X. „Compot de pere”

Roman mai controla încă o dată pregătirea grupelor operative. Îi raportă comandantului că totul este în ordine. Vorbi la telefon şi cu maiorul Suharu. După primele fraze, acesta îl întreba: „Te simt nervos sau mă înşel eu?” „Nu vă înşelaţi, tovarăşe maior.” „Moartea fetei?” „Da, moartea fetei!” răspunse deşi, o clipă, îl încercase dorinţa să mintă. „Aştept raportul tău!” încheie maiorul Suharu convorbirea. Mai află, cu ocazia asta, că starea sănătăţii Virginiei Munteanu nu înregistrase nici o îmbunătăţire; Lili îl aştepta şi îi ura mult succes.

Nervozitatea lui Roman se datora oboselii. Nu dormise toată noaptea. Moartea Luizei Urseanu îl îndurerase nebănuit de mult. Cu Ben nu izbutise să stea de vorbă. Se repezise până la spital să-l vadă, dar doctorul îl sfătuise să renunţe deocamdată la ideea de a-l interoga pe rănit. „Magnificul” se zbătea între viaţă şi moarte.

Primul raport de pe teren îl găsi pe Roman la secţia de radiotelecomunicaţii şi avu darul să-l smulgă din ghearele apatiei. Stătea tocmai la masa de comandă, alături de ofiţerul de serviciu, un tânăr locotenent-major, când se aprinse un bec roşu. Ofiţerul îi arătă unul din receptoare. Roman îl ridică şi auzi: Alo… Alo… Constanţa. Raportează Dunărea, Chiar în momentul ăsta, Leonida Popescu a părăsit locuinţa… E ora 8,30„. Roman răspunse sec: „Am înţeles, continuaţi urmărirea„. După cinci minute un alt raport îl informă că „La marinarul vesel” nu intervenise nimic deosebit. Purje îşi vedea liniştit de ale sale.

În sala de radiotelecomunicaţii dăinuia o linişte deplină. Roman fuma îngândurat privind fix, orbeşte, un punct invizibil. Oboseala i se risipise şi primele rapoarte îi redară calmul. Exista în planul propus de dânsul şi aprobat de comandantul regiunii şi de D. G. M. un moment cheie. Aşa-numitul Sillone îi va telefona lui Leonida Popescu. De unde îi va telefona? De la un aparat particular, de la unul public? De oriunde ar chema Sillone, aparatul se cerea depistat şi identificat. Luase toate măsurile în vederea atingerii acestui ţel, grupa operativă avea la îndemâna exact zece minute. Şase sute de secunde. În acelaşi răstimp, băieţii urmau să ajungă nu atât la acel telefon necunoscut, cât la Sillone. „Vom izbuti oare? se frământa Roman. Dacă ne scapă Sillone, ne scapă o probă concretă în legătură cu activitatea bandei… Nu singura şi nici ultima, dar totuşi o probă…”

Gândindu-se la activitatea bandei, Roman o găsi organizată ingenios, cu nenumărate sisteme de apărare, dintre care cel mai interesant i se păru cel cu numărul de telefon al „maiorului de securitate Sturcea” şi mărturisit de Leonida Popescu. La întrebarea Direcţiei Regionale a Miliţiei: „Unde se găsea instalat aparatul cu numărul 15.63?” cei de la Telefoane răspunseră că pe canalul respectiv nu figura un asemenea număr. După evidenţa lor, aparatul cu numărul 15.63 nu fusese încă repartizat vreunui solicitant. Răspunsul nu-l alarmase pe Roman, deşi pusese mari speranţe în el. Îşi spusese: „Drumurile către „maiorul Sturcea„ nu sunt complet închise. Atent supravegheat, telefonul public de unde va vorbi Leonida Popescu va indica un punct pe harta oraşului… poate chiar adresa interlocutorului său.”

Se aprinse un bec roşu, se auzi un ţârâit. Roman ridică receptorul: „Alo, Constanţa… răsună un glas metalic. Raportează Dunărea: Leonida Popescu a intrat în magazinul de difuzarea presei şi şi-a ridicat marfa. Se îndreaptă spre o staţie de troleibuze… E ora 8,45…” „Continuaţi urmărirea”, ordonă Roman mecanic.

Se făcu din nou linişte. Fuma… Înaintea ochilor îi răsări cadavrul Luizei Urseanu, acoperit cu un cearşaf, aşa cum îl văzuse la morgă. Cineva îi închisese ochii şi Luiza părea cufundată într-un somn adânc şi odihnitor… Doar pe gât se zărea o pată de sânge închegat. Roman se înfioră. Se uită cu coada ochiului la locotenentul major de lângă dânsul; îi observase oare tresărirea? „Patru focuri… patru gloanţe… două victime… O armă cu amortizor de sunet… Sunt bine organizaţi, bine înarmaţi, cu arme moderne.”

Se aprinse un alt beculeţ roşu. „Alo, Constanţa, aici Pescăruşul… Vă raportez de „La marinarul vesel„. La nouă fără un sfert, Purje a făcut un drum prin oraş… În locul lui a lăsat-o pe nevastă-sa… a intrat într-o „Alimentara„, de unde a cumpărat şase cutii de conserve. „Ce fel de conserve?„ întrebă Roman înviorându-se. „Compot de pere! i se răspunse… A pus cutiile într-o sacoşă.„ „A mai trecut pe undeva?„ „Nu, de la „Alimentara” s-a înapoiat la „Marinarul vesel”„. „Bine, Pescăruşule, continuaţi supravegherea!”

Îi era cald. Ceru să i se aducă o sticlă de apă minerală de la gheaţă. După ce goli un pahar, se lăsă din nou pradă gândurilor. Îi era recunoscător colegului de lângă dânsul, că nu se simţea în nici un fel obligat să-i „ţină de urât”. „Compot de pere! Ciudată slăbiciune pentru compoturi, îşi spuse Roman. Miroiu se dădea în vânt după cel ele ananas. Lui Purje îi place compot de pere… Compotul de ananas e amărui.” Gustase cândva şi nu-i prea plăcuse.

Un alt raport îi întrerupse firul gândurilor. Dunărea îl informa că Leonida Popescu intrase de-acum în post. „Să nu care cumva să-l scăpaţi din ochi”, îl avertiză Roman.

„Deocamdată, acţiunea se desfăşoară conform graficului nostru, gândi el. Leonida Popescu nu s-a abătut încă de la declaraţiile sale. Dar mai are timp. Oare ce va face? Îşi mai aprinse o ţigară. Începeau clipele grele de aşteptare… De unde va telefona Sillone? Şi mai cu seamă, când? Din ce punct al oraşului? Cum va reacţiona Leonida Popescu?”

Roman se ridică de pe scaun, se îndreptă spre harta oraşului, care ocupa aproape un perete întreg… Găsi postul numărul 3 al lui Leonida Popescu. Era însemnat cu un steguleţ albastru… încă trei steguleţe de aceeaşi culoare marcau locuinţa lui Leonida Popescu, magazinul de difuzare a presei, localul „La marinarul vesel”… „De unde va telefona Sillone? se întreba din nou Roman cercetând harta. Există oare Sillone şi în realitate? Iar dacă o să telefoneze, o să izbutim oare ca în cele zece minute să ajungem la dânsul?” Reuşita nu depindea numai de ei, ci şi de specialiştii Telefoanelor. În schimb, în ceea ce-i privea, maşina D. R. M.-ului se găsea pe „rampa de lansare”, în aşteptarea ordinului. La volanul „Mercedes”-ului se afla nu numai cel mai bun şofer, ci şi cel mai bun cunoscător al oraşului.

„Dacă Leonida Popescu m-a minţit?” Roman simţi fiori de gheaţă furnicându-l pe şira spinării.

Timpul trecea greu. Rapoartele nu semnalau nimic nou. Îi era din ce în ce mai cald, deşi îşi scosese haina şi rămăsese în cămaşă. Aşteptarea se prelungea enorm de mult… Nu era exclus ca să se extindă şi în cursul după-amiezii.

Se ivi un ofiţer. Îi înmână un dosar, apoi îl întrebă:

— Îmi permiteţi să vă raportez, tovarăşe căpitan?

Roman îi arătă scaunul din stânga sa. Găsi între scoarţele dosarului câteva mandate poştale scoase din evidenţa P. T. T. R.-ului.

— Sunt patru la număr, raportă tânărul ofiţer… Primul mandat datează din luna aprilie. De atunci, Leonida Popescu a primit lunar, prin poştă, câte 500 de lei…

— O sumă bunicică! observă Roman. Cine-i expeditorul banilor?

— Stănculescu Nicolae, domiciliat în Constanţa, strada Independenţei 287.

— Perfect, se bucură Roman. Ridicaţi-l urgent!

— Nu e deloc perfect, se văzu celălalt nevoit să reteze bucuria căpitanului. Am controlat şi vă raportez că la adresa respectivă nu domiciliază nici un Stănculescu Nicolae… Am controlat şi la Evidenţa Populaţiei a secţiei respective… Pe strada respectivă nu figurează nici un cetăţean cu identitatea asta…

Roman îşi frecă nervos creştetul sârmos. Se lovea din nou de ingeniozitatea bandei. „Telefonul 15.63 nu figurează pe lista abonaţilor… „Angajat„ de un oarecare Sturcea „maior de securitate„. Leonida Popescu îşi primeşte „solda„ de la un oarecare Nicolae Stănculescu care, în realitate nu există… Iar Sillone, până la ora asta, nu vrea să dea nici un semn de viaţă…”

— Vă las dosarul, îl trezi ofiţerul pe Roman din gândurile sale.

— Da, bine, lasă-mi-l…

Ofiţerul ieşi din secţie. Roman se ridică şi se îndreptă spre hartă. „Sillone, Sillone, pe unde naiba îmi umbli? E cald… am ajuns la capătul aşteptărilor… Hai, să încheiem partida… Cheamă-l pe Leonida Popescu la telefon…”

Sillone însă se arăta hotărât să-i pună nervii la grea încercare. Peste patruzeci de minute, „garda de dimineaţă” a lui Leonida Popescu se va încheia… Roman se gândea cu groază că aşteptarea ar putea să se prelungească şi în cursul după-amiezii… Golise aproape toată sticla de Borsec, intenţiona să mai ceară una când, deodată, se aprinse beculeţul roşu. Cuprins de o vagă presimţire, Roman ridică receptorul.

— Alo Constanţa! Raportează „Pescăruşul”!

— Te ascult! răspunse Roman.

— Acum două minute, Purje a părăsit din nou localul. A luat cu dânsul sacoşa cu cele şase cutii de conserve…

— Urmăriţi-l! Atenţie la sacoşă!… Vedeţi ce are de gând să facă!

Câteva minute mai târziu, un alt raport îl făcu să răsufle uşurat: „În sfârşit”!

— Alo, Constanţa! Aici Dunărea! Sună telefonul lui Leonida Popescu. E primul apel… Atenţie… Sună pentru a doua oară… Nici de data asta „vânzătorul” nu ridică receptorul. Acum, tovarăşe căpitan, sună pentru a treia oară… Leonida a ridicat receptorul… Vorbeşte!… Vorbeşte mai departe!… A terminat! A închis telefonul… Alo, Constanţa! M-aţi auzit?

— Da, te-am auzit, răspunse Roman emoţionat. În clipa în care Leonida Popescu îşi părăseşte postul reţineţi-l!

— S-a înţeles!

Numai ce puse receptorul în furcă şi se văzu nevoit să-l ridice din nou. Serviciul „Interceptare” îl informă că telefonul public din Piaţa Gării a fost chemat de la telefonul public 14.32, instalat pe Bulevardul Belvedere 5…

— Mulţumesc! Puse receptorul şi se adresă locotenentului major. Dă-mi urgent legătura cu Săgeata.

Ofiţerul apăsă un buton. Dintr-un difuzor instalat pe masa de comandă, se auzi o voce: „Aici Săgeata! La ordin!” De astă dată, Liviu Roman vorbi într-un dictafon: „Atenţie, Săgeata”! Reţine adresa Bulevardul Belvedere 5… Telefonul public… Acţionaţi cu prudenţă… Acţionaţi!„ „S-a înţeles. Să acţionăm. Bulevardul Belvedere 5. Telefonul public. Sillone”, se mai auzi vocea celui ce comanda grupul operativ Săgeata.

