V. Câinele Ingro găseşte o urmă

La ora 19 fu primit de către colonelul Horea, comandantul regiunii. Zăbovi în cabinetul acestuia mai bine de o jumătate de oră, raportându-i situaţia şi expunându-i planul său de acţiune. Ieşi apoi în oraş. Se însera. Simţi imediat binefacerile brizei marine. „Altă viaţă!” exclamă el înviorat şi porni cu pas uşor la îndeplinirea primului punct din planul său de acţiune.

Cunoştea Constanţa. Mai acţionase pe aici în câteva rânduri. Bulevardul Tomis, la ceasul acela de seară, era aglomerat, îl străbătu dezinvolt, uitându-se după vilegiaturistele, pe cât de bronzate, pe atât de cochete. Trecu de poştă şi îşi continuă drumul pe strada Mircea cel Bătrân şi, mai curând decât îşi închipuise, ajunse pe strada Br… la numărul 15, unde domicilia Luiza Urseanu. Se pomeni în faţa unei clădiri vechi cu patru etaje. Luiza Urseanu locuia la ultimul cat. Intră într-o curte îngustă, luminată de un bec anemic; pe treptele de la intrare şedeau două femei şi comentau destul de gălăgios o întâmplare din troleibuzul de Mamaia. Zărindu-l, tăcură şi-l cercetară cu o curiozitate aparte. Una dintre ele îl întrebă cu o voce răstită:

— Căutaţi cameră? N-avem!

— Nu, n-am nevoie de cameră.

— Căutaţi pe cineva?

Nu se ridicară. Pesemne se obişnuiseră să stea pe trepte la taclale.

— Pe domnişoara Luiza Urseanu o caut, răspunse Roman.

Cele două femei schimbară anumite priviri al căror înţeles îi scăpă ofiţerului.

— Stă la patru…

Una dintre ele zâmbi batjocoritor, şi Roman începu să priceapă câte ceva. Auzi din urmă o altă explicaţie:

— S-ar putea să n-o găsiţi acasă.

Scara era cufundată în întuneric şi mirosea a murdărie de pisică. Urcă treptele de lemn fără grabă; fiecare etaj avea câte patru uşi înalte, vopsite cândva într-un gri deschis. De dincolo de uşi răzbea zarva copiilor. La etajul II se întâlni cu o tânără înaltă, îmbrăcată toată în alb – pantaloni, bluză, beretă. N-o văzu la faţă, dar o bănui frumoasă. În urma ei o adiere plăcută de parfum de bună calitate. „O fi Luiza Urseanu”, gândi el. Se opri locului. Ecoul tocurilor cui trecuse nestingherit pe lângă cele două femei de pe treptele de afară. Urcă la etajul patru. Uşa apartamentului o găsi întredeschisă: o atinse uşor; descoperi vestibulul care-i unea pe cei trei locatari ai apartamentului comun. Dăinuia înlăuntrul vestibulului un miros de varză gătită. Intră. Uşa scârţâi. Se ivi o femeie îmbrăcată într-un şorţ scurt; ţinea într-o mână un ibric, iar în cealaltă o linguriţă. Fu întrebat pe cine caută. Pronunţă numele Luizei Urseanu. I se explică atunci, pe un ton politicos, că probabil Luiza Urseanu nu era acasă, căci n-o văzuse în ziua aceea.

— Bateţi totuşi la uşa din mijloc… s-ar putea să mă înşel, îl sfătui vecina înainte de a se retrage în bucătărie.

Lăsă însă uşa deschisă, aşa încât vestibulul să nu rămână cufundat în întuneric. Roman ţinu seamă de sfat: ciocăni. Nu primi nici un răspuns şi se hotărî să plece, când femeia şi şorţ se ivi din nou în pragul bucătăriei:

— S-ar putea să lipsească toată noaptea, îl lămuri ea, ca şi când ar fi vrut să-l avertizeze că nu era cazul să mai revină pe acolo…

— Mulţumesc.

Coborî scările ceva mai repede decât urcase. Faptul că n-o găsise pe Luiza Urseanu acasă îl nemulţumi. Gândi că se grăbise fără rost, că ar fi putut să mai rămână o noapte la Bucureşti.

Jos, la intrare, cele două femei continuau să şadă la taclale; zărindu-l, îşi dădură coate.

— Ei, aţi găsit-o? îndrăzni una dintre ele să-l întrebe.

— Nu, mormăi Roman şi ieşi în stradă.

Luminile oraşului se aprinseră. Porni aiurea. Nu se depărtase prea mult de locuinţa Luizei Urseanu, când se auzi strigat:

— Domnule!… Domnule…!

Se opri şi se uită peste umăr. Văzu venind spre el un tânăr: era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de cow-boy şi o cămaşă cadrilată, cu mâneci scurte, deschisă la piept până aproape le buric. Pe după gât îi atârna un lănţişor cu o cruciuliţă de argint. Dacă avea şaisprezece ani.

— Domnule, se adresă el, iscodindu-l pe Roman cu o privire obraznică, dumneavoastră aţi căutat-o pe domnişoara Luiza Urseanu?

Avea un păr blond, subţire şi moale, pe care nu şi-l mai tunsese de mult; îi cădea peste ochi, iar el şi-l îndrepta mereu cu degetele resfirate, ca o greblă originală. Se vedea că îşi petrecea zilele pe plaja mării înotând, fiindcă era bronzat şi bine legat.

— Da, eu am căutat-o. Ştii unde pot s-o găsesc?

— Pentru ce o căutaţi?

— Nu crezi cumva c-o să-ţi spun? Dacă ştii unde pot s-o găsesc, spune-mi!

Tânărul nu-i răspunse imediat. Îşi vârî mâinile numai pe jumătate în cele două buzunare de la spatele pantalonului şi prinse să-l cerceteze pe Roman negustoreşte, ca şi când ar fi vrut să vadă câţi bani valorează. În cele din urmă, clătinându-se când pe călcâie, când pe vârful picioarelor, zise flegmatic:

— Vrei să-ţi fac trampa?

