IX. Patru împuşcături fără zgomot
I se înmână un raport. Roman îl citi imediat: „Mi-am găsit un loc în apropierea telefonului. Localul „La marinarul vesel„ era plin de consumatori. Pe Purje, gestionarul, l-am găsit foarte bine dispus; îşi servea clienţii fredonând. La întrebările unora cum s-au petrecut faptele cu State şi cu marinarul din Sorrento, a preferat să tacă. La 9,55, Purje a telefonat undeva; a fost nevoit să formeze numărul de trei ori. După primul apel, m-am ridicat în picioare, prefăcându-mă a căuta ceva, şi am putut să observ că Purje forma numărul 13.62. Abia după al treilea apel, l-am auzit rostind: „Cu Mitică„, după care a pus receptorul în furcă. Peste exact zece minute, telefonul a sunat. Purje s-a repezit să ridice receptorul. De altfel, în momentul acela, se afla prin apropiere. De data asta, l-am auzit spunând: „Da, eu… Cu berea e în ordine„. Pe urmă a ascultat fără să mai scoată o vorbă. Doar la încheierea convorbirii, l-am mai auzit spunând: „Am înţeles!„ Am observat că nu mai era la fel de bine dispus. La 10,30 m-a schimbat locotenentul Dinică.”
Roman zăbovi îndelung asupra acestui raport scurt şi operativ. Se aflau consemnate, pe acel petic de hârtie, câteva date care-i dădeau de gândit. Ieri, după „contrabandă cu ceasuri”, îşi formase părerea că Purje era un om cinstit. Raportul însă… Nu cuvintele: „Cu berea e în ordine” rostite de Purje la telefon îl puseseră pe gânduri, ci cu totul altceva. Îşi aminti că Luiza îi mărturisise că până a fi ridicat Miroiu receptorul, aparatul sunase de trei ori. Iar acum raportul atentului ofiţer semnala că Purje formase de trei ori la rând acelaşi număr, rostind apoi cuvintele: „Cu Mitică”, după care închisese telefonul. „Să fie vorba doar de o simplă coincidenţă? se întrebă Roman, căutându-şi prin buzunare micuţa şi discreta pipă dăruită de Lili. O fi telefonat omul la vreo bază. Oare cele două cuvinte: „Cu Mitică„ să aibă semnificaţia unei parole? Ar fi cam stupid… iar între cele trei apeluri şi telefonul primit după exact zece minute, există oare vreo legătură?”
Semnatarul raportului reţinuse şi un număr de telefon. Dacă ochiul şi memoria nu-l înşelaseră, informaţia ar putea să fie nesperat de preţioasă. Dintr-o pornire spontană, Roman formă numărul. Va afla imediat dacă la celălalt capăt al firului se găsea sau nu vreun depozit de desfacere a mărfurilor. Dar, spre surprinderea sa, nu i se răspunse. Se feri să repete apelul: nu care cumva să apese pe vreun buton de alarmă al bandei. Ceru atunci să i se stabilească urgent unde şi, eventual, la cine se găsea instalat aparatul 13.62. Răspunsul primit îl derută: numărul aparţinea unui telefon public instalat în faţa unei farmacii de pe strada 23 August. „Iarăşi un telefon public?! se enervă Roman. Ce naiba?! Să fi greşit omul nostru?”