Roman năduşise de tot. În juru-i se lăsase tăcere… Locotenentul major îi zâmbea înţelegător. Căpitanul căută pe hartă Bulevardul Belvedere… Îl găsi cu uşurinţă. Şi, dintr-o dată, i se păru că artera asta era mult prea departe de baza de lansare a „Săgeţii”. Ceva bâzâi la masa de comandă. Serviciul special de la telefoane raportă: „Aţi avut dreptate, de la telefonul public instalat în Piaţa Gării s-a vorbit într-adevăr cu un ins care deţine aparatul cu numărul 15.63… Suntem de-a dreptul stupefiaţi. Aşa cum v-am mai comunicat, acest număr n-a fost repartizat nimănui”. „Ce măsuri aveţi de gând să întreprindeţi?” se interesă Roman. „Cercetarea urgentă a canalului respectiv…” „Vă rog însă cu prudenţă… Daţi-mi-l la aparat pe locotenentul Răşcanu.” Roman îl preveni: „Bagă de seamă… Echipa de tehnicieni a Telefoanelor să se deplaseze urgent… Vezi să nu fie alcătuită din cei care, în mod curent, au obligaţia să controleze canalele sectorului respectiv… Înţelegi de ce? Exact. Ai s-o însoţeşti. Fiţi prudenţi. În mod deosebit, în clipa când veţi descoperi ceva… îmi raportezi imediat!” „S-a înţeles tovarăşe căpitan!”

Se făcu din nou linişte. Îşi cercetă ceasul: trecuseră doar cinci minute, dar avu impresia că se scurseseră ceasuri… Se uita la calmul şi tăcutul comandant al Secţiei de radiotelecomunicaţii. Îşi rosti cu glas tare frământările:

— Nu ştiu dacă vor ajunge la vreme… Îşi aprinse o ţigară. În clipa următoare, „Pescăruşul” îi anunţa că urmărirea lui Purje continuă. Nu la Purje însă îi era gândul, ci la Sillone. De ăsta avea nevoie.

Deodată se auzi în difuzor vocea ofiţerului de pe „Săgeata”. Roman râse în neştire şi se aşeză încordat, pe scaun, în faţa dictafonului. „Suntem pe Belvedere… Ne apropiem… Mă auzi Constanţa?” „Da, te aud Săgeata”… „Ne apropiem… Văd telefonul… Lângă aparat, un bărbat… pare un marinar… aşteaptă… fumează”. Roman îşi scoase batista şi-şi şterse faţa transpirată. Zise: „Mulţumesc, „Săgeata„. Nu pleca de pe recepţie”. „Am înţeles”. „Vezi să nu fii observat”, îl sfătui. „Am înţeles… Iată, acum a sunat telefonul. Vocea celuilalt deveni gravă, de parcă ar fi transmis cine ştie ce fază de la cine ştie ce meci de fotbal. A ridicat receptorul… Vorbeşte… Ascultă… Vorbeşte… Dă aprobator din cap… A închis telefonul…” „După el, cu grijă… Să nu vă atingeţi de el fără aprobarea mea”. „Am înţeles”, răspunse Săgeata.

După câtva timp, se auzi iarăşi glasul Săgeţii: „A intrat într-o Alimentara, a cumpărat şase cutii de compot… Sillone e străin, a vorbit portugheză”. „Ce fel de compot?” se interesă Roman. „Nu ştiu”, răspunse Săgeata. „Controlaţi!” După câteva minute se primi răspunsul: „Sillone a cumpărat „compot de pere!„ „În ce le duce?„ „Într-o sacoşă verde, de nylon„. „Mulţumesc”…

— Dă-mi legătura cu Pescăruşul, îi ceru Roman locotenentului major care controla tot timpul automatele din încăpere.

— Imediat…

Răsună un bâzâit, urmat de aprinderea unui becuşor roşu. Roman ridică receptorul:

— Alo, Pescăruşul, care-i situaţia?

— După toate aparenţele, Purje se îndreaptă spre piaţa de fructe din centrul oraşului, răspunse celălalt…

— În ce-şi duce cutiile de compot?

— Într-o sacoşă!

— Verde, de nylon? întrebă Roman.

— Mă vezi cumva şi pe mine, tovarăşe căpitan? glumi Pescăruşul.

— Nu, dar pesemne sunt singurele sacoşe pe care le găseşti prin magazine. Nu-l scăpaţi din ochi… Presupun că se duce la o întâlnire… Să fii atent ce face cu sacoşa…

— 'nţeles!

După nici un minut, răsună apelul Dunării.

— Tovarăşe căpitan, vă raportez: trec la reţinerea lui Leonida Popescu…

— Să fie într-un ceas bun!

Se liniştise. Fuma calm. Se simţea stăpân pe situaţie. Ştia că, la un ordin al său, atât Sillone, cât şi Purje vor fi în mâna sa… Mai ştia că se apropia momentul când cele două echipe, Pescăruşul şi Săgeata, vor acţiona împreună.

— Daţi-mi legătura cu ambele maşini! ceru Roman locotenentului major din dreapta sa.

— Treceţi pe scaunul celălalt… Aşa… da, acolo, în faţa microfonului… Începeţi să vorbiţi când vă fac eu un semn…

Se aşeză pe un alt scaun, tot în faţa unei mese de comandă.

— Alo, Pescăruşul! Alo, Săgeata! Mă auziţi?

— Da, te auzim Constanţa, răspunseră cele două echipe.

— O să colaboraţi… vă ordon să ţineţi legătura între voi. Impresia mea e că Purje se va întâlni cu Sillone… că vor face un schimb de sacoşe… M-aţi înţeles…?

— Da…

— Şi încă ceva, reţinerea lor o să se facă după schemele prelucrate de dimineaţă. Schema doi şi trei…

— 'nţeles, răspunseră Pescăruşul şi Săgeata în aceeaşi clipă.

Sillone era un bărbat înalt, cu o statură atletică. Purta un scampolo albastru mulat pe bustul său vânjos. Sub nasul drept şi energic, o mustaţă neagră şi stufoasă îl arăta mai în vârstă decât era în realitate… Pe ambele braţe, o mână de artist îi tatuase chipurile clasice ale unor sirene. Mergea sigur de dânsul, trecându-şi sacoşa, în răstimpuri, dintr-o mână într-alta.

Se îndrepta spre piaţă…

Purje însă mergea cu băgare de seamă. Se oprea, se prefăcea că-l interesează vitrinele magazinelor, dar de fapt controla strada, în căutarea unor eventuali urmăritori, se convingea că totul e în ordine.

Mergea legănat, iar din când în când se uita la sacoşă de parcă ar fi vrut să constate dacă cele şase cutii de conserve se mai aflau acolo.

Se îndrepta spre piaţă…

Primul care ajunse în faţa frizeriei de sub hotelul „Continental” fu Sillone. Rămase locului uitându-se cu un surâs provocator după femei.

Purje trecu prin dreptul lui Sillone ca şi cum nici măcar nu l-ar fi zărit. Marinarul străin îl urmări, dar nu se duse după dânsul decât numai atunci când îl văzu cotind la dreapta, spre tarabele de fructe din piaţă.

„Purje a ajuns în piaţă”, raportă Săgeata.

„Sillone a ajuns în piaţă”, raportă şi Pescăruşul.

Purje se oprise în dreptul unei tarabe cu piersici mari cât o minge de tenis. Puse sacoşa în stânga sa, pe tarabă. Începu să aleagă fructele mari şi coapte.

Sillone se opri lângă dânsul. Îşi puse şi el sacoşa pe tarabă, lângă aceea a gestionarului. Cei doi nu se priviră, nu schimbară între ei nici un cuvânt. Lui Purje i se cântăriră fructele, în loc să apuce însă sacoşa sa, o luă pe a lui Sillone. Negustorul îi răsturnă fructele cântărite în sacoşă, peste cutiile de conserve. Marinarul observase schimbarea, dar nu se gândi să protesteze.

Deodată, lui Sillone nu-i mai plăcu marfa negustorului acela şi se depărtă cu sacoşa lui Purje, în timp ce acesta se căuta prin buzunare după niscaiva mărunţiş.

„Au schimbat între ei sacoşele”, raportă Pescăruşul.

„Au schimbat între ei sacoşele”, raportă şi Săgeata.

„Treceţi la reţinerea lor, ordonă Roman. Unul nu trebuie să ştie de celălalt…”

Marinarul mustăcios intră în birou cu un aer şăgalnic. Părea amuzat de ceea ce i se întâmplase. Ţinea sacoşa în mână, ca şi cum ar fi vrut să se mândrească de faptul că izbutise să cumpere cele şase cutii cu compot de pere. Se opri la o oarecare distanţă de biroul lui Roman.

— Ce limbă preferaţi să vorbiţi? i se adresă Roman în franţuzeşte.

— Chiar franceza, răspunse marinarul, fără să-şi piardă din buna dispoziţie.

— Sunteţi cetăţean francez?

— Nu… Sunt originar din Costa Rica… Aş putea să ştiu de ce anume am fost reţinut?

Lui Roman îi plăcură calmul şi siguranţa mustăciosului.

— V-aş ruga, legitimaţia!

Marinarul aşeză sacoşa pe scaunul de lângă birou, se căută prin buzunare.

— Lucrez pe „Atlantida”, spuse el întinzând actul.

Nu, nu-l chema Sillone, ci Joseph Gomez şi, într-adevăr, era matelot pe „Atlantida”.

— Domnule Gomez, de cât timp vă aflaţi în România?

— De patru zile… Astăzi, la orele 18, ridicăm ancora… tocmai ieşeam după o ultimă cumpărătură, zâmbi el şi, apucând sacoşa, o ridică pentru a-i arăta ofiţerului cutiile de compot.

— Vă place compotul de pere?

— Foarte mult… Totuşi, aş putea să ştiu pentru ce am fost reţinut?

— Pentru acest compot de pere, zâmbi şi Roman.

— Le-am cumpărat de la un magazin şi nu ţin minte să nu le fi plătit, zise privind lung şi oarecum mirat cutiile din sacoşă.

— Vreţi să-mi arătaţi o cutie, domnule Gomez?

— Desigur, se oferi el amabil. E un compot bun. Şi eu, cum de altfel şi camarazii mei, îl prefer.

Scoase o cutie şi i-o întinse ofiţerului. Roman cântări în mână cutia, apoi apăsă pe un buton. Intră locotenentul Răşcanu.

— Fii bun, i se adresă Roman, şi deschide cutia…

Cuvintele fură rostite în româneşte. Mustaţa neagră a marinarului nu mai „zâmbi”. Înţelesese cuvintele sau începuse să intuiască un naufragiu iminent. Locotenentul scoase din buzunar un briceag cu tot felul de lame.

— Ce faceţi? sări sincer speriat marinarul.

— Vrem să constatăm şi noi calitatea compotului, răspunse Roman vesel.

În câteva secunde, Răşcanu deschise cutia. Căpitanul se uita fix în ochii marinarului.

— Domnule Gomez, s-ar zice că aţi cumpărat nu compot, ci praf de pere?!

Marinarul începu să se bâlbâie.

— Le-am… cumpărat…

— Deschide şi celelalte cutii!

Răşcanu luă uşurel sacoşa din mâna marinarului, năucit de acţiunea neaşteptată a ofiţerului de miliţie. Toate cutiile conţineau aceeaşi pulbere fină, ca pudra.

— Ei, ce zici de compotul ăsta?

— Nu… nu ştiu… nu ştiu… Le-am cumpărat…

— Ia loc, domnule Gomez, să mai stăm de vorbă…

— Dar eu trebuie să fiu pe vas… Se uită la ceas… Mai am puţin…

— Ia Ioc, domnule Gomez… Apoi, i se adresă lui Răşcanu: „Du o cutie la laborator…”

Marinarul se hotărî, în sfârşit, să ia loc. Privirile lor se înfruntară cu îndrăzneală.

— Pentru cine lucrezi? întrebă Roman fără ocol.

— Nu înţeleg întrebarea.

— Te sfătuiesc, domnule Gomez, ca de aici încolo să înţelegi toate întrebările mele… Deci, pentru cine lucrezi?

— Nu înţeleg întrebarea… Sunt matelot pe „Atlantida”… Întrebaţi comandantul vasului.

— Lasă „Atlantida”.

Roman nu prea avea timp de pierdut: mai trebuia să ajungă, încă în cursul aceleiaşi zile, la misteriosul Tom, dacă nu chiar la doctorul King. Deschise sertarul şi scoase de acolo câteva fotografii proaspăt făcute. Una îi înfăţişa pe Gomez la telefonul din Belvedere… I-o arătă…

— Astăzi, la 12 fără 13, ai telefonat cuiva. Cui?

Gomez privi înfricoşat fotografia.

— Mai am şi altele, zâmbi Roman ironic. Vrei să ţi le arăt? Pentru cine lucrezi?

— Pentru un oarecare domn Zamba din portul M…

— La el ajungeau cutiile?

— Da.

— Cunoşti conţinutul lor?

— Da… Heroină… La început n-am ştiut. Odată, pe vas… am vrut să gust dintr-o cutie… şi am deschis-o…

— La al câtelea transport eşti?

— La al patrulea în decurs de doi ani…

— Cine-i Zamba?

— Un negustor de fructe exotice din M…

— El te plătea?

