IV. Dau un regat pentru un pantof

În ziua următoare, după ce se prezentă la raport, Roman se repezi la spital cu inima plină de speranţe. Intrase, socotea el, într-o etapă decisivă. Virginia Munteanu, după o noapte de somn odihnitor, se va fi regăsit; îi va relata cu lux de amănunte cine a vizitat-o, dezvăluindu-i, astfel, şi cauza şocului nervos.

O găsi aşa cum nădăjduise, liniştită. Ieşise din criză. În schimb, căzuse, pradă unei tăceri suspecte. Refuzase să răspundă la întrebările medicilor. Nici de mâncare nu se atinsese. Zăcea într-o rână, cu faţa la perete, privind în gol.

— Bună ziua, i se adresă Roman şi îi zâmbi, închipuindu-şi că va primi un răspuns asemănător. Ea însă nu schiţă nici un gest. Tovarăşă Munteanu!

Bolnava nu-l auzise sau nu voia să-l audă. „Tovarăşă Munteanu!” Nici de data asta nu primi nici un răspuns – femeia împietrise cu faţa la perete. Nu, nu dormea, ochii îi ţinea deschişi. Uşa salonului se deschise şi se închise în câteva rânduri, dar nu arătă nici un fel de interes pentru ceea ce se petrecea în juru-i. Roman se apropie şi mai mult de patul bolnavei. Ochii lor se întâlniră. Virginia Munteanu îl privea fără să-l vadă şi ofiţerul simţi un curent de gheaţă pe şira spinării.

— Tovarăşă Munteanu, sunt eu, prietenul dumitale… căpitanul de miliţie, murmură el. Aş vrea să te întreb dacă ai pe cineva… un frate… o soră… o rudă…

Vorbele sale blajine nu avură nici o rezonanţă în sufletul femeii. „Ce pot să facă nervii dintr-un om, o compătimi Roman în gând. Biata de ea!”

— Nu mă recunoşti? stărui el fără rost.

Într-un târziu, ea făcu un gest: îşi trase brusc cearceaful alb până sub bărbie, de parcă i s-ar fi făcut frică de ceva. Doctorul, care până atunci urmărise totul de la distanţă, veni la el, îl luă de braţ şi-l scoase din salon, explicându-i:

— E pradă prostraţiei… este fenomenul firesc ce urmează unui şoc nervos foarte puternic…

Ofiţerul îşi simţea inima grea, ca după un priveghi la căpătâiul unui muribund.

— Ce credeţi, are şansa să se facă bine?

— O, desigur! am avut cazuri şi mai grave şi le-am vindecat, se mândri medicul. În clipa în care o să-şi revină, o să vă comunic…

De la spital, Roman se repezi până la Bancă. La ghişeul valutar o găsi pe colega Virginiei Munteanu. Îl recunoscu şi se salutară zâmbindu-şi prieteneşte. El însă trecu mai departe, spre biroul lui Tudor Voiculescu, şeful serviciului. Îl găsi la masa de lucru, învârtind linguriţa într-un pahar cu ceai. Îl măsură pe vizitator pe deasupra ochelarilor. Lăsă linguriţa şi, fără să mai aştepte întrebările ofiţerului, zise tulburat:

— Virginia Munteanu n-a venit astăzi la serviciu… Sunt de-a dreptul uimit… E pentru întâia oară… Nu…

Roman nu-l lăsă să termine. Interveni, lămurindu-l că Virginia Munteanu s-a îmbolnăvit foarte grav, ceea ce a reclamat internarea ei de urgenţă la spital. „Nu mă crede, observă Roman, în timp ce vorbea. Crede că mă joc cu cuvintele… Îşi închipuie că am arestat-o.”

— Este internată la spitalul nr. 9, urmă el. Vă rog chiar s-o vizitaţi… Anunţaţi şi Asigurările Sociale… Şi acum, o nouă rugăminte. Nu ştiţi, Virginia Munteanu are rude în Bucureşti?