Ceru atunci o maşină. De la garaj, i se trimise o „Volga”. La volan, un bătrân morocănos care parcă mâncase cuie, răspundea la mai toate întrebările căpitanului doar prin „Da!” sau „Nu!”. Soarele dogorea, străzile erau mai puţin animate. După vreo zece minute, Roman îi spuse şoferului să oprească în dreptul casei ofiţerilor. Acolo coborî şi porni pe jos. Când ajunse pe strada 23 August, constată că, într-adevăr, telefonul se afla în faţa unei farmacii, chiar lângă intrare. Farmacia, la rândul ei, era încadrată de câteva magazine. Roman cercetă de la distanţă poziţia aparatului şi îşi spuse că n-ar fi rău să-l sondeze. Cine oare îi va răspunde. Un farmacist. Un trecător? Peste drum de farmacie zări o „Alimentară”; o tăbliţă indica existenţa unui telefon public în incinta magazinului; observă, nu fără bucurie, că folosindu-l putea, în acelaşi timp, să ţină sub observaţie faţada farmaciei. Formă de trei ori consecutiv numărul 13.62. Apelurile răsunară în gol. Nimeni nu veni să ridice receptorul. Scrâşni înciudat din dinţi. „O fi greşit omul nostru… Nu o fi reţinut bine numărul…” Părăsi supărat magazinul. I se făcu pe neaşteptate sete şi intră într-un lacto-bar din apropierea farmaciei, singurul loc unde se putea bea bere în linişte. Goli la repezeală o sticlă. Apoi mai comandă una. Ideea „telefoanelor publice” îl chinuia într-una, fără milă, nelăsându-l să-şi bea în tihnă berea. „Nu, îşi zicea, e nevoie să rezolv până la capăt problema.” Ieşi din local cu gândul să mai stea o dată de vorbă cu Jugănaru.
Îl găsi în camera de arest, moţăind leneş pe un pat acoperit cu o pătură cenuşie. Când îl văzu pe Roman, se ridică încet, greoi, scărpinându-se pe piept. Încremeni în picioare lângă pat, cu ochii în podea.
— Jugănarule, tot nu ţi-ai amintit parola? întrebă Roman.
— Nu, mormăi criminalul. Am un cap afurisit… Când uit ceva…
— Dar vorbele astea: „Cu Mitică” nu-ţi spun nimic?
— Cum „Cu Mitică”?! întrebă celălalt uimit. Nu cunosc nici un Mitică.
Jugănaru ridică spre ofiţer doi ochi zăpăciţi.
— Bine, Jugănarule, să zicem că ai uitat parola, continuă Roman fără nici un fel de speranţă; dar dacă ai fi fost nevoit să-l cauţi pe Tom ce-ai fi făcut?
Fostul marinar se scărpină somnoros în ceafă şi se uită într-un colţ al camerei de arest, de parcă ar fi vrut să culeagă răspunsul de acolo…
— Ce-aş fi făcut??! zise el după un timp… Nu ştiu… nu ştiu… Zău, nu ştiu… am uitat… M-ar fi găsit el pe mine. Nu credeţi?
Lui Roman nu-i rămase decât să se reîntoarcă dezolat în biroul său. Deci cele două cuvinte „Cu Mitică” nu avuseseră asupra lui Jugănaru nici un efect. Memoria fostului marinar se atrofiase într-un punct nevralgic… „În fond, de ce m-am agăţat de telefonul ăsta? Numai pentru că mi-a fost semnalat? Ofiţerul nostru o fi greşit… cu siguranţă o fi greşit… Nu-i chiar atât de simplu să vezi de la o anumită distanţă ce număr formează cineva.
Totuşi, de obsesia telefoanelor publice nu-i fu dat să scape, îl stăpânea fără contenire o vagă senzaţie de nemulţumire, ca şi cum ar fi putut să întreprindă ceva şi ar fi ezitat. „Oricum, îşi spuse el, ar fi util să-mi lichidez „centrala telefonică„ din cap”… Părăsi din nou sediul D. R. M.-ului. Porni, de astă dată, pe jos. De parcă i-ar fi cunoscut intenţiile, paşii îl călăuziră din nou spre farmacia de pe strada 23 August. Şi lui Roman nu-i păru rău că ajunsese din nou acolo. Stătu de vorbă cu casieriţa farmaciei şi află un lucru preţios.
Luiza Urseanu se ţinu de cuvânt, nu se duse la înmormântare. În schimb, îl rugă pe Ben să meargă el la cimitir şi să asiste la înhumare, după care să vină să-i povestească cine a fost de faţă, dacă sicriul era sau nu acoperit şi cum a decurs în general procesiunea.
— Şi tu, ce-ai de gând să faci? o întrebă Ben învăluind-o cu o privire plină de compătimire.
— O să rămân acasă… n-o să ies nicăieri. Hai, du-te, îl îndemnă.
Îl sărută pe frunte şi-l împinse spre uşă.