— Da…

— Pe teritoriul ţării noastre, cu cine ţineai legătura?

— Înaintea fiecărei curse… spre România, domnul Zamba îmi indica unde, cum şi la ce oră trebuie să telefonez… Telefonam de trei ori… Îmi rosteam parola…

— Sillone, interveni Roman prompt, ştiind ce efect dezarmant are asupra infractorului o asemenea intervenţie. Nu se înşelă. Marinarul se muie şi mai mult.

— Da… da… Sillone…

— După asta, aşteptai zece minute lângă telefon… Te sună… cine?

— Nu ştiu… Mă întreba doar atâta: „Sillone”? Iar eu trebuia să răspund direct în franceză: „Da, domnule, eu sunt”, pe urmă îmi spunea unde şi la ce oră trebuia să iau în primire cutiile…

— Atât?

— Da…

— Deci singurul coleg de bandă pe care îi cunoşti e…

Roman nu pronunţă nici un nume.

— Numai din vedere…

— A fost singurul cu care ţineai legătura…?

— Da… N-am schimbat niciodată vreo vorbă cu dânsul…

— Ci numai sacoşe… Unde ţi-ai făcut instruirea?

— Zamba mi-a făcut-o… Luam „compotul” şi-l introduceam pe vas…

— Aşadar, recunoşti că înşelai buna credinţă a vameşilor români?

— Da, recunosc…

— Recunoşti că ai călcat legile României şi că te-ai făcut vinovat de contrabandă de stupefiante?

— Da, recunosc.

— Aşadar, domnule Gomez, recunoşti că arestarea dumitale este îndreptăţită?

— Recunosc…

— E foarte drăguţ din partea dumitale… Fii amabil şi scrie tot ce-ai declarat. La ce oră spuneai că „Atlantida” îşi ridică ancora? La şase, nu-i aşa? Ei bine, vreau ca până la şase comandantul vasului să primească nu numai o copie după declaraţia dumitale, ci şi o scrisoare în care să-ţi recunoşti vinovăţia. S-a făcut?

— S-a făcut, se grăbi contrabandistul Joseph Gomez să accepte propunerea.

Locotenentului Răşcanu îi reveni misiunea să-l întâmpine pe responsabilul bufetului „La marinarul vesel”. Acesta, agitându-şi sacoşa, îşi manifestă indignarea fără să se sfiască.

— Aştept de aproape trei ore… Mi s-a spus că mai aveţi nevoie de nişte informaţii suplimentare la afacerea aceea cu ceasurile… Ce informaţii mai aveţi nevoie? Mă luaţi din piaţă, mă ţineţi aici… Cum se numeşte asta, tovarăşe locotenent? Sunt şi eu un om al muncii… răspund de un local… Se poate una ca asta?… Şi îi mai îndemnaţi pe cetăţeni să fie vigilenţi… Dacă ştiam…

Se opri, căci zărise lângă fereastră spatele lat şi vânjos al unui ins care parcă încremenise admirând cum pogoară peste oraş umbrele înserării.

— De ce ai tăcut? Ei, hai, spune, ce-ai fi făcut? îl necăji Răşcanu.

— O să scriu la…

— Domnule Purje, nu-l lăsă ofiţerul să-şi termine fraza, vorba lungă sărăcia omului… Şezi… Problema e mult mai gravă decât îţi închipui dumneata… Nu te-am adus aici pentru chestia cu ceasurile lui State, ci pentru celelalte afaceri.

— Celelalte afaceri??! Nu înţeleg.

Pe faţa plină şi lucioasă de transpiraţie a gestionarului apăru o expresie de naivitate.

— Care celelalte, tovarăşe?

— Fără tovarăşe, îl avertiză Răşcanu.

Brusc, Vasile Purje se mohorî. Cercetă plictisit spinarea insului de la fereastră, de parcă ar fi vrut să-i solicite sprijinul.

— Nu înţeleg, zise el dezolat… sunt cu gestiunea în ordine… Nu am avut nici o abatere de la disciplină financiară… Sunt mereu dat ca exemplu…

— Şezi!… Pune sacoşa pe masă! îi ordonă Răşcanu.

Vasile Purje se lăsă pe scaun prudent.

— Uită-te la uşă! îl îndemnă Răşcanu.

Roman urmări scena cum se reflectă în geamul ferestrei larg deschise – uşa se deschise îngrozitor de încet, Purje se răsuci să vadă cine intră. Dădu cu ochii de marinarul de pe „Atlantida”, dar nici un muşchi al feţei nu-i trădă spaima. Joseph Gomez se opri la un pas de Purje, de parcă ar fi vrut să-i arate sacoşa cu cele şase cutii de conserve desfăcute.

— Îl cunoşti? îl întrebă Răşcanu.

— Nu… de unde să-l cunosc? Pare să fie un străin.

— Nu l-ai văzut niciodată?

— Nu.

— Ce zici de sacoşa lui? zâmbi Răşcanu şmechereşte.

— Păi, ce să zic? înălţă Purje din umeri.

— Seamănă cu a dumitale…

— Ce, parcă numai un câine e scurt de coadă…?

— Şi vezi ce are în sacoşă? Conserve… şase cutii de compot de pere…

— Văd… şi ce-i cu asta? se miră el uitându-se la spatele voinic al omului de la fereastră.

— Dumneata ce ai în sacoşă?

Ochii lui Purje se mâniară, se făcură mici. Răspunse în silă:

— Vă bateţi joc de mine… Nu-i frumos.

— Te-am întrebat destul de clar: dumneata ce ai în sacoşă?

— Ce să am?! Apucă supărat sacoşa şi o ridică deasupra mesei. Poftim! Piersici şi compot de pere… Puteţi să le deschideţi dacă vreţi!

— Şezi, linişteşte-te! Cruţă-ţi nervii… o să mai ai nevoie de ei, îl sfătui locotenentul, apoi i se adresă lui Gomez în italiană:

— Îl cunoşti pe omul de pe scaun?

— Si! Îl cunosc, recunoscu Gomez.

— Ai înţeles ce-a spus? îl întrebă Răşcanu pe Purje.

— De unde dracu'? îşi ieşi bufetierul din fire.

În aceeaşi clipă, înţelesese că săvârşise o greşeală fatală. O clipă, îl bătu gândul să mai îndrepte ceea ce mai putea să fie îndreptat, când auzi răsunând în încăpere o voce cunoscută:

— Colac peste pupăză, mai eşti şi prost.

Bufetierul zvâcni de pe scaun şi se uită spre fereastră. Recunoscu în insul de lângă fereastră pe „contrabandistul de ceasuri” şi îngălbeni. Roman se apropie atunci de masa de lucru şi o vreme, într-o tăcere deplină, îl privi batjocoritor.

— Zi aşa: De unde dracu' să înţeleg?” îl zeflemisi căpitanul. Ai uitat subit italiana… Dar pe mine m-ai înţeles. Sau poate ţi-ai pierdut memoria şi nu mai ştii cine sunt?

Purje înmărmuri cu gura căscată: ochii i se rotunjiră, gata parcă să-i iasă din orbite… Lovitura de teatru fu atât de puternică, încât la întrebarea următoare formulată de Răşcanu, Purje murmură înghiţindu-şi saliva:

— Recunosc… spun… spun totul…

Fragmente din declaraţia lui Vasile Purje „Ştiam că nu ne ocupăm de transportul compotului de pere sau de piersici, ci de contrabandă de heroină. Precizez că nu e vorba de introducerea heroinei în ţară, de comercializarea ei pe piaţa românească. Afacerea ar fi fost falimentară din capul locului. Activitatea noastră se limita strict la îndeplinirea unei singure misiuni – tranzitul stupefiantelor. Reprezentam doar o escală, o escală ca multe alte escale pe itinerarul foarte încâlcit pe care heroina îl străbate până ajunge la destinaţie…

Interpolul n-are cum să-şi vâre nasul în Constanţa… Tom a fost acela care m-a numit şeful micului, dar preţiosul depozit de tranzit. Marfa intră în ţară ambalată în cutii de conserve de dimensiunile cutiilor româneşti de conserve. Etichetele străine de pe ele indicau „compot de ananas”, „compot de mandarine”. Marinarii străini îmi lăsau mie compotul de ananas. Alţi doi membri ai bandei, de pe cargourile „Piatra Arsă” şi „Graurul”, erau aşteptaţi la punctul de control al lui Miroiu. El lua în primire „conservele” pe care apoi, tot mie mi le aducea. Obligaţia mea era să iau cutiile în primire, să le schimb etichetele. Procedam în felul următor: le dezlipeam pe cele străine, înlocuindu-le cu ale noastre. Cutiile deveneau astfel, „compot de pere” sau „compot de gutui” made în România, deci atât pentru vameşii noştri, cât şi pentru cei străini, în afară de orice bănuială. De la mine porneau mai departe numai prin alţi membri ai bandei, mateloţi pe vasele străine.

Eu eram cel care ţinea o evidenţă a cutiilor ce intrau sau ieşeau…

Miroiu cunoştea natura contrabandei. Îmi aducea cutiile de conserve mai mult sau mai puţin conspirativ. În ultima vreme se cam lăcomea, cerea într-una bani… Devenise, aşa cum auzisem, cartofor…

Ţineam legătura cu cinci marinari străini. Nu le cunosc decât poreclele: Ibrahim, Sillone, Thor, Jose şi Pierre. Se prezentau gata instruiţi. Ridicau „cutiile” după acelaşi sistem… Nu ştiu cine dirija această mişcare. Tom în nici un caz. Vocea de la telefon parcă nu era a lui. Vocea îmi comunica doar atât: „Mâine o să te întâlneşti cu Thor, ori cu Sillone… Predai cinci cutii”. Pentru mine, acest mâine însemna ora 12,15, în acelaşi loc: la piaţă. Declar încă o dată că nu cunosc numărul de telefon al lui Tom… Ştiu de existenţa a trei posturi telefonice… Pentru fiecare zi a săptămânii era de serviciu unul dintre cele trei posturi. De exemplu, la telefonul 14.65 nu puteam telefona decât luni şi joi; la 12.35, numai marţi şi sâmbăta… la 11.32, numai miercuri şi vineri… şi nu la orice oră. Exista un program: dimineaţa între 9-12, iar după-amiaza între 16,30 şi 18,30. Parola era următoarea: formam numărul respectiv de trei ori la rând. A treia oară, cineva răspundea printr-un „alo!”, iar eu pronunţam parola „Cu Mitică”, după care închideam aparatul. Peste exact zece minute, eu eram cel chemat, telefonul suna de trei ori – un glas – totdeauna acelaşi – îmi arăta ce am de făcut… În anumite situaţii urgente sau alarmante, Tom îmi telefona direct, conform aceluiaşi sistem – suna de trei ori.

Încă de acum trei săptămâni fusesem încunoştinţat că Miroiu figurează pe lista noastră neagră. Săvârşise o greşeală. Nu ştiam ce fel de greşeală. Tom mi-a cerut să întrerup orice legătură cu dânsul… Zilele trecute, mi s-a comunicat că Miroiu s-ar fi sinucis…

Afacerea cu ceasurile „marinarului italian” m-a tentat oarecum. În acest sens însă, ordinul „şefului” suna foarte drastic. „Nici o afacere fără aprobarea lui”. „Italianul” însă mi-a oferit prilejul să termin o dată pentru totdeauna cu State care, dacă nu mă înşel, lucra pe cont propriu. Acest adevăr l-am aflat abia în ultima vreme. L-am denunţat ştiind că, astfel, îmi întăresc poziţia…

În cămara locuinţei mele veţi găsi treizeci de cutii de heroină; sunt toate etichetate cu compot de pere. Sunt stivuite în felul următor: cutiile care formează baza sunt într-adevăr de compot; rândurile doi, patru, şase sunt cele cu heroină… Tot acolo veţi găsi un plic mare cu etichete de rezervă…

Mi se plătea, dar nu în bani, ci în diverse obiecte de valoare: ceasuri de aur, brichete, butoni… Soţia mea îmi cunoştea activitatea.”

XI. „Aristotel” – omul cu idei.

Ora 18

Casa, deşi în centru, nu era prea arătoasă. Chiar din stradă, nimereai într-un gang întunecos; o scară de lemn, cu trepte putrede, ducea către singurul cat al clădirii. O femeie tânără, drăguţă, se opri în dreptul gangului, îşi înălţă privirile între cele două ferestre închise ce dădeau în stradă. Se hotărî, în sfârşit, să intre, urcă treptele încet, şovăitor. La capătul scării, se pomeni în faţa a trei uşi. O alese pe cea din mijloc şi pentru că nu descoperi nici o sonerie, ciocăni discret. De dincolo se auziră paşi târşiţi. Apoi uşa se crăpă.

— Cu cine doriţi? fu întrebată.