Tudor Voiculescu continuă să se uite neîncrezător pe deasupra ochelarilor în ochii ofiţerului. Răspunse după o lungă ezitare:

— Are, dacă nu mă înşel, un frate…

— Am vrea să-l anunţăm.

— Dacă ne permiteţi, o să-l anunţăm chiar noi… „Om în toată firea… funcţionar de carieră… a încărunţit la Banca Naţională… Tot nu mă crede.”

— Foarte bine, chiar vă mulţumesc…

Se îndreptă spre uşă, dar se opri în prag.

— Ah, cât p-aci să uit! Unde-l pot găsi pe Marin Iliescu? întrebă Roman.

— Nu s-a prezentat astăzi la serviciu, răspunse bătrânul funcţionar şi-şi lăsă privirile în pământ, de parcă ar fi fost vinovat de absenţa colegului său.

— A telefonat cumva? Şi-a motivat absenţa?

— Nu… Până ieri, amândoi treceau drept cei mai conştiincioşi funcţionari.

— Nu e cazul să vă alarmaţi, tovarăşe Voiculescu.

Bătrânul surâse vag, neîncrezător. „Mă credeţi un naiv!” citi Roman dojana în ochii acestuia.

Nu mai insistă. Îl salută şi ieşi. Avea în buzunar adresa lui Marin Iliescu şi luase hotărârea să-l viziteze la domiciliu. „Mercedes”-ul îl aştepta în faţa Băncii. Se aşeză lângă şofer rostind numele unei străzi.

— E pe lângă Piaţa Domeniilor? întreba şoferul.

— Exact.

Marin Iliescu nu era căsătorit şi, de mai bine de doi ani, închiriase o cameră mobilată în casa unei foste cârciumărese, văduvă de război.

„A dispărut, după ce, bineînţeles, a nenorocit-o pe Virginia Munteanu, gândea Roman. În acelaşi timp, n-am nici o probă a vinovăţiei lui… Dacă aş face rost de un pantof…”

Nu-şi făcuse iluzia că-l va găsi acasă. Îi ieşi în întâmpinare proprietăreasa – o femeie scundă şi foarte grasă, trecută de cincizeci de ani. Se vedea că suferă din pricina căldurii, mirosea a transpiraţie.

— Cum aţi spus, îl întrebă femeia gâfâind, că sunteţi un prieten de-al domnului Marin? Nu v-am văzut niciodată pe la dânsul, râse ea arătându-şi dantura de aur.

— Locuiesc în provincie, se explică Roman.

— Aşa, da… fu proprietăreasa de acord. Păi domnu' Marin nu-i acasă… A trecut aseară, şi-a luat nişte lucruşoare într-o valiză şi-a plecat… pe teren, mi-a spus.

Femeia râdea într-un fel ciudat. Ştia ea ce ştia. „Dacă aş avea un pantof de-al lui!” gândea Roman uitându-se la faţa grasă şi lăcuită de transpiraţie a femeii.

— N-a spus unde pleacă?

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi ce-nseamnă terenul!

Femeia îşi tampona obrajii plini de transpiraţie.

— Poate la Constanţa, ca doar e constănţean…

— N-a spus când se întoarce?

— Nu.

— Doamnă, urmă Roman, frecându-şi nervos părul scurt şi ondulat, aş avea nevoie de un pantof al lui Marin.

— De un pantof?!

Sprâncenele subţiri ale femeii se înălţară a mirare; ochii se căscară, de parcă ar fi vrut să iasă din adăpostul lor, pentru a-l vedea mai bine.

— Domnule! izbucni ea.

Buzele-i tremurau nervos înainte de a rosti celelalte cuvinte:

— Domnule, sunteţi neserios… Nu vă supăraţi, îmi dă laptele în foc…

Lui Roman nu-i rămase decât să se întoarcă la maşină; întâmplarea i se părea acum de-a dreptul caraghioasă; pantof… văduvă de război… lapte care dă în foc… Şi peste toate astea, arşiţa zilei. Se aşeză nemulţumit lângă şofer, „Totuşi, am nevoie de pantoful lui Iliescu… să ştiu dacă trebuie sau nu să mă împiedic de el.”