De fapt, îl minţise. Ieşi din casă. La ora când ştia că are loc înmormântarea lui Miroiu, Luiza se îmbrăcă în doliu; îşi pregătise din vreme o rochie şi ciorapi negri. Apoi se repezi la biserica din apropierea locuinţei. Nu mai trecuse de vreo zece ani pragul unei biserici. Dintr-o dată, o cuprinsese o dorinţă inexplicabilă să cadă în genunchi în faţa icoanelor şi să se închine. Fu generoasă cu cerşetorii de pe treptele bisericii, împărţindu-le cu dărnicie tot mărunţişul din poşetă: „Luaţi… de sufletul lui Mihai”… murmură ca. La ceasul acela de ziuă nu se oficia nici o slujbă. Luiza se refugie într-un colţ ce i se păru mai întunecos: căzu în genunchi în faţa Sfintei Fecioare şi începu să se roage în gând. Lacrimile i se prelingeau în neştire pe obraji… Bolta înaltă şi afumată a bisericii, lipsa de lumină, mirosul de parafină al lumânărilor o tulburau şi mai mult, înfricoşând-o… Se ruga, recunoscându-se vinovată de toate. Altădată, aceleaşi cuvinte rostite de ea sau de altcineva ar fi făcut-o să pufnească în râs. Plângea, iar lacrimile îi topeau parcă piatra ce-i împovăra sufletul. Era atât de pierdută în propriile-i rugăciuni, încât nici nu observă că un bătrânel, îmbrăcat sărăcăcios, îngenunchease, lângă dânsa. Omul începu să facă cruci şi să bată mătănii. Şi pe măsură ce se închina, înainta câte puţin spre Luiza Urseanu.
— Domnişoară Luiza… şopti el după una din mătănii.
Ea însă nu-l auzi, iar când, în sfârşit, îl auzi, avu senzaţia că una dintre icoane îi rostise numele şi se zgribuli de spaimă.
— Dumneata?! se sperie ea zărindu-l pe bătrânel.
Omul, zâmbind smerit, duse două degete la buze: semn să tacă. Apariţia atât de neaşteptată a domnului Cristescu, pe care nu-l mai văzuse de multă vreme, o zăpăci, îi risipi, ca prin minune, euforia mistică.
Tot închinându-se, el îi şopti:
— E cineva care vrea să stea de vorbă cu tine. Are câteva documente de la Mihai… cică te interesează direct… Trebuie să ţi le arate… să se sfătuiască cu tine…
— Să vină atunci la mine…
— Nu poate… nu poate… bătu el mătănii. Îi e teamă de cele întâmplate…
— Cine-i omul?
— Nu-l cunoşti.
— Şi unde vrea să ne întâlnim?
O dureau genunchii şi ar fi vrut să se ridice, dar atunci discuţia n-ar mai fi putut continua.
— La ora opt seara, Ben să fie în faţa Sălii sportului…
— De ce el? se nelinişti ea brusc.
— Prin el o să afli unde o să te întâlneşti cu cel care vrea să-ţi vorbească. Să fie acolo… Lângă dânsul, pe bancă, o să se aşeze un necunoscut cu o „Informaţie” în mână. El o să-i spună lui Ben unde să vii.
Luiza murmură ceva de neînţeles, iar domnului Cristescu i se păruse că ea înjurase.
— Nu, nu înjura… dacă vrei să înjuri, te rog, nu aici… spuse el temător, de parcă în clipa aceea şi-ar fi amintit că-i un om cu frica lui Dumnezeu… Să ştii că e spre binele tău… Să te duci, auzi?
Luiza nu mai putu să îndure nici durerea ascuţită din genunchi, nici conversaţia pe care o găsea nu numai ireală, ci şi stupidă. Se ridică. Îngenuncheat la picioarele ei, domnul Cristescu o privi de jos. Faţa lui îmbătrânită, cu pungi nesuferite sub ochi, părea o mască de ceară.
— Auzi? Să vii… N-o să-ţi pară rău… Ben să fie atent… să nu se ia cineva după dânsul…
Cuprinsă de un simţământ de repulsie, Luiza ieşi din biserică aproape fugind. Pentru o clipă fu orbită de strălucirea sfredelitoare a soarelui şi închise ochii. Când îi deschise, descoperi cerul înalt şi albastru, lumina nespus de binefăcătoare a zilei. Îi veni să râdă de bucurie… Îşi aminti de o lecţie. Oare când o ascultase? În ce clasă era? Un profesor – cine oare? – le vorbise de zeul Ra şi de obiceiul egiptenilor de a se închina soarelui. Deşi lecţia îi plăcuse, nu prea înţelesese pornirea acelor oameni de a diviniza soarele.