În lumina obscură a palierului, femeia zări faţa plăcută a unui bărbat trecut de mult de cea de-a doua tinereţe.

— Cu domnul Traian Grigorescu, răspunse.

— Eu sunt…

— Vin din partea prevederilor sociale, se recomandă ea zâmbind cochet… şi dădu să deschidă poşeta.

— Poftiţi în casă, o invită Traian Grigorescu.

Delegata prevederilor sociale mulţumi şi răspunse invitaţiei. Intră într-o încăpere nu prea mare, mobilată cu acurateţe; se vedea că domnului Grigorescu îi plăcea să stea într-un fotoliu balansoar şi să citească ori să urmărească programul „micului ecran”.

Ochii mari, cu gene artificiale ai tinerei, se opriră în treacăt pe micuţa bibliotecă a interiorului.

— Ce doriţi? întrebă gazda cu un zâmbet curtenitor.

Îşi îmbrăcase în grabă, peste pijama, un halat subţire de casă. Ţinuta sa, deşi sumară, degaja un aer aristocratic. Îi plăcuseră femeile în tinereţe, îi plăceau, pesemne, şi acum, căci îşi privea vizitatoarea cu un surâs dulce şi curtenitor…

— Am venit, îi explică ea dând uşor capul pe spate şi scuturându-şi părul, să vă întreb dacă primiţi pensia cu regularitate, adică în termen. Ştiţi, efectuăm controale…

Traian Grigorescu îi spuse că primeşte pensia la vreme, mai vru să spună şi alte lucruri, dar sună telefonul. Se scuză şi, urmărit de ochii femeii, se îndreptă spre aparat. Ridică receptorul şi rosti, după o scurtă pauză: „Da. Eu. Bine”. Puse receptorul la loc şi, cu mâinile înfundate în buzunarele halatului, se întoarse spre vizitatoare.

— Serviţi un vermut sau preferaţi un coniac?

— Mulţumesc… nu vă deranjaţi… Bineînţeles, un coniac, răspunse ea şi surâse provocator.

Ora 19

Spre scară, bătrânul profesor Traian Grigorescu ieşi din casă să se plimbe. Vecinii, mai cu seamă cei de la parter, îi ştiau ceasul plimbărilor, se obişnuiseră să-l vadă coborând şi luând-o încet, cu pas rar şi egal, către artera principală a oraşului; se obişnuiseră să-l mai vadă îmbrăcat într-un costum alb, demodat, cam larg pe trupul său încă voinic…

Într-adevăr, pensionarul se îndrepta seară de seară către parcul din preajma Teatrului de Stat. Trecea, mai întotdeauna, prin dreptul aceluiaşi chioşc de ziare, unde se oprea şi-i cerea vânzătoarei care-l cunoştea „Informaţia”, apoi o pornea mai departe. Îşi avea în parc o bancă a lui, pe care n-o „înşela” niciodată; dacă o găsea ocupată, se învârtea în jurul ei până ce o vedea liberă.

În seara aceea, n-o găsi ocupată. Se aşeză mulţumit, privind cu îngăduinţă părintească la cei din jur. Era prea întuneric să citească ziarul, dar destulă lumină pentru a putea distinge feţele oamenilor care i se perindau prin faţă. Îi plăcea acest joc nesfârşit de chipuri omeneşti. Se uita lung şi cu un licăr de plăcere după perechile de îndrăgostiţi. Unora le zâmbea, îmbărbătându-i din ochi. Altora le arunca priviri dojenitoare: „Nu vă e ruşine…?! Vă sărutaţi în văzul lumii!”.

Se aşeză picior peste picior, îşi întinse braţele, ca două aripi albe, pe spătarul băncii, şi se lăsă în voia privirilor.

Curând însă se petrecu un incident care tulbură tihna bătrânului. Pe alee se ivi un tânăr pus pe harţă. Acesta, fără nici o introducere, se repezi la Traian Grigorescu şi începu să-l împroaşte cu vorbe de ocară.

— Neruşinatule!… Bătrân libidinos ce eşti! strigă tânărul. Te legi de logodnicele oamenilor.

Luat prin surprindere, Traian Grigorescu se ridică descumpănit în picioare şi se uită îngrijorat la trecătorii care, curioşi, se opriseră locului, amuzaţi de caracterul scandalului.

— Tinere, se bâlbâi pensionarul, încercând să se apere, e o eroare…

— Eroare??! strigă celălalt şi mai tare. Auziţi-l pe dumnealui: „eroare”??! Logodnica mea, tovarăşi, se adresă el curioşilor din jur, lucrează la Prevederile sociale şi a fost trimisă pe teren în control. Şi a ajuns la acest Don Juan ieşit la pensie…

— Măsoară-ţi cuvintele! se mânie bătrânul, gata să se ridice şi să-l lovească.

— Ei, şi dumnealui, nu se lăsă tânărul intimidat, s-a luat de logodnică mea mai întâi cu coniac… apoi cu lichior… Stai că-ţi arăt eu, bătrân libidinos!

Îşi făcu apariţia şi un reprezentant al autorităţilor publice. Încercă să aplaneze conflictul, dar nu izbuti. În cele din urmă, în hohotele şi glumele mulţimii, cei doi scandalagii luară drumul miliţiei.

— Mă rog, tovarăşe, nu mi-e teamă, se învoi tânărul. Dacă e nevoie, o chem şi pe logodnica mea…

Ora 20

Traian Grigorescu nu părea de loc enervat de situaţia în care se găsea. Căsca, iar în răstimpuri, de parcă ar fi vrut să atragă atenţia ofiţerului de miliţie că timpul nu stătea pe loc, îşi scotea ceasul din buzunar şi-l cercetă ostentativ. Când acele arătară opt şi jumătate, bătrânul vorbi pe un ton împăciuitor:

— Vă rog să lămuriţi mai repede situaţia mea. Unde e zurbagiul care m-a reclamat?

— E în alt birou, îl lămuri locotenentul Răşcanu.

Roman îi atrăsese atenţia că va întârzia şi îi ordonase să nu se întreprindă nimic în absenţa sa.

„A fost un bărbat frumos, puternic, îşi spunea Răşcanu iscodindu-l. Şi acum se ţine bine. Aduce cu un nobil scăpătat, coborât dintr-un film britanic, cu castele în paragină.”

Ora 21

În jurul orei nouă se ivi şi Roman; era mult mai bine dispus decât la plecare. Locotenentul privi înveselit cum îşi freca bucureşteanul scăfârlia de arici. Roman nu trecu imediat la birou, ci îşi luă de o parte colaboratorul şi îi şopti: „E în regulă… Mi-i introduci pe rând, în ordinea asta: Jugănaru, Purje, Leonida… Toni să nu plece…” „'Nţeles” răspunse Răşcanu şi ieşi.

— Aşadar, vă plac puicuţele, zise Roman, după ce se aşeză la birou. Bravo! Scandal în plin centrul oraşului. Buletinul, vă rog!

Zâmbea amuzat parcă de ce i se putuse întâmpla unui bătrân pensionar. Acesta însă prefera să tacă. Întinse respectuos actul cerut. Roman citi cu glas tare datele cuprinse în Buletin, apoi confruntă fotografia cu originalul. Constată, la rându-i, că Traian Grigorescu fusese un bărbat frumos; mai păstra şi acum în expresia feţei trăsăturile virile care-i dau unui bărbat un farmec aparte.

— Vă rog, lămuriţi mai repede ce e de lămurit, vorbi, în sfârşit, pensionarul, uitându-se fix în ochii ofiţerului… S-a creat un moment penibil… Recunosc…

— Da, aţi avut ghinion, fu Roman de acord. Şi-i zâmbi încurajator.

— Sunteţi bărbat şi o să mă înţelegeţi… Când i-am oferit un coniac, n-a zis nimic… nu m-a refuzat…

— Asta cam aşa e…

— Vă rog să încheiem ce e de încheiat…

— Să încheiem, se învoi Roman şi apăsa pe un buton.

Răşcanu îl introduse imediat pe Jugănaru. Căpitanul îi făcu semn acestuia să se apropie. Grigorescu se răsuci şi el pe un scaun: văzu în faţă un bărbat care, după toate aparenţele, părea să fie un marinar. Când li se încrucişară privirile, niciunul nu tresări. Roman rămase puţin dezamăgit: se aşteptase să-l vadă pe Jugănaru surprins de actul confruntării.

— Îl cunoşti pe dumnealui? îl întrebă Roman.

— Nu, răspunse ucigaşul lui Miroiu.

— Dar dumneavoastră?

— Nu l-am văzut în viaţa mea, declară Grigorescu.

Roman îi făcu locotenentului un semn să-şi ia „marfa”.

Pe chipul brăzdat de cute energice al bătrânului răsări un zâmbet blând, înţelegător, uşor ironic. Zise:

— Nu vă supăraţi, dar nu văd nici o legătură între ceea ce întreprindeţi şi ceea ce s-a petrecut în parc.

— Sunt mai multe reclamaţii, zâmbi şi Roman.

— Mai multe reclamaţii??! se minună el. Glumiţi! O fi vorba de o confuzie… de o eroare…

— S-ar putea. Oamenii, chiar atunci când poartă uniforme, sunt supuşi greşelilor.

— Oare aşa trebuia să înţeleg prezenţa mea aici? Sunt în vârstă… sunt şi înţelegător, însă…

— Să ne grăbim, deci… Nu de alta, dar să ne lămurim până la capăt…

Fu introdus şi Vasile Purje. Confruntarea nu dădu nici un rezultat folositor: era clar că cei doi nu se cunoşteau.

— Nu pricep nimic, înălţă Grigorescu din umeri. V-aş ruga să mă cruţaţi. Unde e tânărul care a provocat scandalul?

— A dat declaraţia şi a plecat…

Traian Grigorescu îşi scoase ceasul din buzunar, clătinând dojenitor din cap.

— În fond, aş putea să ştiu şi eu de ce sunt acuzat? Ce vrea de la mine?… De fapt, el a provocat scandalul. Zău aşa, şi iată, dumnealui a plecat, iar eu mai sunt aici… E târziu şi…

— Dacă doriţi, îl înfruntă Roman calm, puteţi să telefonaţi acasă… S-ar putea să mai întârziem un pic.

— Mulţumesc, n-am telefon şi n-am nici cui telefona…

— Sunteţi convins că n-aveţi telefon? stărui Roman.

— Nu-mi arde de glume, se supără bătrânul.

Căpitanul deschise dictafonul şi ordonă: „Să vină la mine Toni Manolache!”

Un minut mai târziu, Grigorescu avu marea surpriză de a da ochii cu domnişoara Cristina Bălănescu de la Prevederile sociale şi, fără voia sa, tresări.

— M-aţi chemat, tovarăşe căpitan? întrebă ea cu acelaşi surâs cochet.

— Da, tovarăşe locotenent. Astăzi după-amiază i-aţi făcut o „vizită” cetăţeanului din faţa dumneavoastră…

— Da!

— Recunoaşteţi şi dumneavoastră, domnule Grigorescu?

— Da…

— Tovarăşe locotenent, în timp ce v-aţi aflat în locuinţa dumnealui ca trimis al Prevederilor sociale, aţi auzit telefonul sunând?

— Da, l-am auzit, tovarăşe căpitan. Am văzut apoi gazda ridicând receptorul şi vorbind.

— Mulţumesc, tovarăşe locotenent Manolache. Vă puteţi retrage…

Roman se aştepta să-l vadă pe Grigorescu intrând în panică. Acesta însă părea tulburat nu atât de descoperirea aparatului, cât de apariţia femeii.

— Recunoaşteţi deci că deţineţi un telefon…?

— Da, recunosc, şi încă unul clandestin.

Râse ca şi când ar fi făcut cine ştie ce glumă amuzantă.

— Atunci, de ce n-aţi mărturisit-o din capul locului?

— Pentru că maiorul de securitate Sturcea mi-a cerut să nu dezvălui în nici o împrejurare existenţa telefonului şi a misiunii mele… Bineînţeles, numai în prezenţa dumnealui…

— Totuşi, acum i-aţi călcat indicaţia, de ce?

— Sunt bătrân… sunt suferind de gută… Nu mai pot să suport jocul ăsta… Vă rog…

— O clipă. N-am terminat încă, îl avertiză Roman. Precum vedeţi, suntem plini de surprize.

— Nu-mi rămâne decât să mă plâng maiorului Sturcea.

— Poftim, aveţi telefonul la îndemână… sau v-aţi răzgândit?

— De obicei, el mă cheamă… Nu-i ştiu numărul de telefon… La drept vorbind, nu l-am văzut niciodată.