— Da' tu cine eşti?

— N-are importanţă. Zi, vrei sau nu să-ţi fac trampa? Dacă nu vrei, nu-i nici o supărare. Adio şi n-am cuvinte. Dădu să plece.

— Stai! îl opri Roman. S-a făcut!

— Să ştii că o să te coste, condiţionă tânărul. Mie îmi dai un pol…

— Cu 15 nu te învoieşti?

— Vezi bine: nu vrei, bye-bye… Te salut din mers.

— Stai! Să ştii însă că nu-ţi dau nici un ban dinainte, se zgârci Roman. Vă ştiu eu pe voi ăştia, şmecherii din Constanţa…

— Nici nu-i nevoie să-mi dai înainte… Mi-i dai mâine…

— Cum mâine? se arătă Roman mirat.

— Păi da, astă-seară nu se poate, zâmbi el superior… E ocupată… E plecată…

— Bine, fie şi mâine… Unde?

— Mai întâi, scapă-mi una de cinci…

— Păi, ziceai…

— Câte nu zice omu'…

— Să nu mă duci, că tot te găsesc, îl avertiză Roman întinzându-i bancnotă.

Tânărul luă hârtia şi şi-o frecă de barbă, semn că erau primii bani câştigaţi în ziua aceea.

— Mâine, la opt seara, în Piaţa Independenţei, la statuia Ovidiu. Ţi-o aduc pe Luiza şi-mi dai polul…

— Numai cinşpe, ripostă căpitanul.

— Acu n-o să te zgârceşti la cinci biştari. Pe mâine, sir…

— Bagă de seamă, strigă Roman după dânsul…

Îl văzu cum se depărtează; călca într-un fel aparte, legănându-se atletic. Se stăpânise cu greu să nu-i ardă câteva palme peste mutra obraznică. Era mai mult ca sigur că tânărul îl luase drept un provincial naiv şi se hotărâse să-l fraierească de cinci lei. „Cinci lei de la mine… doi de la altul. În sezon, litoralul e plin de… fraieri.” Ar fi putut să-l înhaţe, fiind convins că n-avea cum să-i facă „trampa” cu Luiza Urseanu, dar nu era partizanul „înhăţărilor” din prima clipă; va şti însă pe unde să-l caute la momentul potrivit. Deodată, îl pufni râsul. Îşi aminti la cine văzuse mersul acela legănat pe care „micul afacerist” încerca să-l imite. La Yul Brynner5, în „Cei şapte magnifici”. Era mersul celui mai magnific dintre magnifici.

Mihai Miroiu locuia nu departe de restaurantul Cazino, într-un bloc nou de pe strada Remus Opreanu. De la locuinţa sa şi până la Vama Portului, unde-şi făcea serviciul, nu avea de străbătut un drum prea lung. Roman, după ce parcurse aproape tot cartierul portului, se opri pe strada Remus Opreanu, în dreptul blocului C. Din informaţiile ce le deţinea, ştia că Mihai Miroiu ocupa, la parterul clădirii, un apartament format din două camere şi dependinţe. Locuinţa i se repartizase cu doi ani în urmă, la intervenţia foarte energică a Căpităniei portului. Făcu ocolul imobilului. Constată că ferestrele locuinţelor de la parter erau toate întunecate. Se hotărî să intre. Descoperi, pe uşa apartamentului, o carte de vizită: „Mihai Miroiu, citi el, Constanţa. Telefon 3.14.63”. Apăsă pe butonul soneriei de câteva ori. Jocul cu soneria i se păru stupid. Părăsi clădirea, considerându-şi misiunea de recunoaştere încheiată. „Aşadar, pe domnişoara Luiza am vizitat-o… pe domnul Miroiu, aşijderea… Am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu „Yul Brynner„, în plină formare… Acum, e timpul să mă plimb un pic…” Coborî spre faleza Cazinoului şi se îndreptă către statuia lui Eminescu. Ştia acolo, sub un copac, o bancă intimă şi odihnitoare. În drum, zări un telefon public. Se opri, formă numărul 3.14.63. Telefonul lui Miroiu suna în gol.

Pe la unsprezece şi jumătate noaptea, „Pilă de aur” izbuti să pătrundă în camera mobilată a lui Marin Iliescu. Studiase din vreme topografia clădirii, aşa că, atunci când socotise el, intrase bine în acţiune. Nu, nu-şi uitase meseria. Pesemne, n-o va uita niciodată. Nimeni nu-l observase, nimeni nu-l simţise. Intrase mai întâi în curte, de acolo se furişase într-un gang întunecos, descuiase uşa camerei la marea artă. Becurile din stradă luminau vag încăperea în care pătrunsese. „Pilă de aur” se duse direct la şifonier, găsi fără nici un efort deosebit un pantof bărbătesc şi-l luă. Furtul durase exact cinci minute. Părăsi încăperea, mulţumit că împlinise rugămintea ofiţerului de miliţie. Nimeri în gangul întunecos şi acolo totul se petrecu fulgerător de repede. Se lovi, pe neaşteptate, de văduva cârciumarului. Femeia se dovedi într-atât de grasă, încât îi bară drumul spre ieşire. Fireşte, de spaimă, proprietăreasa începu să ţipe. Într-o clipită, pe la ferestrele din jur se aprinseră luminile. „Pilă de aur” încercă s-o zbughească, dar baricada vie se dovedi de netrecut. Mintea fostului hoţ începu a lucra cu o repeziciune uimitoare. Nu izbuti să găsească nici o soluţie salvatoare. „Am făcut-o, recunoscu el învins, auzind printre ţipetele femeii ecoul unor paşi. Cineva răsuci un şalter. Becul din gang se aprinse. Văduva continua să urle. „Hoţii! Săriţi, mă omoară!„ În ajutorul femeii săriseră trei vecini. „Pilă de aur„ ştia ce-l aşteaptă. Mai trăise asemenea momente. Nu se înşela: primi câţiva pumni. Nu era prea voinic; nu se pricepea la încăierări, ştia însă să se apere. Se îngheboşă, îşi feri instinctiv capul, mai primi cu stoicism câţiva pumni. Se pomeni apoi tras în curte: „Tovarăşe ofiţer, în ce dandana m-ai băgat…?!”…

Se găsi asupra lui un pantof. Cineva izbucni în râs.

