesta (ofiţerul arătă cu capul spre Ben) a fost văzut dând târcoale locuinţei lui Miroiu, a mai fost văzut furişându-se către uşa sigilată a apartamentului lui Miroiu. Nu s-a atins de sigiliu. S-a retras… În stradă, nu departe de bloc, s-a întâlnit cu această cetăţeană (locotenentul scoase la iveală un buletin de identitate, citi numele cetăţenei apoi i-l trecu lui Roman). A stat cât a stat de vorbă cu numita Luiza Urseanu, apoi, împreună, au revenit la uşa locuinţei lui Miroiu. Nu i-am oprit… i-am lăsat să rupă sigiliul şi să intre în casă. S-au folosit de nişte chei. În ceea ce mă priveşte, i-am aşteptat la ieşire şi i-am reţinut… „Bravo, i se adresă Roman în gând, ai acţionat bine… Nici n-ai idee ce surpriză mi-ai făcut.” Întrebă:

— Aţi raportat tot?

— Da…

— I-aţi percheziţionat?

— N-am găsit asupra lui nimic sustras din apartamentul lui Miroiu.

— Mulţumesc…

— Îmi permiteţi să mă retrag…

Mironescu ieşi, lăsându-l singur cu cele două persoane reţinute. Câteva minute trecură într-o tăcere deplină, punctată în răstimpuri de cântatul cocoşilor. Luiza încremenise cu privirile spre fereastră; purta aceeaşi rochie cu care venise la întâlnirea „perfectată” de Ben. Puful auriu de pe ceafa-i subţire şi delicată îl tulbură şi Roman îşi stăpâni cu greu dorinţa de a o mângâia.

„Yul Brynner” prinse a se clătina când pe călcâie, când pe vârful picioarelor. Roman îi cercetă mutra voit îndrăzneaţă. Maxilarele firave ale „magnificului”, mestecând la nesfârşit gumă, începuseră să-l enerveze. Sparse tăcerea:

— Aşadar, Luiza, m-ai minţit…

Ea tresări, dar nu-şi întoarse faţa spre dânsul. Roman o mai privi un timp, apoi îi aduse un scaun – acelaşi pe care şezuse şi Jugănaru – şi o pofti să şadă.

— M-ai minţit de două ori, continuă Roman şi se aşeză şi el la birou. Am crezut într-adevăr că ţi-e rău… Te-am crezut şi atunci când m-ai asigurat că ai mărturisit totul… Acum îţi cer să-mi spui dacă ai ceva de obiectat la raportul ce mi s-a prezentat?

Luiza refuză să-i arate ochii.

— Ben este nevinovat, murmură ea abia auzit, n-are nici un amestec.

— Rămâne de văzut, obiectă Roman cu asprime.

— Dacă vreţi, vă dau banii îndărăt, interveni şi „magnificul”.

— Nu fi obraznic, că îţi ard acuşi una.

— Ben! rosti ea rugător. N-are nici o vină.

Se uită, în sfârşit, în ochii lui Roman, iar el observă în adâncul lor o suferinţă sinceră.

— Eu l-am rugat să mă însoţească, să mă ajute… L-am amestecat, fără voia lui, într-o treabă murdară…

Izbucni în plâns.

— Liz, exclamă Ben cu o voce patetică, ştii doar că pentru tine aş fi în stare de orice… Nu plânge, Liz.

Se ivi, puţin mai târziu, ofiţerul de serviciu.

— Ia-l de aici, îi ordonă căpitanul, şi condu-l la Camera minorului… să doarmă acolo.

Roman apăsă pe un buton.

— La revedere, Liz, zise Ben teatral.

— La revedere, spuse ea, împrumutându-i tonul.

Roman n-o scăpă din ochi. Îşi frământa mintea să înţeleagă ce anume îi lega pe cei doi. Îşi aminti, nu fără părere de rău, că renunţase nejustificat la un principiu preţios de investigaţii – acela de a se interesa de biografia celui cu care avea de-a face.

— Te rog să te explici… să-mi explici, rupse Roman iarăşi tăcerea.

Peste chipul ei se aşternu expresia unei totale resemnări; şedea moale pe scaun, ca un jucător care pierduse totul.