Roman apăsă iarăşi pe butonul de pe birou. După nici un minut îşi făcu apariţia „vânzătorul de ziare”. Traian Grigorescu nu se uitase să vadă cine intră: părea că din clipa în care invocase numele maiorului de securitate, situaţia îi devenise indiferentă…

— Domnule Leonida, răsună glasul energic al lui Roman, uitaţi-vă bine la cetăţeanul care se găseşte în faţa dumneavoastră, îl recunoaşteţi?

O clipă, Leonida clipi des din pleoape, de parcă ar fi căutat să-şi amintească un lucru deosebit de important, după care îndrăzni să-i arunce insului de pe scaun o privire scrutătoare. Se înveseli brusc, înaintă milităreşte doi paşi, apoi exclamă:

— Să trăiţi, tovarăşe maior. Bucuros să vă văd… Am întrebat de dumneavoastră… Banii pe luna trecută să ştiţi că nu i-am primit… „Maiorul” lăsă ochii în pământ; simţea cum îl sfredelesc privirile victorioase ale ofiţerului şi încerca din răsputeri să nu-şi piardă stăpânirea de sine.

Ora 21,10

— E mintea mea, se lăudă bătrânul. Eu am născocit tot acest mecanism de lucru al „filialei”.

Roman zâmbi abia perceptibil; starea euforică a arestatului, iscată din propriile sale mărturisiri, îl amuza.

— Recunoaşteţi, domnule căpitan, organizarea e foarte ingenioasă.

— A fost, zise Roman, încercând să-l readucă pe pământ, dar pensionarul o ţinea într-ale lui, continua să se laude, să se minuneze de toate câte îi trecuseră prin minte.

Roman îl lăsă să zburde; îl ascultă însă cu atenţie, studiindu-i fiecare mişcare.

— Orice bandă trebuie să aibă un creier organizatoric, teoretiza Traian Grigorescu triumfător. În cazul acesta, eu am fost creierul, triumfă el.

— Unde e Tom?

— O să vă spun.

Vorbi însă despre cu totul altceva.

— Inteligenţa obligă, de aceea nu pot să nu apreciez şi inteligenţa altora, chiar şi a potrivnicilor mei. Dumneavoastră aţi ajuns până la mine, aţi reuşit să-mi descoperiţi bârlogul. Zău, dar asta-i formidabil. M-aţi momit ca pe-o fiară, m-aţi scos din bârlog, mi-aţi dat peste cap sistemul de apărare şi asta mi se pare şi mai formidabil.

„Ce vrea? De ce bate câmpii?” se întreba Roman încercând să descifreze firea arestatului. Ce vrea să însemne beţia lui de cuvinte? Să fie doar o simplă manifestare specifică septuagenarilor, sau pur şi simplu îi place să se laude, să fie lăudat?”

— Recunoaşteţi, domnule căpitan, că sunt ingenios? se rugă Traian Grigorescu…

— Recunosc, răspunse Roman făcându-i jocul. Subtil şi ingenios…

Ochii obosiţi ai arestatului se aprinseră de flacăra satisfacţiei. Murmură tulburat:

— Ei bine, reţineţi, ingeniozitatea mă caracterizează!

— Aşa e… sistemul conspirativ al legăturilor telefonice nu l-am mai întâlnit.

— Unde să-l mai întâlniţi, domnule căpitan? Sprâncenele i se înălţară brusc a mirare. Şase luni de zile am lucrat la elaborarea întregului mecanism organizatoric al bandei. Şi apoi, până ce l-am prins în capcană pe cel de la telefoane…

— Unde e Tom?

— Tom?! exclamă Traian Grigorescu… Nu vă mai neliniştiţi atât. Vă spun eu de unde-l luaţi. Da' ce ziceţi de chestia cu maiorul Sturcea şi vânzătorul de ziare?

— E tare! îl lăudă căpitanul.

„Ce vrea? Ce urmăreşte? continuă Roman să se întrebe. Face pe senilul… Simulează… Oricum ar fi, e timpul să pun punctul pe i.”

— Ascultă, domnule Grigorescu, de unde să-l iau eu pe Tom?

— Nu e cazul să vă mai frământaţi domnule căpitan. Prin aruncarea în aer a sistemului meu de apărare, v-aţi deschis şi principalul drum care duce direct la Tom.

De astă dată, tonul arestatului i se păru ofiţerului ceva mai sobru, mai potolit.

— Să ne uităm şi să vedem cât e ceasul!

Îşi scoase, din buzunărelul de la pantaloni, ceasul „Omega” şi zise, dispus parcă de a colabora la prinderea complicelui său:

— O, mai aveţi timp! aprecie el. Tom nu locuieşte în Constanţa, ci la Bucureşti. Face naveta cu avionul… În noaptea asta, la orele 23, conform graficului, mă va vizita…

Roman nu-şi putu stăpâni o tresărire. Pensionarul o observă. Căută să-l liniştească.

— Are o cheie de la locuinţa mea. Mă vizitează în absenţă… Aşa-i regula… Nu stă decât zece minute, apoi pleacă…

— Cum, în absenţa dumitale? De ce? Tot dumneata ai născocit şi asta?

Pensionarul clătină din cap în semn că ideea nu-i aparţine.

— În odaia mea se află ascunsă în gura sobei o casetă de fier… E a lui… Am preferat să nu ştiu ce anume ascunde Tom în casetă… Astă seară va veni… Vecinii îl ştiu ca pe un văr al meu… Îl puteţi lua de la mine ca din oală…

Un surâs larg i se ivi pe chip şi Roman avu sentimentul că arestatul se bucură la gândul că Tom va fi luat ca din oală. „M-a cam zăpăcit pensionarul ăsta ingenios, îşi spuse Roman. Ce să fac, să-l cred? Ce interes ar avea să mă mintă? E în mâinile noastre. Orice declaraţie falsă s-ar întoarce împotriva lui ca un bumerang. Doar să nu-i pese de eventualele lovituri ale bumerangului.”

Celălalt, intuind parcă gândurile ofiţerului, caută să-i câştige încrederea.

— Pe Tom o să-l prindeţi, n-o să fie prea greu. Cu şeful lui însă o să fie ceva mai greu…

— Cum, Tom are şi el un şef?

— Desigur. Şeful lui – doctorul King – reprezintă legătura bandei cu „filiala” de aici… Nu ştiu unde îşi are domiciliul.

Roman îşi cercetă ceasul de la mână. Avea destul timp să ia cuvenitele măsuri, mai cu seamă că locuinţa ingeniosului pensionar fusese pusă sub supraveghere.

— Deci nu-l cunoşti?

— Nu.

— Nu ştii cine e? stărui Roman.

— Ştiu doar atât… că în fiecare lună apare un alt personaj… o altă legătură… Iar în treaba asta n-am vrut să mă vâr… Eu… ideile mele…

— Deocamdată, îl întrerupse Roman, ne oprim aici. O să te retragi…

— La „camera de meditaţii”, glumi Traian Grigorescu.

— Ai mai stat?

— Nu, nu… se apără arestatul.

— O să te retragi şi o să scrii totul mai pe larg… Jocul s-a terminat.

— Da, aveţi dreptate, jocul s-a terminat. Domnule căpitan, aţi pus mâna pe celebrul „Aristotel – omul cu idei”… Sunteţi prea tânăr ca să fi auzit de mine… În 1937, mă căutau toate poliţiile din Europa… Nu ştiu dacă e permis…

— Nu, nu, nu e permis, râse Roman şi, dornic să stăvilească la vreme o nouă efuziune sentimentalo-euforică a celebrului pensionar, apăsă pe buton.

Se ivi de îndată un plutonier major. Arestatul se ridică, spuse noapte bună şi se îndreptă spre ieşire. Când ajunse lângă uşă, Roman îl opri:

— Stai, domnule Grigorescu, aş vrea să te mai întreb ceva…

— În faţa învingătorului, declară el patetic, mă plec cu respect…

XII. Marele patron.

Ora 23,00

Debaraua era îngusta şi sufocantă, ca un sicriu. Mirosea a naftalină. Şi pe măsură ce minutele se scurgeau, aşteptarea se transforma într-un chin parcă fără sfârşit. Roman rezistă cât rezistă, dar după o bucată de vreme fu cuprins de o senzaţie apăsătoare – minutele i se păreau ceasuri nesfârşite. Transpira întru-una, iar maioul şi cămaşa i se lipiseră neplăcut de piele. Şi doar era obişnuit să aştepte; îşi educase voinţa în acest sens. Niciodată însă nu-i fusese dat să-şi aştepte prada în asemenea împrejurări. Încercă să se gândească la cu totul altceva decât la misiunea pe care urma s-o ducă la îndeplinire… Lili îi răsări de îndată înaintea ochilor; era bosumflată iar privirile pline de reproş… „Mi-ai făgăduit un concediu, îi spunea, şi nu te-ai ţinut de cuvânt… M-ai lăsat la Bucureşti, lângă o bolnavă de nervi, iar tu te-ai cărat din nou pe litoral.” Roman zâmbi în neştire. I se păru că Lili se furişase în debara, lângă dânsul, uşoară ca un fulg. Îi auzea în beznă, chiar lângă ureche, glasul dojenitor: „Ce coincidenţă, scumpule, să ţi se încredinţeze o misiune tocmai pe litoral…”

Prinsese un zgomot sau i se păruse numai? Imaginea iubitei se topi brusc. Îşi încorda auzul. Nu, nu, i se păruse. „Ce naiba, stăpânul casei ar fi putut să-i indice o altă ascunzătoare, să te poţi mişca, să faci un pas de ici până colo.” Roman îşi ştergea la nesfârşit sudoarea ce i se prelingea de pe frunte pe obraji; îşi simţi în palme batista ca pe o cârpă scoasă dintr-un lighean cu apă. Dacă Traian Grigorescu nu-l minţise, atunci nu mai avea mult de aşteptat. Se uită la ceas: acele fosforescente ale cadranului îl încurajară: „Nu mai ai mult, şefule!” Îşi aminti de euforia lui „Aristotel – omul cu idei”, dar şi de dorinţa acestuia de a-l ajuta să-l captureze pe Tom cât mai repede. Cât şi până unde poate să se încreadă în această dorinţă? Şi bătrânul îi vorbise de misteriosul doctor King… conducătorul din umbră al bandei… prin Tom. Dacă totul se va desfăşura normal, va ajunge şi la King… Îşi cercetă din nou ceasul. Tom ar fi trebuit să-şi facă apariţia… Bineînţeles, dacă era punctual sau dacă mecanismul ceasului său funcţiona bine. Şi gândul că „Aristotel – omul cu idei” ar fi putut să-l păcălească, vârându-l într-o debara sufocantă, începu să-l îngrijoreze. „Stă acum în „camera de meditaţie„ şi râde… se amuză pe socoteala mea”, îi trecu lui Roman prin minte şi, dintr-o dată, oasele începură să-l doară pe la încheieturi.

Un zgomot, venind dinspre uşă, ajunse la urechile sale şi căpitanul tresări. „Vreau să cred că nu am năluciri”, îşi zise. O cheie fu răsucită în broască. „El e!” Se sperie că propria-i respiraţie ar putea să-l dea de gol. Cineva intrase… închisese uşa în urma sa. Paşii celui care intrase erau moi, ca de pisică. Roman îşi simţi inima bătându-i cu putere, gata parcă să-i spargă coşul pieptului. Tom se apropiase de debara sau nu era decât o simplă senzaţie. Îl fulgeră un gând: „Traian Grigorescu îl vârâse anume în debaraua asta, ştiind că primul lucru pe care-l va face Tom va fi să umble la ea”. Roman duse mâna la revolver, gândind cu luciditate – prima lovitură va fi şi cea hotărâtoare. Tom, într-adevăr, se apropiase de ascunzătoare, dar ca să răsucească un comutator. O lumină slabă se aprinse în încăpere. Roman răsuflă uşurat. Abia acum descoperi cât de bun era „sicriul” recomandat de „Aristotel – omul cu idei”. Debaraua avea câteva crăpături prin care se zărea, zăbrelit de lumină, interiorul camerei. Îşi „lipi” ochii de liniile acelea de lumină. Tom trecu de câteva ori prin raza sa vizuală. Nu-i zări chipul – era o imposibilitate – ci numai părţi ale trupului său masiv. Un timp, nu mai zări nimic, în schimb îi auzi mişcările. Roman răsuflă uşurat. „Aristotel” nu-l minţise. Presupunea că Tom umbla la sobă. Puţin mai târziu, prinse clinchetul unor chei… deschidea caseta. Minutele se scurgeau la fel de încet şi epuizant. Abia acum, când Tom umbla la casetă. Roman îşi aminti de Răşcanu. Bătuse şi ceasul lui: urma să intre în scenă dintr-un moment într-altul. Numai de nu ar întârzia. Ar fi pus în primejdie însuşi planul de acţiune. Cât timp trecuse? De acolo, din ascunzătoarea sa sufocantă, i se păru că trecuse îngrozitor de multă vreme. Tom închise caseta; auzise distinct cum lăsase capacul metalic să cadă…

Deodată, cineva ciocăni la uşă. Roman strânse revolverul. Nu se îndoia nici o clipă că la uşă se afla Răşcanu. Tom încremenise. Ciocăniturile se repetară. Roman îl zări pe contrabandist trecând prin faţa debaralei – se îndrepta spre uşă cu aceeaşi paşi de pisică. „A sosit şi clipa!” îşi spuse Roman. Ciocăniturile din uşă îi răsunară în urechi ca nişte tunete asurzitoare. „Cine-i?” întrebă Tom prevăzător. Cel de dincolo de uşă nu răspunse: apucase clanţa şi acum o forţa. În clipa următoare, Roman deschise uşor uşa debaralei, căzând în spatele contrabandistului. Întinse arma în direcţia acestuia şi rosti calm: „Deschide uşa!” Tom zvâcni, răsucindu-se speriat spre necunoscutul răsărit în încăpere ca prin farmec. Văzu arma îndreptată spre pieptul său.