După câţiva paşi, îşi spuse că ar fi fost bine dacă l-ar fi întrebat pe Cristescu cum de-a găsit-o, de unde ştia că-i la biserică? Întâmplarea în sine n-o nelinişti. După moartea atât de stranie a lui Miroiu, i se părea firesc ca cineva care vrea să stea de vorbă cu dânsa să se ivească pe neaşteptate. Fie pentru ca s-o consoleze, fie ca să-i transmită vreun obiect rămas de la cel care i-a fost iubit. Nu se aşteptase încă ca acest bătrânel libidinos, pe care nu-l mai întâlnise de foarte multă vreme, să răsară ca din pământ lângă ea şi să-i transmită rugămintea unui necunoscut… „Cine-o fi? Doctorul King?” se întrebă. Şi fără să vrea, retrăi în gând momentul când Miroiu o ascunsese în baie pentru ca să poată discuta nestingherit cu acel vizitator căzut pe nepusă masă. Nu, n-avea cum să fie omul acela. Era mai mult ca sigură că nu se cunoşteau.
Ben o aştepta sus, în camera ei. Stătea turceşte pe perne, lângă măsuţă, cu faţa spre ventilator. Dintr-o privire, sesiză tristeţea băiatului: şedea posomorât, cu braţele încrucişate. „A plâns, îşi zise. Are ochii roşii… E încă un copil”. Veni lângă dânsul şi-şi petrecu degetele prin părul lui moale.
— N-a fost nimeni la înmormântare, nu-i aşa?
El se sfii să-i arate ochii plânşi. Dădu din cap.
— Nimeni, îi tremurară buzele.
— Sicriul a fost acoperit?
— Da… acoperit… l-au adus cu o dubă d-aia neagră, funerară… au scos sicriul… l-au coborât în groapă… au început să arunce pământ…
— Taci, murmură ea cu ochii în lacrimi.
Camera era luminată difuz prin geamul acoperit cu ziare decolorate de soare. Îi tăcerea apăsătoare a încăperii nu se auzea decât bâzâitul fără contenire al ventilatorului.
— Ben, şopti ea într-un târziu… adu sticla… mai e acolo un pic de „Martini”…
Băiatul o ascultă. Se ridică încet şi se mişcă prin cameră abia auzit. Turnă băutura în pahare şi-şi reluă locul pe cele două perne. Băură fără grabă.
— Liviu Roman a fost?
— Cine, miliţianu'? Nesuferitu' ăla negricios? Nu, n-a fost…
Luiza surâse amar. Apoi începu să-i povestească ce i s-a întâmplat la biserică. Ascultând-o, băiatul înălţă capul şi o privi cu ochii aprinşi de o vie curiozitate…
— Ce mă sfătuieşti, Ben?
— O să mă duc la ora opt, răspunse Ben, înflăcărat de perspectiva unei aventuri. Să nu-ţi fie frică…
— O să vii şi tu cu mine acolo, nu-i aşa?
— Sigur, Liz… o să vin cu tine… nu te las singură, orice s-ar întâmpla…
— Ben, bunul meu prieten, ce m-aş face fără tine? suspină ea, înduioşată de prietenia lor.
Rapoarte
1. „La ora 11,20, Ben Tudose Nicolau a părăsit incinta clădirii de pe strada… şi s-a îndreptat spre cimitirul oraşului unde, ascuns după nişte tufe a urmărit înmormântarea lui Mihai Miroiu. De la cimitir, Ben Tudose Nicolau s-a înapoiat la Luiza Urseanu”.
2. „Luiza Urseanu şi-a părăsit locuinţa în jurul orei 11,30. Era îmbrăcată în doliu. Am urmărit-o şi am văzut-o intrând în biserica de pe strada Cot… Acolo a stat şi s-a rugat până aproape de orele 12,15. De la biserică s-a îndreptat spre locuinţa ei. Nu s-a abătut din drum.”