Un altul exclamă scandalizat: „Un pantof!”

Al treilea, indignat, sublinie: „Cum! Numai un pantof!”

Văduva, doar cu o cămaşă de noapte pe dânsa, ţipa slab şi neconvingător:

— A încercat să mă omoare!

— Taci, cucoană!

— A furat un pantof? se minună careva.

— Astăzi un pantof, mâine un magazin cu încălţăminte, filosofă altcineva.

Trecătorii nocturni se adunară la gardul ce împrejmuia clădirea modestă a fostei cârciumărese. „Pilă de aur” căuta zadarnic o scăpare. „O, tovarăşe ofiţer, în ce dandana m-ai băgat!”

Îşi făcu apariţia şi un miliţian. Aflând cele petrecute, se miră şi el. Nici când i se dădu spre cercetare corpul delict, nu-i veni să creadă. Zise:

— Un pantof?! Să mori de râs!

— A vrut să mă omoare, se plânse văduva.

— Taci, cucoană, ca să te omoare ar fi avut nevoie de un circular…

Cei din stradă auziră replicile şi izbucniră în râs.

— A intrat în camera tovarăşului Iliescu, funcţionar la Banca Naţională, reclamă femeia.

— E adevărat? întrebă miliţianul.

— E adevărat, recunoscu hoţul.

— Şi ai furat un pantof?

— Da, un singur pantof…

— Nu-i hoţ, ci nebun, strigă unul din stradă.

— Ce râdeţi, sunt oameni care n-au nevoie decât de un pantof… „În ce dandana m-ai băgat, tovarăşe ofiţer! se văita hoţul, în gând. Cum s-o scot la capăt? M-ai făcut de ruşine… Să fiu prins furând un pantof… Eu, „Pilă de aur„!”

— Căutaţi-l prin buzunare, sugeră cineva.

Miliţianul îl buzunări şi, bineînţeles, găsi un lanţ şi trei şperacle.

— Care va să zică, de profesie, se înfurie sectoristul. Ia să-ţi încheiem noi cariera… Şi se apucă să-i dreseze un proces-verbal ca la carte, cu victima şi martorii de faţă.

Liviu Roman înnoptase într-o cameră situată în clădirea Regiunii de Miliţie. Avusese un somn adânc, odihnitor. Se sculă în zori, dădu fuga la mare, se aruncă în valuri şi înotă mai bine de o oră. Apoi trecu din nou pe la Regiune unde fu primit de către comandant. Îi raportă ce făcuse în ajun, apoi îl informă asupra planului din ziua aceea.

— Primul drum îl fac la vamă, zise Roman, mă interesează să culeg câteva date despre Miroiu… Vreau totuşi să dau de urma Luizei Urseanu încă în dimineaţa asta şi să stau de vorbă cu dânsa.

Roman povesti pe îndelete întâlnirea sa cu Yul Brynner.

— Da, din păcate, oftă comandantul, mai avem şi „afacerişti” de soiul ăsta…

— Sunt curios să văd dacă o să se ţină de cuvânt…

— Nu cred. S-a mulţumit cu cei cinci lei pe care ţi i-a luat. Ai nevoie de sprijinul nostru?

— Mulţumesc, deocamdată nu…

Când rostise aceste cuvinte, Roman era convins că, în general, ziua se va scurge liniştită, săracă în evenimente. Avea însă să se înşele.

Pe la opt şi jumătate, aflându-se la Vama portului, i se spuse un lucru, care pe de-o parte îl înveseli, iar pe de altă parte îl puse pe gânduri!

— Dacă aţi fi venit cu un ceas mai devreme, l-aţi fi găsit pe Miroiu aici.

— Pe aici? Ce a căutat? întrebă căpitanul Roman, stăpânindu-şi cu greu nedumerirea. După câte ştiu, e în concediu.

Şeful vămii, un bărbat robust, cu o chelie respectabilă, zise:

— L-am întrebat şi eu… „Doar eşti în concediu. Ce cauţi pe aici?”

— Şi ce-a răspuns?

— Că a uitat în „Fichet” un plic de care avea mare nevoie şi a trecut să-l ia… De altfel, n-a stat prea mult… Cred că o să-l găsiţi acasă.

— O să trec chiar acum pe la dânsul.

Dădu să iasă din birou, dar se opri.

— Cum vi s-a părut?

— Cine?

— El, Miroiu, cum arăta după mai bine de zece zile de concediu?

— Puţin cam palid…

— Atât?

— Atât…

— La revedere.!

Ieşi din clădirea vămii în pas alergător: căută o maşină să-l repeadă până la locuinţa lui Miroiu. Nu găsi şi se văzu nevoit s-o apuce pe jos. Faptul că Miroiu răsărise pe neaşteptate, la Constanţa, îi strecură în suflet senzaţia că afacerea ce i se încredinţase căpătase pentru întâia oară o formă concretă, pipăibilă, de parcă până acuma n-ar fi crezut în existenţa unui oarecare ins – Mihai Miroiu. Deci vameşul trăia, dispăruse, fusese ascuns, reapărând la Constanţa într-un moment când nu te aşteptai să mai apară. „Te pomeneşti că de ieri e în oraş, că am călătorit în acelaşi avion! îşi zicea el în timp ce se grăbea să ajungă la locuinţa lui Miroiu. S-o fi împăcat cu Luiza şi or fi petrecut o noapte împreună…”

Într-un târziu, se pomeni în faţa aceleiaşi cărţi de vizită, fixată cu o pioneză deasupra soneriei. Apăsă. Nimeni nu-i deschise. Mai apăsă de câteva ori. Zadarnic… Trecu atunci la uşa unui alt apartament. Îi deschise o femeie. Pesemne că soneria o deranjase pe când întindea aluatul, căci era plină de făină albă. Văzând un bărbat la uşă, se fâstâci, duse mâna la faţă, se „pudră”' şi mai rău cu făină. Abia izbuti să-şi adune cuvintele:

— Pe cine căutaţi?