— La D. G. M.? îl întrebă şoferul.

— Da!

„Iliescu a plecat pe teren… fără să anunţe la serviciu… funcţionarul până mai ieri conştiincios a devenit subit indolent… Dacă i-aş fi spus femeii că sunt de la miliţie, mi-ar fi dat pantoful. Totuşi, numai pentru un pantof, nu mă pot desconspira”.

— Cândva, eraţi un om mai vesel, observă şoferul.

— Nene Sandule, îmbătrânesc. Râse, şi faţa-i mare, rotundă, căpătă o lumină ştrengărească. Tristeţea, nene Sandule, nu mi-e în fire… Am şi eu hopuri.

Apoi, adăugă cu o voce dramatică:

— Dau un regat pentru un pantof!

— Ce-aţi zis?

— Că dacă aş avea pantoful, stângul sau dreptul, al unui oarecare Marin Iliescu, aşa fi ceva mai liniştit în subsolul inimii.

— Încep să vă recunosc, mărturisi şoferul.

— Cald, nene Sandule…

— Cald, cald, fu şi şoferul de părere, cald ca într-o schiţă de Caragiale…

Gândul lui Roman se întoarse din nou la „conştiinciosul” funcţionar Marin Iliescu. Imaginea unui pantof oarecare îl amuza. „Adevărul e că n-am nici o altă urmă, îşi spunea el, şi că mă agăţ cu disperare de piciorul lui Iliescu… E ruşinos, dar deocamdată…”

Micşorându-şi viteza din pricina circulaţiei prea intense, maşina trecu încet prin faţa cinematografului „Feroviarul”. Rula filmul „Fantomas”, iar printre spectatorii care aşteptau intrarea în sală, Roman zări o figură cunoscută… „Stai”, strigă el şoferului, străfulgerat de o idee. „Mercedes”-ul opri. „Mi s-o fi părut?” ezită Roman. Totuşi, coborî.

Era ora 12, iar peste un sfert de oră avea să înceapă filmul. Lumea se adunase la intrarea în sală, ignorând valul de căldură. Roman zări la controlul biletelor omul care-l determinase să oprească maşina. Era un bărbat slăbuţ, cu faţa ascuţită, ca de vulpe neliniştită, în continuă adulmecare. Roman aşteptă până ce spectatorii goliră holul cinematografului, apoi se duse direct la dânsul, iar când acesta îl zări, nu-şi putu stăpâni mirarea.

— Bună ziua, tovarăşe căpitan, aţi venit să-l vedeţi pe „Fantomas” pe o căldură ca asta?

— Bună, „Pilă de aur”.

Controlorul se uită speriat în jur, să vadă dacă nu cumva porecla rostită de ofiţer atrăsese atenţia cuiva. Roman îl linişti, strângându-i mâna ca unei vechi cunoştinţe.

— Nu la „Fantomas” am venit, ci la tine… Hai o clipă cu mine!

— Tovăra…

— Numai pentru cinci minute, îl linişti Roman. Poţi sau nu?

— Pot, se învoi controlorul, că a început filmul.

Se retraseră într-un ungher. „Pilă de aur” mirosea a colonie. Roman îşi aminti că atunci când îl arestase pentru prima oară, mirosea tot a colonie. Două metehne îl caracterizau pe fostul său client – cravata, pe care o purta oricând, şi apa de colonie cu care se stropea din belşug.

— Ascultă, „Pilă de aur”, cum mai stai cu mangleala?

— Tov' ofiţer… se poa'! Mi-am dat cuvântu'… Am şi eu firma mea… Acum sunt om cu identitate – Traian Sticlaru, controlor de bilete… aşa cum mi-am dorit…

— Mă, tu eşti dispus să recunoşti că eu cândva te-am ajutat?