După amiază, la orele cinci fără zece, Roman se postă în faţa „Alimentarei”, peste drum de farmacie. Nu venise singur, ci însoţit de locotenentul Răşcanu. Aşteptară un timp în tăcere şi, mai curând decât îşi închipuiseră, avură o primă surpriză.
— El e! exclamă Răşcanu.
— Da, sunt de aceeaşi părere.
În dreptul telefonului public ţinut de către cei doi ofiţeri sub observaţie, se oprise un vânzător de ziare. Era un bătrânel înalt şi uscat, cu o faţă prelungă, a cărei paloare te făcea să te gândeşti imediat la un om suferind. Mai atrăgea atenţia îmbrăcămintea sa sărăcăcioasă: purta o cămaşă cenuşie, cârpită grosolan la mâneca dreaptă. Pantalonii largi pe dânsul erau mototoliţi. Doar sandalele, încălţate direct pe piciorul gol, păreau cumpărate de curând. Privindu-l te cuprindea mila şi-l asemănai mai repede cu un cerşetor decât cu un vânzător de ziare.
Îşi aşezase la picioare un maldăr de gazete şi reviste, în timp ce în braţe ţinea un teanc de „Informaţia Bucureştiului”. Încremenise locului, strigând mecanic:
— Ia „Informaţia…” De astăzi „Informaţia”…
Se vedea că se îndeletniceşte cu treaba asta de multă vreme, căci căzuse într-un automatism propriu vânzătorilor de ziare.
— Ce facem? îl întrebă Răşcanu. Îl ridicăm?
— Nuuu! strigă Roman, de parcă locotenentul ar fi pornit să-şi ducă propunerea la îndeplinire. Îl mai lăsăm încă…
Trecătorii îi aruncau câte un ban; unii luau ziarul, alţii nu. Înfipt lângă telefon, bătrânul înalt şi uscăţiv părea un monument viu închinat sărăciei.
Roman lăsă să treacă mai bine de treizeci de minute, apoi trecu la prima tatonare.
— Mă duc să telefonez, zise. Nu-ţi lua ochii de la dânsul…
Intră la „Alimentara”, formă numărul telefonului de peste drum, îl lăsă câteva secunde să sune. Prin geamul vitrinei îl zări pe ciudatul vânzător de ziare zburlindu-se la aparat. Nu se atinse însă de el. Roman simţi cum i se destind nervii şi cum un val de bună dispoziţie i se revarsă în suflet. Mai formă o dată numărul. Nici de data asta cel de peste drum nu se atinse de telefon. Abia la cel de-al treilea apel, omul ridică receptorul şi rosti „Alo!”. Roman îşi stăpâni cu greu un strigăt de bucurie. Îl mai auzi strigând de câteva ori „Alo”. Roman nu răspunse, ci puse receptorul la loc şi ieşi vesel în stradă.
— Ai văzut? îl întâmpină Răşcanu.
— El e! exclamă Roman.
— Ia stai! Uite ce face!
Vânzătorul puse ziarele la o parte, introduse în aparat o fisă, formă un număr şi după câteva secunde vorbi cu cineva.
— Îl ridicăm? întrebă Răşcanu iarăşi.
Roman nu răspunse. „Cu cine oare vorbeşte? se întrebă… Ei, drăcie!… Îmi place… Nu, am greşi dacă l-am ridica.”
— O ia din loc, şopti Răşcanu neliniştit. Îşi ridică marfa. Vrea să se care.
— Cu siguranţă că l-am alarmat, conchise căpitanul.
— Îl reţin?
— Nu… m-am răzgândit.
Vânzătorul îşi adunase în grabă marfa şi o luase din loc. Cei doi ofiţeri porniră în urmărirea lui.
Soarele coborâse către asfinţit. Străzile se animară. Vânzătorul se strecură uşor, ca o umbră, printre trecători, de parcă ar fi fost în transă; mergea fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta.
— Parcă ar fi beat, observă locotenentul.
— Da, se mişcă într-un mod destul de ciudat.
Distribuitorul de ziare trecu pe lângă locul unde cândva fusese vechea gară, traversă grădina din centrul oraşului, trecu prin faţa Poştei…
— Umblă de zici că-i beat, observă din nou Răşcanu.