— Pe tovarăşul Miroiu.

— Aţi greşit… alături, explică ea şi vru să închidă.

— Ştiu, zise Roman şi apelă la surâsul său şăgalnic. Am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni… Nu ştiţi, e acasă?

— E în concediu, mi se pare… la Bucureşti.

Se mai deschise o uşă: o vecină curioasă îşi scoase nasul. Auzise pesemne ultimele cuvinte, căci se vârî în vorbă fără să fie poftită.

— S-a întors… L-am văzut azi de dimineaţă.

— Daaa? Nu ştiam, se miră femeia mânjită de făină.

— I-am şi spus să-mi lase bani pentru întreţinerea blocului, continuă vecina, scrutându-l curioasă pe Roman.

— Pe la ce oră l-aţi văzut?

— Să fi fost ora şapte… Tocmai pleca de acasă. L-am întrebat când s-a întors din concediu şi mi-a răspuns că în cursul nopţii… „Nu, n-am călătorit în acelaşi avion. Slavă Domnului!” gândi Roman, amuzat de desfăşurarea convorbirii.

— Pe mine să mă scuzaţi, spuse femeia cu obrajii „pudraţi” cu făină, şi închise uşa.

Cealaltă se pregătea să plece. Făcură câţiva paşi împreună spre ieşire.

— O, şi ce nevoie aveam de dânsul! exclamă Roman.

— L-aţi căutat la vamă?

— Nu l-am găsit nici acolo, oftă.

— Aşteptaţi-l aici, poate că vine, îl sfătui ea.

Se opriră în faţa blocului.

— Nu ştiu ce are, arăta foarte prost, de parcă n-ar fi fost venit din Concediu. Mi-a explicat că a fost bolnav, că a zăcut la pat. Femeii îi plăcea să vorbească. Nu sunteţi din Constanţa, nu-i aşa? Nu v-am mai văzut pe la dânsul. Da' de unde sunteţi? Aha, din Feteşti?! zise ea uşor dezamăgită. Mă scuzaţi… sunt grăbită. Eu zic să-l aşteptaţi, totuşi. La revedere…

Roman rămase locului mulţumit atât de sfat, cât şi de cele auzite. „A-l aştepta, gândi, e de fapt treaba cea mai uşoară… Îţi faci rost de un „Sportul„ şi te pui pe aşteptare…” Stătu cât stătu în faţa intrării, apoi se plictisi. Porni să dea târcoale celor două ferestre prelungi ale apartamentului lui Miroiu şi care dădeau în stradă. Erau acoperite cu coli de hârtie cândva albastre. La prima fereastră îi fu imposibil să privească înăuntru. La cea de-a doua, găsi un spaţiu destul de mare între cele două coli de hârtie ce astupau geamurile. Îşi turti nasul de sticlă. La început, nu desluşi nimic dincolo de fereastră. Apoi, când ochii i se obişnuiră, zări atârnând, la nivelul privirilor sale, două picioare care parcă se întindeau să atingă parchetul.

Stropi de gheaţă îi alunecară pe şira spinării. Se cutremură. Şi pentru că în adâncul retinei imaginea din interiorul camerei lui Miroiu trăise cât lumina unui fulger, se aplecă să se uite din nou înăuntru: descoperi iar cele două picioare atârnând. Se depărtă în grabă, căutând un telefon public. În timp ce forma numărul comandantului, îşi aminti de liniştita lor convorbire de dimineaţă. Îi răspunse colonelul Horea în persoană. Roman raportă pe îndelete cele descoperite.

— Ce vrei să întreprinzi şi de ce ai avea nevoie? fu întrebat.

— De un lăcătuş, de un bun lucrător de la Laboratorul criminalistic.

— Bine, tovarăşe căpitan, vei căpăta tot sprijinul. Într-un sfert de oră, maximum douăzeci de minute, maşina noastră va fi acolo la locul stabilit de dumneata. Succes!

Roman reveni în dreptul blocului. Făcu în gând un calcul topografic. Îşi spuse că maşina se va ivi dinspre piaţa Independenţei, aşa că porni şi el într-acolo. Vroia ca totul să decurgă pe neobservate. Cel puţin în prima fază.

Calculul se dovedi bun. Maşina opri la vreo treizeci de metri de clădire. Acolo, pe loc, făcu cunoştinţă cu locotenentul Răşcanu şi cu plutonierul major Paraschiv; amândoi veniseră îmbrăcaţi civil.

— Suntem la ordinele dumneavoastră, raportă locotenentul. Era mai tânăr şi mai înalt decât Roman. Avea un gât lung, subţire, cu un proeminent măr al lui Adam. Bărbia întinsă înainte trăda o fire energică şi bătăioasă.

Plutonierul major, mult mai în etate decât cei doi ofiţeri, rămase tăcut locului, ţintuit parcă de o sfiiciune inexplicabilă. Doi ochi blânzi sub o frunte calmă atrăgeau fără voia lor atenţia.

— Aş vrea, li se adresă Roman, ca în această primă etapă, să pătrundem în locuinţa lui Miroiu pe neobservate, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic… Fără îndoială, primul obstacol în calea atingerii obiectivului nostru este uşa…

— Tovarăşe căpitan, ţin să vă raportez că tovarăşul plutonier major Paraschiv este unul dintre cei mai buni lăcătuşi din regiune…

— Lasă, lasă, interveni sfătos cel prezentat.