— Deschide uşa, Tom, îl sfătui Roman cu o voce pe cât de sfătoasă, pe atât de dezarmantă. Eşti în mâinile noastre. Deschide!

Fără a-şi lua ochii de la Roman, Tom răsuci cheia.

— Răşcanule, strigă Roman poţi să intri!

Uşa se deschise şi Răşcanu îşi arătă faţa transpirată.

— Uf! îl întâmpină Roman oftând. Credeam că nu se mai termină. Mi-era teamă c-o să întârzii…

Ora 00,15

Roman nu putea suferi lumina rece a neonului. Era puternică şi obositoare. Simţea cum pleoapele îi devin grele şi cum somnul îi dădea târcoale. Îşi ridică privirile şi începu să-şi studieze adversarul: „Nu, nu-mi va fi de loc uşor, îşi spunea. Expresie inteligentă… ochi vicleni… bărbie energică.”

Rămas în picioare în mijlocul încăperii, arestatul se lăsă studiat. Roman nu descoperi pe chipul său nici o umbră de îngrijorare. „Te pomeneşti că şi ăsta o să invoce pe maiorul Sturcea… Pare mai curând plictisit decât neliniştit”. Arestatul se lăsa când pe un picior, când pe altul.

În liniştea încăperii, se auzea bâzâitul uniform şi nesuferit al lămpilor cu neon. Lângă caseta de fier confiscată în locuinţa lui Traian Grigorescu, se găseau câteva obiecte ale arestatului. Printre ele, şi Buletinul de identitate al acestuia. Roman se aşeză la birou, luă buletinul şi-l cercetă. „Lăptoiu Petre, reciti căpitanul în gând, născut la Găieşti, 4 iulie 1920, domiciliul: Constanţa, str. Rozelor nr. 23…” Aducându-şi parcă aminte de ceva, Roman îşi scrută din nou „captura”. Acesta îşi încrucişase braţele, arătându-se indiferent faţă de tot ce întreprindea anchetatorul.

— Unde domiciliezi? fu prima întrebare a lui Roman.

— În Constanţa, str. Rozelor nr. 23, aşa cum de altfel şi scrie în Buletin, răspunse arestatul în silă.

„Aristotel” îmi mărturisise că Tom ar domicilia în Capitală, îşi aminti Roman, că ar face naveta Bucureşti-Constanţa cu avionul.

— Profesiunea dumitale? se răsti Roman la arestat. Unde lucrezi?

— La O. R. A. C. A.

— Dobrogea. Achizitor.

Glasul egal al lui Lăptoiu Petre, zis Tom, trăda un calm imperturbabil.

— Aveţi pe masă toate documentele mele.

„Nu se teme. Stă calm în faţa mea, ca şi când nu eu l-aş fi înhăţat, ci el s-ar fi prezentat la mine, la miliţie, de bună voie, să-mi ceară ceva. Şi acum aşteaptă să-i dau acel ceva şi să plece.” Luă un act, îl despături. „Se adevereşte prin prezenta că tovarăşul Lăptoiu Petre este salariatul întreprinderii… citi Roman pe sărite, împuternicit să achiziţioneze…”

Cercetarea actelor prezentate de arestat îl enervă. „Unul din ei încearcă să mă ducă de nas. Cine? Traian Grigorescu sau Lăptoiu? Să nu-i fi ştiut Traian Grigorescu domiciliul, nici locul de muncă? se întrebă frecându-şi cu palma creştetul. E greu de crezut. Poate că nu l-am arestat pe Tom. Imposibil. Corespunde şi cu semnalmentele furnizate de Jugănaru. Ei, drăcie…!”.

Perdelele de la fereastra deschisă a cabinetului se umflară şi o boare răcoroasă năvăli în încăpere. Înfiorat, Roman se ridică brusc. Arestatul tresări şi trecu de pe un picior pe altul.

— Care-i cheia casetei? întrebă Roman luând de pe birou un lanţ cu vreo zece cheiţe.

Arestatul nu apucă să răspundă; în cabinet îşi făcu apariţia locotenentul Răşcanu. Era vesel, surâzător, iar nodul lui Adam, la ora aceea de noapte, i se păru lui Roman mai proeminent şi mai jucăuş ca niciodată. Îi raportă căpitanului din priviri că „totul e în ordine”. „Îţi mulţumesc”, îi răspunse, tot din priviri, bucureşteanul.

— Deci, care-i cheia casetei?

Privirile căpitanului se îndreptară spre chipul rece şi indiferent al contrabandistului. Un timp, se măsurară în tăcere. Deodată, Roman observă o schimbare în expresia celuilalt şi o vagă presimţire îşi croi drum în sufletul său.

— Aş vrea, murmură arestatul, cu o voce de nerecunoscut… un…

Sângele îi pieri brusc din obraji… O paloare cadaverică se întinse cu repeziciune pe chipul lui. Mai apucă să spună: „Apă!”. Ochii i se făcură mari, sticloşi, apoi îngheţară. Căzu la podea, de parcă o mână nevăzută l-ar fi frânt dintr-o lovitură fulgerătoare.

— Apă! strigă şi Roman repezindu-se la trupul prăbuşit al arestatului.

Răşcanu apucă de pe măsuţă o cană cu apă şi o vărsă pe faţa galbenă a arestatului.

— A leşinat, fu de părere Răşcanu.

Roman se aplecă peste trupul mătăhălos al contrabandistului, cercetă ochii sticloşi şi şopti:

— Nu, n-a leşinat, a murit! E mort…

— Îţi dai seama ce spui? se îngrozi Răşcanu.

— E mort, repetă Roman abia auzit. Cheamă doctorul… Deşi e târziu… e prea târziu… După toate aspectele, a avut un atac de cord…

Răşcanu se repezi la telefon. Chemă urgent medicul legist de serviciu, îl imploră să vină cât mai repede, apoi abandonă aparatul şi reveni lângă Roman.

— Vine imediat, zise.

Cuprins de un simţământ ciudat, Roman se ridică în picioare. „Nu, n-a murit… se preface, acum o să sară în picioare şi o să-şi râdă de noi”.

Dar Tom nici gând să se ridice. Faţa-i devenise de cretă, iar degetele i se crispaseră de parcă, în cădere, ar fi vrut să se apuce de ceva şi să se sprijine.

— Ce ghinion! se vaită Răşcanu.

— Mda, mormăi Roman cuprins de o deznădejde ce cu greu şi-o putea stăpâni.

Se îndepărtă încet spre birou, încercând să se regăsească pe sine. Zări pe masă obiectele lui Lăptoiu Petre, alias Tom şi, fără voia sa, se întrebă de unde să-şi reia firul activităţii. Rămase nemişcat, cu ochii pe caseta de fier. „Cum, aici să se termine? îşi vorbea. De ce? Suferea oare de inimă omul ăsta voinic?” Se gândi cu groază la rapoartele şi la formalităţile ce se cereau întocmite şi care îl vor determina, pentru un timp, să-şi întrerupă cercetările. „Moartea lui Tom mi-a barat calea spre celălalt… cum naiba îi spune?”

În sfârşit, se ivi şi medicul legist. Roman nu se clinti din loc. Îl lăsă pe Răşcanu să-i dea explicaţiile necesare. Medicul îngenunche lângă cadavru şi începu să-l cerceteze. Roman îşi mută privirile în altă parte.

— E mort, auzi într-un târziu verdictul medicului. După toate aspectele, cordul…

Se aşeză o tăcere adâncă, copleşitoare. Oraşul de pe malul mării dormea liniştit.

— Ce aţi hotărât? întrebă doctorul.

— Ce să hotărâm?! Luaţi-l… Duceţi-l la morgă. Formalităţile să-şi urmeze cursul lor firesc…

Ora 1,20

Roman stătea la fereastră, cu fruntea lipită de geam. Părea că doarme în picioare. Auzi când, sub supravegherea medicului legist, cadavrul lui Lăptoiu fu scos din încăpere.

Câteva minute se scurseră într-o tăcere deplină.

— Mai rămânem? întrebă Răşcanu ostenit. N-ar fi mai bine să mergem şi să ne odihnim?

— Să deschidem mai întâi caseta, propuse Roman, cu gândul, de fapt, în altă parte. Nici o clipă nu m-am gândit la un asemenea deznodământ. Să moară! Să ceară apă şi să moară…!

Se desprinse de fereastră, şi se îndreptă spre birou, cu ochii în pământ. Când îi ridică, văzu faţa albă a lui Răşcanu şi gândi: „Te pomeneşti că şi eu arăt la fel”. Zise:

— Dacă eşti obosit, poţi să pleci.

— Nu într-atât încât să te las singur.

Se apropie de birou şi privi gânditor cum Roman încerca să potrivească cheia casetei. În cele din urmă, nimeri una şi deschise caseta, nu fără o anumită teamă lăuntrică.

— Ah, asta-i bună! exclamă Roman. Dacă Tom ar fi trăit, ar fi avut la ce să răspundă… Devize… Dolari… Franci elveţieni… Cecuri străine… Îşi aminti de Virginia Munteanu şi, automat, făcu o legătură. Iată şi un paşaport străin…

Îl cercetă – era în alb… Nici un nume, nici o fotografie… O singură viză de ieşire din ţara care eliberase paşaportul…

— Ne-a scăpat un infractor de mare clasă, oftă Roman. Şi unde mai pui că drumul spre doctorul King ne-a fost barat…

— Nu uita că-l avem pe Traian Grigorescu…

— Care însă nu ştie drumul spre King, îi aminti căpitanul cu o voce amară…

Frunzărind paşaportul, adăugă:

— N-are viza organelor noastre de frontieră şi asta mi se pare şi mai ciudat…

— Poate că Traian Grigorescu ar putea să ne furnizeze vreo informaţie…

Roman nu răspunse imediat. De la obiectele din casetă, privirile îi alunecară pe actele lui Lăptoiu. „Domiciliat în Constanţa… funcţionar la O. R. A. C. A. gândi el. Bine, dar se cer luate câteva măsuri… Ce naiba, cât de uşor mi-am pierdut capul…!

— Adu-mi-l pe Traian Grigorescu, ordonă Roman înviorat. Şi încă o chestiune… În noaptea asta, trebuie să aflu dacă Tom a fost căsătorit… Ce mai, o descindere se impune de la sine. Pun pe cineva să se intereseze… Rozelor 23…

Răşcanu se învioră şi el. Ieşi să ducă la îndeplinire ordinul căpitanului. Roman închise caseta şi, după ce îşi aprinse o ţigară, începu să se plimbe prin birou. „Miroiu… Virginia Munteanu… gândea, el. Devize… Contrabandă… Tom… King… Totul a mers bine, până în clipa când… Abia în cursul dimineţii o să pot să aflu cauzele morţii lui Tom…”

În dreptul ferestrei se opri; dădu perdeaua la o parte şi privi în adâncul cerului înstelat. Găsi, ca în copilărie, carul mare, apoi cel mic. Oftă, îşi aminti de Lili…

În spatele său, uşa se deschise. Se întoarse şi dădu cu ochii de „Aristotel – omul cu idei”. Se vedea că fusese trezit din somn şi că asta îi displăcuse.

— Dormeam, domnule căpitan…

— Astea-s ciudăţeniile vieţii… La miliţie, infractorii dorm, iar miliţienii sunt obligaţi să le păzească somnul…

— Te las, zise Răşcanu. Plec să lămuresc cealaltă problemă.

Roman îl aprobă din priviri, iar Răşcanu ieşi, lăsându-l singur cu bătrânul infractor.

— Ce s-a întâmplat, l-aţi scăpat? întrebă Traian Grigorescu. Nu l-aţi prins?

— Şezi, îl pofti Roman.

— Patul din „camera de meditaţii” e cam tare, spuse bătrânul după ce se aşeză.