— Ai pomenit de o treabă murdară… La ce te refereai? trecu el la tonul oficial al anchetatorului.

Fata se uită pieziş în direcţia lui, cuprinsă parcă de o anumită spaimă.

— Mă întreb dacă o să mă înţelegi, îşi mărturisi ea neliniştea. Suspină. Mi-e totuna ce o să se întâmple cu mine… Îmi dau foarte bine seama că mi-am stricat viaţa. Mai ştiu că aş putea să mi-o îndrept… dar nu mai am putere, nici răbdare… nici voinţă. Ştiu că mă dispreţuieşti; am simţit asta din prima clipă… Dispreţul e un simţământ greu de ascuns… de mascat… de deghizat, surâse ea amar. Ai jucat teatru… ai vrut să pari un provincial sosit pe litoral să se distreze cu o… femeie uşoară. Poate că te-aş fi crezut, dacă dispreţul nu te-ar fi trădat… Faci parte din categoria celor care ştiu exact ce vor de la viaţă, ce-i cer, de aceea îţi şi vine greu să-i înţelegi pe cei din tagma mea… Nu te teme, n-am de gând să mă spovedesc, nici să-ţi răpesc timpul preţios povestindu-ţi procesul decăderii mele… Ar fi o poveste siropoasă… melodramatică etcetera, etcetera… Îşi scutură cu semeţie capul. O să vă spun însă, trecu ea la un ton oficial, tot ceea ce vă interesează. Da, am intrat în locuinţa fostului meu amant, Mihai Miroiu.

— Cu ce scop?

Luiza ceru voie să-şi aprindă o ţigară, apoi începu să povestească urmărind leneş, pe fereastră, destrămarea lentă a nopţii şi ivirea zorilor.

Ianuarie. Dinspre mare sufla un vânt năprasnic, ridicând talazuri înalte şi necruţătoare. Se înstăpânise o iarnă geroasă, fără zăpadă. În camera ei mobilată de la etajul patru, era frig, în ciuda sobei care dogorea. Luiza îi telefonă lui Miroiu, la slujbă, şi-l întrebă dacă poate să vină la dânsul. „Vino, spuse el, dar să ştii că eu o să întârzii…” Luiza avea cheia apartamentului său. Se îmbrăcă şi ieşi în stradă, gata să înfrunte vântul de gheaţă. Nu suporta gerul, dar gândul că în curând se va lăfăi în căldură o îmbărbăta. De cum ajunse, se dezbrăcă, intră în baie, apa fierbinte o făcu să uite de frigul îndurat. Apoi se vârî în pat, acoperindu-se cu o pătură moale din păr de cămilă. Se întunecă devreme. Nu aprinse lumina. Ghemuită sub pătură ca un copil lipsit de apărare, urmărea prin fereastră cum întunericul nopţii devenea din ce în ce mai dens.

Într-adevăr, Miroiu întârzia. Nu, nu adormise, deşi aşternutul moale şi cald o îmbia la somn. Îl auzi când intră. Îşi trase repede pătura peste cap prefăcându-se că doarme. El se „sperie” de mogâldeaţa ascunsă sub pătură şi, „prudent”, se apropie de studio. Mogâldeaţa întinse deodată două braţe albe şi-l cuprinse, trăgându-l lângă dânsa.