— Cereţi-i să vă deschidă porţile raiului. O va face cu mai multă rapiditate decât sfântul Petru.

— Tovarăşe locotenent, protestă plutonierul.

Lui Roman îi plăcu din capul locului acest om cu priviri de părinte bun şi răbdător. I se adresă cu încredere:

— Iată ce te rog: mergi dumneata înainte şi vezi ce broască are uşa… dacă poate fi deschisă fără prea multă zarvă. Te întorci şi-mi raportezi…

— Am înţeles, zâmbi lăcătuşul. O să iau trusa cu mine… Dacă pot s-o deschid fără zgomot, o fac pe loc, ca să nu fiu nevoit să raportez de două ori, propuse plutonierul.

— De acord, se învoi Roman. E vorba de blocul „C”… prima clădire după colţ. Apartamentul doi e chiar la parter. Deasupra soneriei e o carte de vizită: Mihai Miroiu.

— Am înţeles.

Cei doi rămaseră lângă „I. M. S.”, urmărindu-l pe lăcătuş cum se depărtează. Abia în clipa aceea, Roman îşi aminti, fără să vrea, de „Pilă de aur” şi de rugămintea ce i-o făcuse. Şi el ar fi deschis apartamentul în doi timpi şi trei mişcări… „L-o fi găsit nea Sandu…?”…

Locotenentul Răşcanu tuşi discret, amintindu-i criminalistului din Capitală că era şi el pe acolo.

— Ai adus cu dumneata o trusă completă? întrebă Roman, fascinat pentru o clipă de nodul gordian al constănţeanului.

— Completă. Despre ce-i vorba, dacă îmi permiteţi să aflu?

— Cred că de un spânzurat… O să avem de lucru. Mă interesează orice urmă. În mod deosebit, însă, urmele paşilor… De aceea, te rog să lucrezi cu grijă, ca să nu ne încurcăm în proprii noştri paşi.

— E limpede, tovarăşe căpitan.

— Se şi întoarce, observă Roman.

— Paraschiv e un artist…

— Nu cumva a fost spărgător?

Locotenentul râse amuzat:

— Nu, tovarăşe căpitan, e lăcătuş, cum s-ar spune… din tată-n fiu.

— Vă raportez, i se adresă plutonierul, că a fost un fleac. Cheia am potrivit-o dintr-o privire… Poftim. Luaţi-o, puteţi intra ca la dumneavoastră acasă…

Roman luă cheia zâmbind.

— Nu te-a văzut nimeni?

— Nimeni. E ora când oamenii se prăjesc la soare sau sunt la lucru.

— Să mergem, tovarăşe locotenent… Pe dumneata însă, te-aş ruga să rămâi la maşină.

Operaţia de deschidere, datorită cheii potrivite de lăcătuşul D. R. M.-ului, nu dură nici măcar un minut. Cei doi ofiţeri intrară mai întâi într-un vestibul întunecos, apoi în prima cameră a apartamentului. Stăruia un aer greu, stătut; ferestrele nu mai fuseseră de mult deschise. Roman înaintă prudent spre cealaltă încăpere; Răşcanu îl urmă. Uşa ce despărţea cele două odăi ale apartamentului era închisă. Roman apăsă, cu teamă parcă, marginea clanţei; uşa cedă. Se opriră în prag înmărmuriţi. Spânzuratul atârna de cârligul lămpii.

— El e… Miroiu, şopti Roman.

Razele soarelui băteau puternic în hârtiile de la geamuri, pulverizând întunericul încăperilor. În clipa următoare, ochii lui Roman, obişnuiţi să nu-i scape nimic, trecură fără grabă de la un obiect la altul, până ce cuprinseră întregul tablou al încăperii. Îşi formă astfel prima impresie. Vameşul îşi pregătise cu minuţiozitate sinuciderea. Şi ca să-şi ducă la îndeplinire gestul funest, demontase lampa de sub tavan, eliberând cârligul de care înnodase frânghia. Acum, lampa zăcea într-un colţ al camerei, lângă studio. Tot din vreme, şi pesemne cu calmul omului obişnuit să ia o hotărâre, îşi pregătise şi frânghia. Fără îndoială, i se păruse prea lungă şi o tăiase. În acest scop, se folosise de un cuţit de bucătărie – obiectul se găsea pe studio, iar restul frânghiei aruncat pe covor, sugera un şarpe încolăcit. Ca să demonteze lampa şi să prindă lanţul de cârlig, Miroiu se urcase pe o masă, pe care după aceea o împinsese lângă fereastră.

Tot încercând să intuiască mişcările pregătitoare actului final, Roman se opri asupra taburetului răsturnat. Nu încăpea nici un fel de îndoială că Miroiu, cu acea stăpânire de sine proprie sinucigaşului, adusese din bucătărie taburetul şi-l aşezase sub frânghie, urcase pe el, îşi vârâse capul în laţ, după care, cu un ultim zvâcnet, împinsese scaunul cât colo…

Roman se zgribuli, de parcă i s-ar fi făcut dintr-o dată frig. Privirile i se opriră pe cârligul din tavan. Capul strangulat al lui Miroiu stătea strâmb, fixându-şi ochii ieşiţi din orbite spre ofiţer. Da, da, totul în jurul spânzuratului sugera premeditare, luciditate, hotărâre. Înainte de a se fi apucat să-şi pregătească propria-i execuţie, vameşul îşi scosese haina, aşezând-o cu acurateţe pe spătarul unui scaun… Purtase un costum elegant de mohair gri.

— Începem? întrebă locotenentul Răşcanu cu o voce tulburată de emoţie, sau îl aşteptăm pe procuror?

— Eu zic să începem. Procurorul o să pice el dintr-un moment în altul. Mai întâi fotografiază… E de prisos să-ţi spun ce…

— Am înţeles, îi răspunse şi se apucă să-şi desfacă trusa.