— Na, că intră undeva, într-o prăvălie, îi atrase Roman atenţia. Du-te după el.
Cel urmărit intrase într-unul din magazinele speciale de Difuzarea presei. Răşcanu îl urmă. Roman însă rămase în stradă, pe celălalt trotuar, cu ochii ţintă la uşa deschisă a magazinului.
Pe străzi era un du-te-vino ameţitor. De undeva, pesemne de la grădina de vară din apropiere, se înălţa un miros de peşte pregătit la grătar. Soarele asfinţea încet şi sigur. Umbrele clădirilor se întindeau contopindu-se într-una singură.
În sfârşit, după aproape zece minute, vânzătorul ieşi. Îşi predase marfa, iar acum o luase alene spre Piaţa Ovidiu.
Roman se luă după el. Răşcanu îl ajunse din urmă şi-i raportă:
— A predat ziarele… Responsabilul i se tot adresa cu „Domnule Leonida”… i-a numărat retururile… „Ai vândut cam puţin pe ziua de astăzi!” i-a reproşat responsabilul, apoi l-a întrebat: „Vii şi mâine, domnule Leonida?” „Vin!” – i-a răspuns. I-a numărat nişte bani şi parcă, o dată cu banii, i-a mai furişat ceva în palmă.
— Ai văzut bine?
— I-a numărat nişte bancnote de un leu pe care apoi le-a făcut sul… Am avut impresia că în sulul acela a ascuns ceva…
— Ce-ar fi putut să ascundă? îl întrebă Roman, nu fără o undă de scepticism în glas.
— Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama… Poate că mi s-a părut.
Modestia colaboratorului său constănţean îl impresionă plăcut, era sincer, realist, nu încerca să epateze prin observaţiile sau concluziile sale.
În vremea asta, lăsară în urmă Piaţa Ovidiu. „Domnul Leonida” părăsi centrul şi o apucă pe o străduţă lăturalnică, îngustă, cu clădiri vechi. Deodată, îl văzură intrând într-o curte. Roman îl apucă pe Răşcanu de braţ.
— Vezi repede unde intră…
Locotenentul se desprinse de Roman şi grăbi pasul. Trecu prin faţa curţii în care intrase vânzătorul de ziare, iar după câţiva paşi se înapoie.
— Cred că aici locuieşte, îşi exprimă locotenentul părerea.
— De ce?
— L-am văzut scoţând un lacăt şi deschizând o uşă… În curte sunt două case – una pe stânga, un imobil cu un etaj, construit pesemne nu de mult… A doua, pe dreapta, pare să fie mai curând o magazie… sau o încăpere anexă la imobil.
În timp ce-l asculta, Liviu Roman luă o hotărâre. O comunică şi colegului său.
— O să-i fac o vizită… Rămâi locului, supraveghează strada… curtea… Uită-te la ceas; dacă nu revin în jumătate de oră, vii după mine…
— Am înţeles, zise Răşcanu şi mărul lui Adam începu să-i joace în sus şi în jos, de parcă s-ar fi bucurat de ceva.
Roman porni. Deschise poarta fără şovăire. Descrierea sumară a curţii ce i-o făcuse Răşcanu îi fu de folos. În dreapta sa, zări o clădire mare; într-adevăr, aducea cu o bucătărie sau cu o magazie. Pe o uşă, un lacăt deschis era agăţat de un belciug. Se îndreptă cu acelaşi pas sigur într-acolo. Observă că la fereastra imobilului din stânga cineva se mişcase în spatele perdelei.
— Sunt de la miliţie, se prezentă Roman. Iată legitimaţia mea!
Roman îşi închipuise că „ziaristul” va tresări speriat la auzul cuvintelor sale. Mare-i fu însă mirarea când îl văzu pe domnul Leonida răsuflând uşurat. Nu, nu se speriase. Acum, după ce-i întinse ofiţerului actul cerut, pe chip îi apăru un râs prostesc.