— Păi, cum aş fi ajuns aici, la „Feroviarul”?! Visu' meu, tov' ofiţer…

— Acum e rândul tău să mă ajuţi pe mine…

— Pă dumneavoastră?!

Ochii mici şi vioi ai controlorului sticliră.

— Eu…?! Glumiţi!

— Nu, „Pilă de aur”, nu glumesc… vreau să intri la noapte într-o casă şi să-mi aduci un pantof.

Rostind aceste cuvinte, era cât p-aci să-l pufnească râsul. „Ce idee năstruşnică!”, îşi zise. Să apelez la serviciile lui „Pilă de aur”… Dacă se află, m-am ars.”

— Tova…

Roman îi puse mâna pe umăr şi se uită grav în ochii lui, arătându-i astfel că este vorba de ceva serios.

— Nici când… ştiţi, nici la începutul începuturilor… n-am manglit un pantof… e jignitor.

— Trebuie să mă ajuţi… am nevoie de un pantof… Mă ajuţi sau nu?

— Îmi puneţi probleme de conştiinţă…

Traian Sticlaru lăsă ochii în pământ.

— Gândeşte-te…

— Dacă mi se redeschide pofta? Că ştiţi cum e…

— Atunci pui mâna şi pe celălalt pantof, glumi Roman.

— Nu-i aşa că aţi vrut să mă puneţi la încercare?

— Nu glumesc, „Pilă de aur”.

— Aoleu, tovarăşe ofiţer!

— Mă ajuţi sau nu? Nu te oblig…

— N-o să mi se întâmple nimic? N-o să mă vârâţi la recidivă?

Roman îi dădu toate asigurările că n-o să i se întâmple absolut nimic.

— Să ştiţi că dacă o fac, pentru dumneavoastră o fac… că şi dumneavoastră pentru mine… Unde?

Roman îi explică unde trebuie să dea „lovitura”.

— Pentru tine e un fleac… Numai ştii, proprietăreasa e acasă…

— Gata, tovarăşe ofiţer… mă şi duc în recunoaştere… Acum, la ora mesei… Numai de un pantof aveţi nevoie? Stângu'? Dreptu'?

— Care o să-ţi pice în mână… Eu o să te aştept în colţul străzii cu maşina. Îmi dai pantofu' şi eşti liber…

— Şi cum, tovarăşe căpitan, pentru un pantof?

— Mă, „Pilă de aur”, nu care cumva să te mai atingi şi de altceva… Auzi? Că atunci chiar că te bag la recidivă…

— Tova…!

— Atunci… ne-am înţeles… Te duci în recunoaştere… iar eu o să trec după-masă pe aici, să-mi spui dacă ţi-ai făcut vreun plan.

— Lăsaţi pe mine, tovarăşe căpitan…

Ochii fostului hoţ mijiră vicleni.

— Vă fac eu rost de pantof.

Se despărţiră, strângându-şi mâna. În maşină, Roman îşi spuse că era profund neserios, dar pantoful lui Iliescu îl obseda cu insistenţă… avea certitudinea că în talpa pantofului acela se ascundea cheia „afacerii Miroiu”.

— La D. G. M.! ordonă el.

La D. G. M., Roman nu mai apucă să urce la etaj, unde-şi avea biroul. Se întâlni pe scări cu ofiţerul de serviciu care-l anunţă să se prezinte imediat la maiorul Suharu. „Te-a căutat în câteva rânduri” îl avertiză colegul. „O fi intervenit ceva nou,” gândi Roman şi se grăbi să răspundă imediat invitaţiei.

Îl găsi pe şef citind posomorât „Mica publicitate” din ziarul „România liberă”. Îşi dădu seama că nu se simte prea bine; când îl supăra ficatul ceva mai tare, petele galbene de pe frunte deveneau şi mai evidente.

— Şezi, îi spuse ofiţerul fără să-şi ridice ochii de pe ziar.

Se supuse. Îşi scoase pipa din buzunar şi începu să se joace cu ea.