Roman se îndreptă spre scaunul pe care se afla haina lui Miroiu. Îi pipăi buzunarele; spera să dea de clasica scrisoare de adio. În afară de Buletinul de identitate, de trei bancnote de o sută, un pieptene şi o batistă, nu găsi nimic altceva. „Totuşi, trebuie să fi lăsat o scrisoare! gândi Roman, uitându-se încă o dată în jur. O explicaţie!” Nu descoperi nimic. Se apropie atunci de spânzurat, îi atinse uşor buzunarele pantalonilor – erau goale.

— Încep să fotografiez, anunţă Răşcanu.

— Dă-i drumul, încuviinţă Roman.

Blitz-ul începu să scapere, umplând încăperea de fulgere. Roman se retrase lângă uşă şi urmări de acolo munca locotenentului. După ce fotografie din toate unghiurile poziţia cadavrului, stărui cu obiectivul aparatului asupra fiecărui erou în parte. Când Blitz-ul încetă să mai fulgere, Roman avu senzaţia că în încăpere se făcuse, brusc, întuneric.

— Încercuieşte, te rog, cu cretă, locul fiecărui obiect. Mai întâi locul frânghiei de pe covor.

— Nu vreţi să smulg hârtiile de la fereastră? propuse Răşcanu.

— Nu, nu, se opuse Roman.

După ce locotenentul marcă locul unde zăcea aruncat restul de frânghie, Roman se aplecă, o ridică şi se apucă s-o cerceteze cu luare-aminte.

— Dă-mi, te rog, lupa!

După intonaţia glasului, muiat parcă de o uşoară tulburare, Răşcanu înţelesese că ofiţerul bucureştean descoperise ceva sau era pe cale de a descoperi. Sub lupa puternică, frânghia i se dezvălui lui Roman în cu totul alte dimensiuni; fără prea multă greutate, izbuti să observe, pe toată lungimea, o rosătură provocată de un corp contondent.

— Aţi descoperit ceva?

Roman nu răspunse. Nici el nu ştia încă dacă descoperise sau nu ceva. Îşi întoarse privirile spre spânzurat. De astă dată, avu senzaţia că ochii ieşiţi din orbite ai spânzuratului voiau cu orice preţ să-l înspăimânte.

— Ai încercuit şi poziţia scaunului? întrebă Roman neluându-şi privirile de pe faţa vânătă a mortului.

— Da.

Locotenentul se opri să vadă ce avea de gând să întreprindă. Îl văzu pe căpitan ridicând taburetul răsturnat, apoi cercetând cu lupa suprafaţa sa netedă şi acoperită de un strat de vopsea verde deschis.

— Aţi mai găsit ceva?

— Nu… deocamdată, nu…

Roman luă taburetul şi-l împinse sub picioarele atârnate ale lui Miroiu. „Hm, interesant, chiar foarte interesant”… După câteva minute se adresă colegului:

— Hai să luăm masa de la fereastră şi s-o aducem aici… Aş vrea mai întâi să-i cercetăm suprafaţa.

Roman puse taburetul la loc, în cercul de unde-l ridicase, apoi trecu să cerceteze masa; ca mai tot mobilierul din apartament, şi suprafaţa aceasta se acoperise cu un strat de praf. De aceea şi dădură lesne peste nişte amprente digitale, apoi peste urmele lăsate de tălpile unor picioare.

— Ridică mai întâi urmele, ceru Roman.

Rămase lângă locotenent, până ce-l văzu încheindu-şi operaţia.

— Acum, hai să ducem masa lângă spânzurat.

După ce făcură şi treaba asta, Roman se urcă pe masă. Camera fiind scundă, capul îi ajungea până la tavan, aşa că vedea punctul fix – cârligul – de care era legat laţul de spânzurare. De la acel punct fix, ochii criminalistului coborâră atenţi pe firul frânghiei, până la laţul cu nod culant. Observă imediat că distanţa dintre capul cadavrului şi tavan era relativ mică. „Mda, nu prea-mi place, îşi spuse tot măsurând, din priviri, distanţa ce separa capul sinucigaşului de tavan. Poziţia e şi nu e corespunzătoare unei spânzurări tipice complete.” Capul lui Miroiu încremenise într-o parte, frânt parcă de strânsoarea frânghiei, cu obrazul stâng spre tavan. Roman se ridică în vârful picioarelor şi cercetă cu lupa faţa mortului. „Mda!” mormăi şi se coborî de pe masă.

— Hai s-o ducem acum la loc.

— Am găsit urme şi pe mânerul cuţitului, îl informă Răşcanu, ajutându-l să ducă masă lângă fereastră.

Roman luă din nou taburetul şi-l aşeză în poziţia iniţială. Zâmbi amar. Acum, ceea ce i se păruse a fi doar o vagă bănuială, devenise certitudine. Picioarele încălţate ale spânzuratului se găseau suspendate doar la cinci centimetri de suprafaţa taburetului. Cu un glas care-l îngheţă pe Răşcanu, rosti:

— Miroiu nu s-a sinucis… Miroiu a fost omorât… Suntem în faţa unui act de spânzurare simulată… E de prisos, cred, să-ţi mai spun că orice urmă are pentru noi o deosebită importanţă.

— Nu cumva vă…

Locotenentul Răşcanu tăcu la vreme, după părerea sa ar fi fost nepoliticos să pună la îndoială concluziile unui criminalist evidenţiat deseori în Buletinele M. A. I.-ului.

— Nu, nu mă hazardez, reluă Roman ideea nemărturisită a colegului său, sunt convins, chiar dacă urmele ridicate de noi vor fi numai ale lui Miroiu. Cercetează şi lampa.