Nimic nu lăsa, în seara aceea, să se întrevadă că întâlnirea lor amoroasă va fi umbrită de apariţia neaşteptată a unui ins pe care ea nu-l cunoştea. Mai întâi, sună telefonul. „Lasă-l să sune!” îl povăţui ea. Bărbatul o ascultă. Telefonul însă stărui – sună scurt, de trei ori la rând. („Nu te înşeli? a sunat chiar de trei ori?” a întrebat-o Roman. „Nu, nu mă înşel”). Atunci Luiza îl văzu pe Miroiu crispându-se şi ridicând receptorul. „Nu, domnule, n-am nici un pian de vânzare… Aţi greşit, domnule.” Închise aparatul. „Nu era mai bine să-l fi lăsat să sune?” îl dojeni ea drăgăstoasă. Reveni lângă dânsa, tulburat. Încercările ei de a-i reda bună dispoziţie dinainte fură zadarnice. „Liz, îi vorbi el în cele din urmă, peste un sfert de oră o să primesc o vizită… un bărbat. O să te rog să treci în baie şi să rămâi acolo până când o să-ţi spun eu să ieşi. Ai înţeles? Să nu mă dai de gol…” Vocea lui îi păru puţin schimbată – vorbise parcă în duşmănie. „Bine, Mihai, o să fac aşa cum îmi ceri”, se învoi ea ascultătoare. Ar fi vrut să-l întrebe cine-i vizitatorul, cine era cel care îndrăznise să le tulbure întâlnirea, dar mai ştia că Miroiu deţinea o funcţie care incumba păstrarea unor importante secrete, aşa că preferă să tacă.

Peste puţin se auzi soneria de la intrare. „El e!” zise Miroiu sărind din pat fără plăcere. Luiza nu scoase o vorbă: aşa cum i se ceruse, se retrase în baie. Puţin intrigată, puţin curioasă, se lipi de uşă. Îl auzi pe Miroiu primindu-şi oaspetele nepoftit. Acesta trecu din sufragerie în dormitor. Lipită de uşă, Luiza tresări când auzi constatarea necunoscutului: „Miroase frumos aici, la tine… ce parfum fin…!”… „Da, zise Miroiu, oarecum vinovat, a fost la mine o femeie… Am expediat-o.” Luiza se aplecă spre gaura cheii: dorea să vadă cine-i vizitatorul, dar nu izbuti („Vocea lui nu ţi s-a părut cunoscută?” a întrebat-o Roman… „Nu, pot să jur că nu mai auzisem până atunci vocea omului ăsta”). Îşi dădu seama că lui Miroiu vizita nu-i făcea de loc plăcere. Trăgând cu urechea, reţinu următorul dialog: „Ce ştii despre Sfânta Ana?” „Că e în larg… că din pricina furtunii o să mai întârzie”, răspunse Miroiu docil. „Totuşi, ce crezi, o să poată să arunce ancora?” „Cred că da… Barometrul e bun…” „Cum ai de gând să procedezi? Doctorul King se interesează îndeaproape şi tare n-aş vrea să dai ochii cu dânsul. Are nişte ochi şi o privire…” vorbi necunoscutul. Miroiu nu răspunse imediat. „O să-l chem în biroul meu şi o să-i spun ce are de făcut… Altcum, nu văd…” „Foarte bine, încuviinţă vizitatorul, numai să fii tu de serviciu.” „S-a stabilit de acum… eu o să fac controlul echipajului…” „Uite banii… sunt cinci mii… Ştiu că-i aştepţi… N-ai ce să-mi reproşezi… Sunt punctual.” Apoi, Luiza nu mai auzi nimic. Nu ştia ce să creadă: tot aşteptând, i se părea că Miroiu uitase de dânsa. Iar atunci când îi deschise uşa şi o chemă în braţele lui, era palid la faţă, dar nu şi trist…„…M-am prefăcut, mărturisi Luiza, în continuare, că n-am auzit nimic. Am înţeles însă de unde provenea sursa lui de bani din ultima vreme. Descoperirea m-a uluit. Nu de alta, dar îl ştiam pe Mihai de o cinste exemplară. Apoi am vrut să mă rup de dânsul, să-l las… N-am fost în stare. Îl iubeam… de altfel, pentru mine, el reprezenta unica sursă de existenţă. Ştiam că despărţindu-mă de el, nu mă aştepta nimic bun… Nu ştiu să fac nimic… n-am fost învăţată să muncesc. Am acceptat traiul pe care Miroiu mi l-a impus… Însă din ziua aceea n-am mai avut pace. Ori de câte ori ne întâlneam şi el era băut, mă lua la rost, întrebându-mă de zeci de ori unul şi acelaşi lucru: „Ai auzit discuţia mea cu ăla?„ „Nu, n-am auzit nimic„, îl asiguram eu. În momentele acelea, îi descopeream frica în ochi, în gesturi, în tot ce făcea. O frică bolnăvicioasă. După un timp, mi-am dat seama că, de fapt, nu mă credea… A început să mă tortureze cu bănuielile lui. Căuta ceartă din orice. În cele din urmă a găsit un pretext şi m-a izgonit de lângă dânsul. Fără milă m-a izgonit… Hotărârea lui m-a umilit, apoi a aprins în mine dorinţa răzbunării. M-a izgonit tocmai când aveam mai mare nevoie de el: rămăsesem însărcinată… N-aveam nici un sprijin material. M-a aruncat în braţele altora, ca apoi să mă acuze că sunt o femeie de moravuri uşoare. Lui însă îi mergea bine. În spatele aşa-zisei vieţi sobre, desfăşura o activitate necinstită… Înainte de a pleca la Bucureşti, în concediu, i-am trimis, prin Ben, o scrisoare… Da, da, o scrisoare…”