— Am consultat Buletinul pe ţară, zise maiorul, ca şi când ar fi citit din ziar. Despre Miroiu nici un cuvânt, nici o veste.

— E şi firesc. Părerea mea e că lui Miroiu nu i s-a întâmplat nimic grav. Cred că el este cel care a provocat moartea mătuşii sale… şocul nervos al Virginiei Munteanu…

— Cu ce scop?

— Asta nu mai ştiu, tovarăşe maior.

În sfârşit, Suharu abandonă ziarul îndreptându-şi privirile spre colaboratorul său.

„Astăzi nu arată de loc bine, gândi Roman întristat. E galben la faţă… Pleoapele îi sunt şi mai congestionate”.

— Adică… nu înţeleg… vine omu' la Bucureşti să-şi petreacă concediul… Dar de fapt nu şi-l petrece, ci îşi organizează propria-i dispariţie… Nu de alta, dar ca să atragă atenţia autorităţilor, ca pe urmă… „Îl supără ficatul, îşi zise Roman, dar de „săgeţi„ nu se lasă.”

— Vreau să-ţi dau o veste care o să te cam dezumfle…

— O să mă dezumfle?! exclamă căpitanul, uimit, şi îşi duse pipa fără tutun în colţul gurii.

— Miroiu n-are nici un amestec în moartea mătuşii sale.

— Cum aţi ajuns la concluzia asta?

— Moartea Eufrosinei Bănescu a fost provocată de apariţia în casa acesteia a vestitului cuplu de hoţi de „bună dimineaţa”.

— Gogea Mitu” şi „Patachon”, izbucni Roman, 44 la picior, cum de mi-a scăpat…?

— Căldura asta caniculară… îl scuză maiorul. Au fost arestaţi în timp ce lăsau valiza la un bătrân tăinuitor… Au mărturisit totul… au intrat după metoda lor, pe fereastră, bătrâna a apărut pe neaşteptate în camera unde operau; văzându-i s-a speriat, a căzut şi a murit pe loc. Hoţii au fugit nu pe geam, ci pe uşă… Vezi bine, Miroiu n-are nici un amestec.

Palma dreaptă a tânărului căpitan porni automat spre creştetul capului şi se apucă să-l mângâie.

— Mda, mormăi el, însă ieri, Virginia Munteanu a primit două telefoane de la Miroiu… Deci e în Bucureşti, trăieşte…

— Şi crezi că el este acela care a vizitat-o pe Virginia Munteanu acasă?

— Da, căci din capul locului şi-a anunţat vizita… Totuşi, recunoscu Roman, gândindu-se la pantoful lui Iliescu, deocamdată nu mai cred în nimic…

Maiorul râse, ducându-şi mâna la ficat.

— Chiar aşa, deocamdată nu mai vrei să crezi în nimic?

După prinderea celor doi hoţi de „bună dimineaţa”, Roman înţelese că este absolut necesar să fie ceva mai prudent cu ipotezele gândite în pripă. Îi raportă şefului, în puţine cuvinte, supoziţiile sale cu privire la Marin Iliescu. Nu suflă însă un cuvinţel asupra celor puse la cale cu „Pilă de aur”.

— Bănuielile tale sunt, într-un fel, îndreptăţite. Şi ce propui?

— Să efectuăm o percheziţie la domiciliul lui Marin Iliescu.

— Nu ţi se pare că ceri prea mult pentru nişte supoziţii? Faptul că el este cel care i-a făcut cunoştinţă Virginiei Munteanu cu Miroiu nu reprezintă încă o probă a vinovăţiei sale. Nimic din ce mi-ai înşirat aici nu reprezintă o probă materială care să-mi permită să-i cer procurorului aprobarea efectuării unei percheziţii… În schimb, ţi-aş propune altceva…

Maiorul făcu o pauză, închizând pentru o clipă ochii din pricina unui junghi la ficat.

— Ţi-aş propune să pleci urgent la Constanţa şi să iei legătura cu Luiza Urseanu. Sunt convins că autoarea celor cinci scrisori ar putea să ne ajute…

Nu, maiorul nu glumea.