Ridică iar, ca pe un lucru de preţ, capătul acela de frânghie şi-l cercetă îndelung. „A fi sau a nu fi?” îi veni în minte celebrul monolog hamletian. Bucăţica asta de frânghie se cerea exploatată până la ultima consecinţă… Trecu gânditor prin baie, prin bucătărie. Nu era nevoie de prea multă perspicacitate, ca să-ţi dai seama că stăpânul apartamentului lipsise multă vreme de acasă. „Apartamentul este frumos… bine pus la punct… pentru un celibatar, aprecie el. A avut mult simţ gospodăresc.” Reveni în dormitor, deschise şifonierul; găsi lucrurile rânduite cu grijă. Umblă prin buzunarele celor două costume. Nicăieri însă nu găsi „scrisoarea de adio”. Nimic… nimic din ceea ce ar fi putut să explice „gestul funest” al lui Miroiu. „Acum aş avea nevoie de un câine bun… să-i dau să miroasă capătul ăsta de frânghie”, îşi zise căpitanul trecând în cealaltă cameră care ţinea loc de sufragerie. Îi păru mobilată cu gust. Două fotolii, o canapea, o măsuţă scundă, străjuită de o lampă înaltă, clădită pe un picior de fier forjat. Se opri în dreptul bufetului, îl deschise. Trei sticle de „Martini”, „Baccardi”, „Milcov”. Nu se umblase de mult la ele. Erau prăfuite. Deschise câteva sertare: nimic important. Se îndreptă spre cele două fotolii ce încadrau, laolaltă cu canapeaua, măsuţa scundă şi lăcuită. Observă că praful de pe fotoliul din dreapta măsuţei fusese şters de cineva care şezuse în el, fără îndoială, nu cu mult înainte. Făcu apoi altă descoperire: o pulbere de var se aşternuse la picioarele fotoliului, acolo unde fotoliul se întâlnea cu peretele. „Cine oare şezuse în fotoliu?” Îşi aminti că Miroiu îşi lăsase haina în dormitor, pe speteaza unui scaun. Trecu imediat dincolo şi, dintr-o privire, îşi dădu seama că Miroiu şezuse în fotoliu: mânecile hainei sale şterseseră praful de pe braţele fotoliului.

— Aveţi un câine bun la D. R. M.? îl întrebă el pe Răşcanu.

— Cum să nu! Îl avem pe Ingro, răspunse Răşcanu. N-aţi auzit de el?… E formidabil, îl lăudă locotenentul. Vreţi să apelaţi la el?

— Da, şi încă imediat. Cum stai? Mai ai mult?

— Mai am de luat numai amprentele mortului.

— Telefonul l-ai făcut?

— Da! Nici o urmă, nu s-a vorbit de la el… E complet acoperit de praf.

Aparatul se afla pe noptiera de lângă studio. Roman ridică receptorul şi formă numărul de telefon al comandantului:

— Sunt căpitanul Roman. Să trăiţi! Îmi permiteţi să raportez?

Ingro luă imediat urma infractorului. Părea nu numai mulţumit că, în sfârşit, fusese scos din cuşcă şi pus să lucreze, ci şi hotărât să-şi ducă repede la capăt misiunea. Alerga mirosind într-una trotuarul. Însoţitorul lui năduşise… pe căldura ce se lăsase, izbutea cu greutate să menţină ritmul înfrigurat al patrupedului. Roman se luase după dânşii, urmărindu-i de la distanţă. Câinele mirosea, alerga, se oprea, se întorcea spre conducător, ca şi când l-ar fi aşteptat să-l ajungă, ca apoi să-şi reia jocul. Trecătorii se uitau curioşi după echipa de urmărire.

După un timp, Roman constată că Ingro se îndrepta spre port şi se întrebă neliniştit dacă nu cumva câinele adulmecase urma de dimineaţă a lui Miroiu. Să-l oprească? N-avea cum şi apoi câinele trebuia lăsat să-şi încheie cursa. Câţiva puşti mai îndrăzneţi se luaseră după câine, alergând şi ei în acelaşi ritm cu Ingro. „Uf, trebuie să ai plămâni de oţel, se văită Roman, ca să te poţi ţine după dumnealui”…

Ajungând la intrarea principală a portului, care era închisă, clinele începu să latre. „Da, mai mult ca sigur că a luat o urmă greşită”. Se legitimară şi fură lăsaţi să intre. Dar după nici o sută de metri, deducţia lui Roman, spre bucuria sa, se dovedi greşită. Ingro nu se îndreptă spre clădirea vămii, ci spre rada portului, strecurându-se nervos şi hămăind printre stivele de mărfuri. Gâfâind din greu, Roman se străduia să fie mereu lângă conducătorul câinelui, căci simţea apropierea unui moment decisiv. Trecură în goană prin faţa unor vapoare… Ingro, adulmecând într-una, se îndrepta spre puntea de debarcare a unui cargou. „Interesant, gândi Roman, foarte interesant”… Zări pavilionul românesc al vasului. Grănicerul care stătea de pază vru să intervină, dar pricepu repede că nu era cazul şi că orice intervenţie ar fi fost inutilă.

Roman se hotărî să rămână locului, să nu urce pe cargou. Se trase lângă o stivă de cherestea, ţinând sub observaţie puntea vasului. După un timp, auzi distinct lătratul lui Ingro, apoi larma oamenilor de pe punte. Şi-l închipui pe Ingro aruncându-se asupra infractorului şi doborându-l cu greutatea trupului său. Îi părea rău că nu asista la o asemenea scenă, care numai în filme sau pe câmpul de dresaj mai putea fi întâlnită… Lătrăturile lui Ingro amuţiră: de pe bordul cargoului se auzeau acum vociferări. „Ce naiba s-o fi petrecând acolo?” Roman deveni nerăbdător. Ca să se liniştească, îşi aprinse o ţigară.

Nu trecu mult şi-l văzu pe însoţitorul lui Ingro apărând la puntea de coborâre; nu era singur. Doi marinari duceau pe un al treilea, care abia se mai ţinea pe picioare. În fruntea lor, mândru, cu coada ridicată în vânt, cobora Ingro. La vederea lui, grănicerul se dădu uşor în lături.