— De şantaj? întrebă Roman.

— Îi mărturiseam, în sfârşit, că ascultasem la uşă tot ce vorbise cu musafirul său… că-i ştiam secretele şi că dacă vrea să tac… atunci să-mi trimită prin Ben o mie de lei… Îi mai atrăgeam atenţia că tăcerea mea trebuia să fie retribuită lunar… Te rog să mă crezi că nici eu nu ştiam exact de ce am făcut-o… Îl iubeam şi singurul lucru pe care-l doream, cu claritate şi din toată inima, era să mă întorc la dânsul…

Ben mi-a povestit că Mihai, citind scrisoarea, s-a făcut negru la faţă, după care i-a dat banii şi i-a spus să treacă pe la dânsul în fiecare lună… De atunci au trecut două săptămâni… Ben a văzut unde a pus Mihai scrisoarea… În sufragerie, pe o poliţă, între nişte cărţi. Ieri, când am aflat că Mihai a fost omorât, mi-am amintit de scrisoarea mea. Găsirea ei l-ar fi pus, atât pe Miroiu cât şi pe mine, într-o situaţie mai mult decât neplăcută. Că n-ai găsit-o, m-am lămurit după întrebările pe care mi le-ai pus. Un licăr de speranţă mi s-a aprins în suflet. Mi-am spus atunci că trebuie să intru în posesia scrisorii. Aşa am ajuns, ajutată de Ben, să rup sigiliul şi să intru în apartamentul lui Mihai.

— Şi unde-i scrisoarea?

— Asta-i, surâse ea amar, n-am găsit-o… Şi-acum mă întreb unde-o fi? Aţi găsit-o voi? A găsit-o altcineva? Nu cumva de aici i se trage moartea?

Îşi acoperi, deznădăjduită, faţa cu mâinile.

— Linişteşte-mă, spune că ai găsit scrisoarea…

Îşi descoperi faţa palidă.

— Nu, Luiza, n-am găsit-o.

— Atunci, cu siguranţă că de-aicea i se trage… Ah, dacă n-aş fi fost atât de proastă! De ce te uiţi aşa la mine? Nu mai vreau mila nimănui. Înţelegi? A nimănui… După o pauză, întrebă: Ce-ai de gând să faci cu mine?

— O să semnezi o declaraţie, răspunse Roman foarte calm, iar după asta o să te întorci la tine acasă…

— Cum, îmi dai drumul??! exclamă ea.

— Da' tu ce-ai fi vrut, să te ţinem aici?

— Şi lui Ben îi dai drumul?

— Desigur, zâmbi el încurajator, deşi ar merita să-l ţin aici şi să-i trag şi o bătăiţă bună.

Luiza Urseanu lăsă capul în piept gânditoare, apoi, înălţându-şi privirile, spuse posomorâtă:

— Voi, bărbaţii, vă pierdeţi capul prea uşor… Nu mă reţii, pentru că…

Roman zâmbi insinuant, iar ea înţelese că avea dreptate; ofiţerul o punea în libertate pentru motivul că era o femeie tânără, drăguţă, care oricând putea fi vizitată – sus, la etajul patru sau în altă cameră de hotel…

— Îmi dai în scris tot ce mi-ai declarat. Pe urmă îl iei pe Ben de mână şi te duci cu el acasă…