— M-aţi chemat de la mare… Acum, mă trimiteţi înapoi la mare… oftă el cu tristeţe.

— Şi dacă eşti acolo, uită-te şi prin dosarul profesional al lui Miroiu…

— Propunerea dumneavoastră sună a ordin.

— Perspicace ca întotdeauna, râse scurt maiorul. Acum, lăsând gluma la o parte, îmi poţi formula o contrapropunere?

Roman trase din pipa fără tutun şi nu răspunse decât după o scurtă meditaţie:

— Şi când îmi „propuneţi” să plec?

— Încă în seara asta… Ce-i cu tine? Ai ceva pe suflet? îl luă maiorul la rost.

„Un pantof, vru Roman să răspundă, un pantof, care ar putea să aducă lumină…”

— N-am nimic, tovarăşe maior…

— Vezi că ai un tren peste două ceasuri sau preferi avionul?

— Avionul, tovarăşe maior…

— Pleacă unul peste trei ore… pregăteşte-te.

Roman se ridică; părea acum mai vesel decât la venire. Luă poziţia reglementară şi întrebă:

— Îmi permiteţi să mă retrag?

Din biroul său o chemă la telefon pe Lili şi o anunţă că primise ordin să plece. „Unde?” întrebă că. Nu avu curajul să răspundă. „Unde?” stărui ea supărată. „La Constanţa… cu o misiune grea”, o lămuri el. „Aşa, te întorci pe litoral fără mine?” începu ea să clocotească la celălalt capăt al firului. „Lili!” „Nici un fel de Lili!” i-o reteză ea. „Te ascunzi după tot felul de misiuni!” „Lili, să vezi…” „Ce să văd?! În cazul ăsta află că plec şi eu… la Mamaia… singură printre turiştii străini… fără tine… La revedere… Dacă o să ţi se facă dor de mine, acolo mă găseşti, iubitule!”

Îi cunoştea firea îndărătnică. Ar fi fost în stare să se ţină de cuvânt şi să plece singură la Mamaia. „Lili, să nu faci una ca asta!” „Şi, mă rog, de ce? Nu cumva de dragul ochilor tăi?” „Nu trebuie s-o laşi pe Virginia Munteanu singură. Vreau să mai treci pe la dânsa… O să vorbesc cu nea Sandu, şoferul, să vină cu maşina să te ia şi să te repeadă până la spital, să nu pierzi prea mult timp cu drumu'.” „Drăguţule, la câte nu te gândeşti când e vorba de mine!” Sesiză, după intonaţia glasului ei, că era pe jumătate convinsă: ce mai, argumentul cu Virginia Munteanu se dovedise decisiv. „Iar în concediu când o să plecăm? În noiembrie? Mi-am făcut un costum de baie nou”… „Ştiu, şi te-ai tuns băieţeşte şi-ţi şade bine.” „Ai avut timp să observi? Mă mir, zău aşa!” „La revedere, o să te chem la telefon… Nu-mi urezi succes?” „Nu!” „De ce?!” „Vreau să te dea afară de la miliţie!” „Te sărut, Lili! Eşti tare drăguţă! Ciau!”

În drum spre aeroport, Roman trecu pe la cinematograful „Feroviarul”. Voia să-i mulţumească lui „Pilă de aur” pentru hotărârea sa de a-i sări în ajutor şi să-l anunţe că renunţase la pantoful lui Iliescu. Nu-l găsi însă în post. Află de la responsabilul cinematografului că Traian Sticlaru se învoise, urmând să revină abia peste două ceasuri. „Te pomeneşti că a şi intrat în acţiune, gândi Roman, şi se întoarce din incursiune victorios…” În maşină îl întrebă pe şofer dacă a văzut cu cine a stat de vorbă dimineaţa în holul cinematografului.

— Da, am văzut…

— Atunci uite ce e, nene Sandu, o să te rog ceva… însă nu care cumva să uiţi, că dau de bucluc.