Deodată descoperi pe birou caseta lui Tom ridicată de la locuinţa lui şi pe chip îi răsări un zâmbet răutăcios.

— L-aţi prins deci?!

Roman se aşeză la birou, în faţa lui, şi-l privi un timp în tăcere.

— Cunoşti conţinutul casetei?

— Nu.

— Minţi, îi replică Roman, deşi nu ajunsese încă la o asemenea concluzie.

— Presupunând că aş minţi, cu ce ar schimba asta datele problemelor? se interesă „Aristotel” cu o voce egală şi calmă.

Îi trecuse supărarea şi, până acum, părea să fie mulţumit că are cu cine schimba o vorbă. Tom e în mâna miliţiei, caseta la fel…

— Ale cui sunt devizele din casetă?

— Finanţele „filialei”, zâmbi bătrânul.

— Dar cu cecurile acelea ce este?

— Nu l-aţi întrebat pe Tom? A, înţeleg! Uitasem! Metoda confruntărilor… Pe King l-aţi prins! Mor de curiozitate să fac şi eu cunoştinţă cu dânsul…

— Lasă-l pe King… Ce-i cu cecurile alea? se încăpăţână Roman să afle.

— Sunt false… Urmau să fie schimbate aici, pe lei româneşti…

— Dar cu paşaportul?

„Aristotel – omul cu idei” înălţă din umeri.

— Despre paşaport, nu ştiu absolut nimic… Aflu acum… N-aveam voie să umblu la casetă… Totuşi… ştiţi cum sunt bătrânii, curioşi. Am descuiat caseta, mai demult… Nu era nici un paşaport… L-aţi prins pe King?

Nerăbdarea i se citea în ochi. „Ce interes manifestă pentru King!” gândi Roman. Te pomeneşti că el şi nimeni altul e King şi mă derutează…

— Paşaportul? Ce e cu paşaportul?

— Nu ştiu… Singurul în măsură să vă răspundă e Tom…

— Apropo! îşi aminti căpitanul pe neaşteptate. Unde domiciliază Tom?

— Cum unde? tresări bătrânul supărat. În Bucureşti.

— Îi ştii adresa?

— Nu…

— Lucrează undeva? Are vreo profesiune?

— Ştiu că-i posesorul unei diplome… e economist, dar nu ştiu să lucreze undeva… răspunse el, oarecum jignit că, după prinderea lui Tom, declaraţiile sale erau puse sub semnul îndoielii.

— Îţi menţii declaraţia cu privire la navetă?

— Da!

Ţârâitul prelung al telefonului izbucni pe neaşteptate. Roman ridică receptorul. Era Răşcanu care-l informa că nici un ins cu numele de Lăptoiu Petre nu domicilia pe strada Rozelor 23. „Mda, zise Roman, e limpede; atunci, vino rapid înapoi. Mai avem de lucru.”

— Ce e cu paşaportul din caseta? reveni Roman la problema principală.

— Nu ştiu… De ce nu-l întrebaţi pe Tom? Confruntaţi-mă cu dânsul… O să constataţi în ce măsură am spus sau nu adevărul… N-am nici un interes să mint. În ceea ce mă priveşte, aşa cum aţi şi spus, mi-am jucat cartea… Sunt lucid, domnule căpitan. Când am umblat eu la casetă, n-am văzut nici un paşaport… Întrebaţi-l şi pe Tom… Sau poate că l-aţi întrebat şi n-a răspuns?

— Din păcate, nu-l mai pot întreba… Tom nu mai e în viaţă.

— Cum, nu mai e în viaţă? sări arestatul de pe scaun. A opus cumva rezistenţă şi…

Faţa bătrânului deveni stacojie. Buzele îi tremurară. Ochii sângerii i se holbară.

— Nu, îi mărturisi Roman, totul a mers normal. Aşa cum ai prevăzut, l-am luat ca din oală. N-a spus nici pâs… Spune-mi suferea cumva de inimă?

— Cine? se învioră arestatul. Taurul acela?

— Aici, în mijlocul biroului, i s-a făcut rău… a căzut şi…

—… a murit, îl întrerupse „Aristotel” şi, spre uluirea Iui Roman, izbucni într-un hohot nesfârşit de râs.

Râdea pleznindu-se cu palmele peste genunchi. În sufletul lui Roman, spaima luă locul uluirii. „Ăla a murit, ăsta înnebuneşte şi totul… într-o singură noapte!” Din râs, arestatul dădu în tuse. Apoi se potoli. Sângele îi năvăli în obraji, congestionându-l. Era roşu la faţă, de parcă toată noaptea ar fi băut.

— Domnule căpitan, îmi sunteţi tare simpatic, de aceea aş vrea să vă mai fac o declaraţie… Cât e ora? Unu şi jumătate… Ei bine, la ora…

Ora 3,10

Bătrânul paznic de la morgă năvăli în camera de gardă a medicului, strigând îngrozit:

— A dispărut mortu'! Tovarăşe doctor… Mortu' a…

Medicul (e vorba de cel care constatase moartea lui Lăptoiu Petre) numai ce aţipise cu fruntea pe un tom deschis la capitolul „Moartea prin asfixie”. Se uită buimac la faţa răvăşită de groază a paznicului. În clipa aceea, fu convins că omul îşi ieşise din minţi.

— Mortu', tovarăşe doctor, nu mai e… a dispărut.

— Care mort, nene Tache?! îl luă doctorul cu duhul blândeţii, încercând să-şi amintească, în acelaşi timp, dacă avea sau nu în trusă un calmant.

— N-aţi adus un mort? De la miliţie… Am găsit fereastra deschisă.

Doctorului îi veni să râdă, dar se stăpâni; înţelese la vreme că ar aţâţa, fără să vrea, criza de nervi a bătrânului.

— Şi cum, nene Tache, găsişi fereastra deschisă? întrebă el cu blândeţe.

— Da, şi mortul, ia-l de unde nu-i. N-am mai pomenit una ca asta.

— Adică vrei să spui că… Nene Tache, nu înţeleg.

Se ridică în picioare, pentru orice eventualitate.

— Dacă nu mă credeţi, veniţi să vedeţi, îl îndemnă paznicul. Să mă bată Dumnezeu dacă vă mint. Şi, dornic să-l convingă, începu să-şi facă semnul crucii.

Medicul luă, în sfârşit, o hotărâre. Închise tratatul de medicină legală cu un gest categoric şi ieşi din camera de gardă, îndreptându-se, însoţit de paznic, spre sala de disecţie. Paznicul i-o luă înainte gâfâind şi deschizându-i uşă după uşă.

Ajunseră. Mai întâi, doctorul văzu un cearşaf aruncat neglijent pe ciment, apoi masa goală… simţi cum părul i se face măciucă. În clipa următoare însă îşi regăsi calmul şi se repezi la fereastra deschisă… Strada, la ceasul acela nedefinit când zorile prind a miji cu timiditate, era pustie…

Ora 4,15

O grădină modestă, îngrijită cu pricepere de mâinile harnice ale stăpânului, împrejmuia căsuţa care parcă străjuia marginea oraşului. Dominau trandafirii – se căţăraseră pe zidurile micuţului imobil, transformându-le în straturi verticale de flori.

Strada mai dormea încă… Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un frumos şi elegant costum de tenis, ieşi în pragul casei, însoţit de o tânără femeie. Rămaseră amândoi o clipă pe loc, fermecaţi parcă de mireasma proaspătă a trandafirilor, de liniştea zorilor. Bărbatul, judecând după valiză din mână, părea pregătit de drum. Femeia, numai în capot, îl conduse până la poartă. Acolo se îmbrăţişară şi-şi luară rămas bun. Ea zâmbea, dar nu cu bucurie, ci cu tristeţe şi suferinţă. Îl sărută tandră, iar bărbatul răspunse cu aceeaşi afecţiune. În cele din urmă, el se desprinse din braţele ei, deschise hotărât poarta şi ieşi în stradă. De acolo, îi mai aruncă femeii o căutătură, după care se despărţi în grabă, luând-o în direcţia gării. După vreo zece-cincisprezece paşi, se uită în urmă – femeia plecase de la poartă. Descoperi, în schimb, venind din josul străzii, o „Volgă” neagră. Încă de departe, îi făcu semn şoferului să oprească. N-avea de unde să ştie că, oricum, şoferul tot ar fi oprit… Maşina veni lin chiar lângă bordura trotuarului. În acelaşi timp, doi inşi săriră fulgerător din maşină, cu revolverele întinse.

— Sus mâinile, domnule Tom. Aşa! zise Roman vârându-i pistolul în coaste. O singură mişcare şi ajungi de-adevăratelea pe cealaltă lume!… Locotenente, pregăteşte cătuşele…

Răşcanu îşi juca mulţumit mărul lui Adam.

XIII. Mica arhivă a căpitanului Roman.

Din jurnalul de bord „L-am întrebat: „Ascultă, domnule Tom, înainte de a înghiţi tableta, nu te-ai gândit că ai putea foarte uşor să ajungi şi pe masa de disecţie?„ „Cum să nu! M-am gândit, mi-a răspuns el imediat şi parcă înveselit de întrebarea mea. În clipa când am înghiţit-o, ceasul din biroul ăsta al dumitale arăta douăsprezece şi un sfert… Tableta îmi asigură, timp de două ore, o moarte aparentă. Calculul meu a fost simplu: „Cine să mă pună, după miezul nopţii, pe masa de disecţie, şi să-mi umble prin măruntaie? Deci, aşa cum ne stă nouă bine, am riscat… Nu mă îndoiesc că dacă „Aristotel„ nu m-ar fi trădat, aş fi scăpat… mi-aţi fi pierdut urma.”

E drept, ar fi scăpat. Însă tot atât de bine ar fi putut să ajungă şi sub cuţit, adică să treacă dintr-o moarte aparentă într-una fără întoarcere. Totuşi, întâmplarea m-a şi amuzat. Să stai la pândă. Şi să păzeşti un mort! Să vezi „mortul” sărind pe fereastra de la morgă şi să te iei după el. Mă vor crede oare nepoţii?”

Fişa nr. 43 „Dogaru Paul. Martor în afacerea contrabandiştilor din Constanţa. 63 de ani. Pensionar. Înainte de război, matelot pe vasul „Navigatorul” – proprietatea armatorului Lascaridis din Pireu. Bolnav. Reumatismul i-a anchilozat picioarele. Zace într-un jilţ pe rotile. Bombăne, nu vorbeşte. Îşi terorizează nevasta, copiii.

„Exista un Dumnezeu! a sărit el când a auzit de cine mă interesez. Există o judecată, un judecător… I-a bătut şi lui ceasu' „. Umerii său ciolănoşi, fără carne, s-au cutremurat de bucurie… „Aţi auzit de „Navigatorul„? Dar de Nicos – „Ochi de sticlă„, comandantul vasului, aţi auzit? Nu? Desigur, de unde să fi auzit? Nicos – „Ochi de sticlă„ a fost căpitanul vasului, şeful contrabandiştilor de pe Mediterană şi Marea Neagră… Iar Tom a fost mâna lui dreaptă… I-ar fi luat locul dacă n-ar fi izbucnit războiul… În 1940, l-am lăsat la Alexandria, iar eu m-am întors în ţară. De atunci nu l-am mai întâlnit”.

Documente „Urmăriţi îndeaproape de Interpol, contrabandiştii de stupefiante sunt nevoiţi să caute noi itinerare. Senzaţionalele mărturisiri ale contrabandistului Paul Morceau, arestat la Marsilia”. Dintr-un reportaj apărut în Paris Soir.

Taina camionului „27 AE-004 – Un transport de

300 de franci care valorează 1200000 de franci.

La punctul de frontieră Saint Gallien (Franţa-Elveţia) s-a prezentat un camion încărcat cu pepeni. Maşina, marca Henkel, a fost înmatriculată la Istanbul.

Vameşii s-au cam mirat… Ce negustor excentric! Să aducă pepeni tocmai de dincolo de Marea Neagră! Au controlat fiecare ladă în parte, dar n-au găsit nimic…

Au controlat apoi şi bancheta şoferului, unde au descoperit un fund dublu. Desfăcându-l, poliţiştii şi vameşii au făcut o descoperire senzaţională: au găsit ascunse 25 de cutii de metal cuprinzând fiecare 25 kg de opiu brut. „Pepenii”, cică, erau destinaţi unui negustor de fructe din Anvers”.

Dintr-o revistă elveţiană.

„Mai bine de jumătate din totalul cazurilor judiciare pe care Interpolul le anchetează sunt legate de traficul de stupefiante. Heroina, opiul, morfina, cocaina, haşişul aduc gangsterilor beneficii fabuloase. Nu întâmplător, liniile multicolore de pe harta Interpolului duc în S. U. A…

În pofida activităţii susţinute a poliţiştilor şi cu toate că multe bande de traficanţi sunt bine cunoscute de Interpol, numărul negustorilor secreţi de narcotice nu scade de loc.