Roman ieşi de după stivă să întâmpine grupul. Pe măsură ce se apropia, îşi dădea seama că marinarul cărat de cei doi colegi nu era rănit cum îşi închipuise, ci în stare de ebrietate. Capul mare i se bălăbănea, gata parcă să i se desprindă de trup. Însoţitorul lui Ingro îl zări şi vru să-i raporteze, dar Roman îl opri, cerându-i să-l ducă la postul de miliţie al portului.

Când lumea se mai risipi, căpitanul se apropie de grănicer şi după ce se legitimă, îl întrebă dacă ştie cine e marinarul ridicat.

— Cum să nu, e Grigore Jugănaru şi face parte din echipajul cargoului „Piatra arsă”. Domiciliază în Constanţa… N-a venit beat la slujbă, că altfel n-ar fi fost lăsat să urce pe vas.

— Pe la ce oră a venit?

— Zece, zece şi jumătate… Nu, vă asigur că nu era beat. L-am controlat. Nici sticle cu băutură nu a avut asupra lui. O fi având omu' o rezervă în cabină…

Roman mulţumi pentru informaţii şi porni în grabă spre postul de miliţie al portului.

— Ingro m-a condus până la uşa cabinei din cala vasului, raportă însoţitorul câinelui. Arestatul dormea… Băuse şi adormise… A golit, tovarăşe căpitan, două jumătăţi de coniac… un litru… Dormea ascuns în cabină, cu sticlele în braţe. N-a fost chip să-l trezesc.

În încăperea postului de miliţie nu se găsea nimeni altcineva în afară de ei. Mirosea a bradolină. Marinarul dormea pe jos, într-o rână, cu mâinile sub cap. Sforăia îngrozitor, răspândind în jurul lui un miros puternic de alcool. La un pas de el, Ingro îi păzea somnul: se întinsese cât era de lung, cu botul pe labe, clipind des la „obiectul găsit”. Urechile în formă de V tresăreau la cel mai uşor sunet. Când şi când îşi înălţa capul, căsca, gâfâia un timp cu limba scoasă, uitându-se fix şi întrebător în ochii însoţitorului. „Mi-e sete, spuneau privirile lui Ingro. Mai zăbovim mult pe aici?”

— Nu s-o fi înşelat? îşi exprimă Roman cu glas tare neîncrederea.

De parcă i-ar fi priceput cuvintele, Ingro mârâi în direcţia căpitanului.

— Taci, Ingro! îi comandă însoţitorul. Să ştiţi că Ingro nu se înşeală niciodată.

— Scuză-mă, dragă Ingro, i se adresă Roman, amuzat de reacţia câinelui.

Ingro îi răspunse printr-un schelălăit.

— A primit scuzele, traduse însoţitorul, cu toată seriozitatea, schelălăitul patrupedului.

Arătând spre marinarul reţinut, Roman întrebă:

— L-aţi căutat prin buzunare?

— Nu. Să-l caut?

— Da.

Ingro îşi zvâcni urechile, îşi înălţă capul, urmărind mişcările însoţitorului. Acesta se apropie de marinar şi, lăsându-se pe un genunchi, se apucă să-l buzunărească: scoase pe rând, la iveală, un pumn de bancnote mototolite şi o batistă, mult prea curată pentru a-i aparţine.

— Batista are un miros puţin suspect, zise însoţitorul ducând-o la nas şi îndepărtând-o imediat cu strâmbături. Pfui…!

Ingro îşi împinse botul înainte, dar şi-l reaşeză repede pe picioarele din faţă.

Roman, curios, luă batista. Simţi imediat în nări mirosul specific al cloroformului şi, în sfârşit, nu mai avu nici o îndoială că Ingro mersese drept la ţintă.

— Da, miroase a cloroform…

— Nu cred să fie a lui… E prea curată şi prea frumos împăturită… Însoţitorul îl răsuci pe marinar pe partea cealaltă. Acesta nici acum nu se trezi din somnul său adânc. Gemu doar, apoi fornăi, plescăi din limba uscată, dar nu deschise ochii. Din celălalt buzunar i se scoase legitimaţia, un pieptene rupt, un pachet de ţigări americane „Pall Mal”, apoi o fiţuică pe care o mână, prea puţin obişnuită cu scrisul, notase un număr de telefon – 1.236.

După ce cercetă fiecare obiect în parte, după ce îşi trecu în carneţel numărul acela de telefon, Roman ordonă, spre surprinderea celuilalt, să vâre înapoi în buzunarele marinarului tot ce îi aparţinea. Însoţitorul se supuse dar, în cele din urmă, îşi exprimă nedumerirea faţă de ordinul căpitanului.

— Când o să se trezească, o să-l rugăm să şi le scoată singur din buzunar… Altfel s-ar putea să afirme că obiectele nu-i aparţin, îi explică Roman.

Se apropie de beţiv; duhnea îngrozitor. Îi cercetă faţa buhăită de băutură: somnul adânc îi aprinsese şi mai tare obrajii, parcă rumeniţi la jar; buzele groase erau uscate şi crăpate de alcool…

— Ăsta nu se trezeşte chiar atât de repede, tovarăşe căpitan.

— Da, e criţă. Cu ce ai de gând să-l duci la D. R. M.?

— Cu o dubă…

— Foarte bine… Eu o să plec… Peste două sau trei ceasuri, voi fi şi eu la regiune. Dacă între timp se trezeşte, să nu se stea de vorbă cu dânsul… Să fiu aşteptat.

— S-a înţeles, tovarăşe căpitan…

— La revedere! La revedere, Ingro!

Auzindu-se strigat, Ingro îşi ciuli urechile, apoi îşi ridică botul şi îşi scutură capul, de parcă ar fi vrut să izgonească ceva care i se tot aşeza pe creştet.

Roman ieşi înveselit din clădirea postului de miliţie. După câţiva paşi se opri, cuprinse depărtările şi oftă: mirosul de alge, zborul foarte coborât al pescăruşilor îi amintiră de concediul întrerupt, de faptul că marea se afla la un pas…