Într-o vitrină a originalului muzeu consacrat delictelor descoperite şi adăpostite în clădirea Interpolului, atenţia mi-a fost atrasă de un mic conteiner metalic, ascuţit la capăt. În asemenea conteinere, o bandă de traficanţi a transportat multă vreme narcotice prin Liban, pe o cale foarte ingenioasă. Conteinerele erau înghiţite de cămile. Caravanele de patrupede, împreună cu însoţitorii lor, treceau nestingherite orice control vamal… Unul dintre vameşi s-a gândit să supună la raze Roentgen abdomenul animalelor. Şi aşa s-a descoperit, chiar la prima cămilă controlată, câteva conteinere cu heroină, pe care gangsterii o vând cu 35000 de dolari kg.

Dar traficanţii au recurs la un alt mijloc în scopul de a-i trage pe sfoară pe vameşi şi poliţişti… Cămilele au fost silite să înghită nişte sfere mici şi moi de cauciuc, pline cu heroină… Drept care, la punctele de control, au început să se dea cămilelor purgative.”

Din reportajul „Interpol”-ul intră în acţiune” de Anatolie Potopov.

Din „Jurnalul de bord”

Ben m-a interesat. L-am vizitat în câteva rânduri la spital. Era palid, cu ochii pierduţi în fundul capului, descumpănit. S-a ferit un timp de privirile mele. I-am spus: „Vreau să te ajut, Ben.” S-a uitat neîncrezător la mine. Ben – rod al unei familii dezorganizate. Tatăl şi-a abandonat de mult soţia şi copilul. Mama – o femeie încă tânără – e hotărâtă „să-şi trăiască viaţa”. Oraş de port, marinari de pe toate meridianele. La întrebarea mea: „Ştiţi unde vă este copilul?”, s-a răstit la mine: „Să fie unde-o fi, vagabondu'. Nu mai vreau să ştiu de el.” De fapt, nici până atunci nu voise să ştie de soarta băiatului. Acum, prietenia dintre Ben şi Luiza o văd într-altă lumină. Amândoi au fost la fel de nefericiţi şi de nenorociţi.

L-am întrebat pe Ben dacă i-ar plăcea să devină criminalist. Ochii lui stinşi şi îndureraţi s-au aprins pentru o clipă – un licăr de speranţă… „Vreau!” mi-a răspuns.

Sunt hotărât să-l ajut. Oricum, simt că vom fi prieteni.

Bandă de magnetofon (fragment)

Tom: Pe Miroiu nu l-am atras în bandă dintr-o dată. La început, i-am organizat o întrevedere cu „maiorul Sturcea”. A căzut în capcană; un timp a crezut că lucrează pentru autorităţi… când a aflat însă adevărul, n-a mai avut cum să dea îndărăt… Orice încercare a sa de a bate în retragere, i-o retezam. Îi era frică de consecinţe… Începuse să joace cărţi, să bea, să flecărească… Pe urmă, mi-a propus un târg: „Nu v-am cunoscut… nu m-aţi cunoscut… Lăsaţi-mă să mă retrag pe nesimţite…” N-am fost de acord. El însă, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, a prins dintr-o dată curaj. M-a ameninţat. Trecuse şi el la un fel de şantaj… Chestia asta nu mi-a convenit… Ştia, totuşi, multe despre noi… Avea în păstrare, în biroul său, o listă cu membrii bandei de pe vasele străine. Purtarea lui începuse să-mi displacă. Colac peste pupăză, a plecat la Bucureşti, în concediu, fără să mă avertizeze. Şi asta într-un moment când aveam nevoie de el. M-am văzut nevoit să recunosc un adevăr amar: începuse să-mi fie frică de vreun gest nesăbuit al său. Dacă mă denunţă? Ideea devenise obsedantă. Am plecat la Bucureşti. L-am găsit, am stat de vorbă cu dânsul, am încercat să-l conving să nu ne părăsească. Nici n-a vrut s-audă. Trebuia să fiu foarte prudent… Mi-a mărturisit că este îndrăgostit. Am aflat şi de cine. Când am aflat că Virginia Munteanu este funcţionară la Direcţia valutară a Băncii Naţionale, mi-a trecut prin minte o nouă idee. Am insistat să-şi întrerupă concediul, să revină pentru un timp în port. L-am sfătuit să se mai gândească, i-am dat şi un răgaz… Ne-am despărţit fixând şi ziua, şi ora întâlnirii.

Roman: Când şi unde?

Tom: Chiar în ziua dispariţiei sale. Locul l-a fixat el, pe strada Vulturi. Ne-am întâlnit. Mi-a răspuns negativ, în fugă… Se grăbea… mai avea în ziua aceea o întâlnire cu Virginia Munteanu. I-am propus să-l duc la Universitate cu maşina mea, care se găsea parcată lângă clădirea Sfatului Popular T. V.… Nu m-a refuzat. În maşină, i-am cerut să mi-o prezinte pe Virginia Munteanu. N-a vrut. Atunci am trecut la realizarea planului meu de lichidare a lui Miroiu. L-am răpit… cu scopul să-l lichidez.

Roman: Nu-ţi înţeleg logica… Răpindu-l, atrăgeai doar atenţia asupra bandei, asupra dumitale…

Tom: Nicidecum! Încă în după-amiaza aceea l-am obligat pe Miroiu să scrie un bileţel mătuşii ca s-o liniştească, spunându-i că va lipsi câteva zile de acasă, şi tot în acest sens, s-o anunţe pe Virginia Munteanu. Să nu se alarmeze în nici un chip…

Roman: De aici ţi se trage. Scrisoarea n-a ajuns la destinaţie, iar bătrâna s-a alarmat şi ne-a pus pe urmele tale.

Tom: Acum înţeleg cauza prăbuşirii noastre. E drept, cel care a dus scrisoarea nu i-a înmânat-o bătrânei… n-a găsit-o acasă. A vârât-o pe sub uşă… s-o fi rătăcit.

Roman: Nici arestarea lui Jugănaru nu te-a alarmat?

Tom: Nu. De arestarea lui n-am aflat decât astăzi, căci cargoul „Piatra Arsă” pe care Jugănaru lucrase a ridicat ancora încă în noaptea aceea. Îl credeam în larg, iar pe mine în siguranţă.

Roman: I-aţi dat însă un număr de telefon.

Tom: Da, de la „Marinarul vesel”, cu indicaţia să telefoneze când se va înapoia din cursă… Prin dispariţia lui Miroiu, dispărea şi omul care mă punea la curent cu sosirea sau plecarea unor vase pe care se aflau oamenii noştri.

Roman: Şi cu Miroiu cum ai procedat?

Tom: Miroiu n-a vrut să cedeze stăruinţelor mele. I-am spus atunci să mă urmeze la Constanţa şi să-mi înapoieze documentul pe care-l ţinea ascuns în biroul său de la Vamă. După care, ne vom despărţi. Şi ne-am despărţit. Am intrat în posesia documentului, apoi l-am ucis, simulând acea sinucidere… Trebuie să recunoaşteţi, perfectă…

Roman: Aproape perfectă… Continuă!

Tom: Oricum, mă credeam în siguranţă. N-aveam de unde să ştiu că scrisoarea n-a ajuns în mâna bătrânei. Înainte de a părăsi locuinţa lui Miroiu, am cotrobăit prin ea. Am dat peste scrisoarea de şantaj a Luizei Urseanu. Am înţeles că primejdia ne paşte şi din partea ei şi n-am ezitat s-o lichidez.

Încă un document.

Am căutat scrisoarea adresată de „Miroiu” mătuşii sale şi am găsit-o sub un covor aşternut chiar lângă uşa de la intrare.

„Dragă tanti, scria Miroiu, plecând de acasă să mă întâlnesc cu Virginia, m-am întâlnit cu un coleg care venise anume în Bucureşti să mă caute pe mine. Tanti, s-a întâmplat ceva la mine la serviciu, care reclamă prezenţa mea, urgentă. Am să lipsesc câteva zile. Dragă tanti, te rog foarte mult să mă ierţi, dar n-am mai avut când şi cum să trec pe-acasă. Te-am căutat la telefon, dar nu mi-a răspuns nimeni… Am căutat-o şi pe Virgi… şi nici de ea n-am dat. Roag-o să mă ierte.

La revedere, Mişu.

Cine-i doctorul King?

Jugănaru: O singură dată Tom mi-a spus: „Există un şef – doctorul King… Niciodată să nu mă întrebi de el”.

Luiza: L-am auzit spunându-i: „Doctorul King se interesează îndeaproape… N-aş vrea să dai ochii cu dânsul – are nişte ochi…

Purje: Da, Tom avea şi el un şef – doctorul King. Un străin. Nu numai bogat, ci şi foarte puternic. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că şi lui Tom îi era teamă de şef, aşa cum îmi era şi mie…

Aristotel: King e Dumnezeul nostru, al bandei. Nu l-am văzut niciodată, dar îmi plăcea să-l ascult pe Tom vorbindu-mi de acest doctor, ai cărui ochi aveau o puternică forţă de sugestie… King apărea şi dispărea; aducea fonduri, indicaţii, controla şi zbura peste hotare ca o pasăre…

Jeni M. (concubina din Constanţa a lui Tom): După clipele noastre de iubire, se întindea leneş în pat şi începea să-mi povestească despre un om… despre un om ideal… doctorul King… „E un indian?” l-am întrebat eu curioasă. „N-are importanţă, este un om grozav… ochii săi deţin o forţă miraculoasă”. Vorbea mult şi frumos despre el. „E vegetarian, draga mea, mi-a zis, şi face gimnastică Yoga… Odată m-am dus să-i fac o vizită la hotel – numai ce sosise în ţară – l-am găsit odihnindu-se cu picioarele petrecute pe după ceafă. Ce-am mai râs!”

Tom: Domnule căpitan, nu există nici un doctor King. E o invenţie de-a mea. Tot atrăgându-mi complici, eram întrebat cine e şeful bandei. Mi-am amintit atunci despre doctorul King, iluzionistul, pe care-l văzusem în copilărie şi care m-a uimit cu arta sa. Mi s-a părut un adevărat Dumnezeu… omul care face minuni. Mă impresiona şi rezonanţa numelui său – doctorul King. Aşa am ajuns să-i fac pe complicii mei să creadă într-un şef care nu există şi n-a existat niciodată. Pe adevăratul nostru şef nici eu nu-l cunosc. Ştiu doar că sediul bandei se găseşte pe bordul unui vas fantomă şi nu pe teritoriul unei ţări. Instrucţiunile sau orice altă corespondenţă nu le primeam prin poştă internaţională… ar fi bătut la ochi… ci prin cea internă… Câte un marinar, de pe nu ştiu ce vas, coborând în port, îmi expedia ce avea de expediat prin poşta noastră, luând plicul, timbrele din oraş. Aşa am primit, printre altele, şi cecurile false… paşaportul… în vederea unui experiment… De ce să se folosească dolari, când te poţi folosi de cecuri false pentru a primi lei autentici…?

Din „Jurnalul de bord” „Am vizitat-o pe Virginia Munteanu: e în convalescenţă. A fost în stare, printre altele, să-mi relateze ce s-a petrecut în cameră ei şi ce anume i-a declanşat şocul. M-au nedumerit cele aflate. Tom ocolise cu dibăcie problema, ştiind că V. M. este incapabilă de a povesti… Şi-apoi, a mai declarat că Miroiu a refuzat orice pactizare, orice încercare de a o atrage pe V. M. în afacerile lor murdare. L-am dus pe Tom la un interogatoriu. Iată ce mi-a răspuns: „Da, v-am indus în eroare… Nu ştiu de ce… Poate din obişnuinţă… Totuşi, am mărturisit lucruri mai grave… I-am arătat lui Miroiu un text de scrisoare către Virginia Munteanu. Ştiind că va refuza orice iniţiativă în direcţia asta, l-am rugat să citească textul cu glas tare. Ceea ce a şi făcut; nu şi-a dat seama că citind, l-am înregistrat… Când m-a refuzat, aveam înregistrat pe bandă un mijloc eficace de a o intimida pe Virginia Munteanu.

Ingenios, nimic de spus…

7. IX. a.c.

Am invitat-o pe Lili la un film. La controlul biletelor – „Pilă de aur”. Când m-a văzut, s-a repezit la mine să mă ia la rost pentru pocinogul făcut. I-am luat-o înainte, prezentându-i-o pe Lili: „Dă-mi voie, draga mea, să-ţi fac cunoştinţă cu un om care m-a scos dintr-o mare încurcătură…”! „Nu, zău, a răspuns Lili, cu drăgălăşenie, iar eu care credeam că, în afară de mine, nu te-a mai scos nimeni din nici o încurcătură”.

SFÂRŞIT