„Popescu Leonida, citi Roman în gând… constănţean… 65 de ani”. Înălţă spre el nişte priviri bănuitoare. Continuând să râdă prosteşte, omul zise pe un ton familiar:
— Ştiu pentru ce veniţi la mine…
— Ei, hai să vedem dacă ştii, îl îmboldi Roman, ameninţându-l cu Buletinul de identitate.
— Lasă că ştiu eu, rânji, dând viaţă ridurilor din jurul gurii. Veniţi în chestia aceea… cu telefoanele.
„Ei, ştii că-mi placi! exclamă Roman în gând. Asta zic şi eu că începe să semene a aventură. Te pomeneşti că-mi spune totul dintr-o suflare”…
— Da, n-ai greşit, spuse căpitanul.
— Mă aşteptam să vină la mine maiorul Sturcea în persoană… „E nebun, sau poate că trebuie să fiu eu prudent. Cine să fie oare maiorul Sturcea? se întrebă el, încercând să-şi amintească dacă la Direcţia Regională a Miliţiei există vreun maior cu numele ăsta. Aştepta pe altcineva şi am picat eu… Bagă de seamă să nu strici ceva iniţiat de cei de la Securitate.”
— N-am plecat din post fără aprobarea tovarăşului maior, zise Leonida Popescu, trăgând cu ochiul la seringa de pe masă.
„Fii prudent, se avertiză Roman… Lasă-l să vorbească…”
— Şi? stărui Roman.
— Mi-a zis că dacă e aşa, atunci e cazul să plec din post.
— E vorba de telefonul acela ultim? întrebă Roman la întâmplare.
— Da, dădu omul din cap, mulţumit că vizitatorul era la curent cu ultima convorbire pe care o avusese cu maiorul Sturcea. Mi-a indicat ce am mâine de făcut şi mi-a ordonat să părăsesc imediat postul.
— Repetă ordinul! ceru Roman autoritar.
— Nu mai aveţi încredere în mine? se sperie Leonida Popescu. Îmi verificaţi memoria? continuă el trist, uitându-se din nou la seringa plină cu un ser alb şi uleios.
— Poate, răspunse Roman.
— Mâine, între aceleaşi ore, la postul 3, din faţa gării… Va telefona Sillone…
Roman era acum din ce în ce mai convins că intrase pe firul unui caz aflat în grija Securităţii. Totuşi, până nu va primi o confirmare a presupunerii sale, hotărî să nu-l lase pe „conu Leonida” din mână. „Da, m-am băgat într-o mare încurcătură… Ce-o fi, o fi… Cu Dumnezeu înainte…”
— Iată care e situaţia… („Ce naiba se tot uită la seringă?”) au intervenit nişte schimbări…
— Schimbări?! În legătură cu ce? Cu ziua de mâine?
— Da. De aceea o să vii cu mine…
— Cu dumneavoastră? se sperie celălalt. Ştiam eu că maiorul n-o să se ţină de cuvânt, începu el să se plângă.
— Cum vorbeşti de maiorul Sturcea? se prefăcu Roman indignat.
— Atunci, mi-a spus: „Tovarăşe Popescu, o să colaborezi cu noi, dar o să avem grijă să nu se afle…” şi acum mă chemaţi la Miliţie… Vecinii o să creadă că am făcut cine ştie ce… „Dacă într-adevăr stric ceva… ceva la care băieţii au muncit mult… mult de tot?”
— Nu trebuie să dramatizăm, îl linişti Roman. Dacă dumneata n-o să le spui nimic, nimeni n-o să afle că ai fost la noi.
— Eu să le spun? Mai bine… Ce, am înnebunit?
— Să mergem o să luăm o maşină.
— Să-mi fac mai întâi injecţia, se rugă „vânzătorul de ziare”.
Roman luă fiola golită de conţinut, o mirosi, o cercetă la lumina becului, doar-doar o descoperi denumirea injecţiei. Fiola nu avea nici o inscripţie.
— Am primit fiola din ordinul maiorului Sturcea, ţinu Leonida Popescu să-i explice. Lăsaţi-mă să mi-o fac…
Roman i-o luă înainte şi apucă seringa.
— O faci după ce te întorci de la noi. Fiola ai căpătat-o de la?… Roman arătă cu capul peste umăr.
Celălalt ghici la cine se referea reprezentantul Miliţiei şi răspunse:
— Da, el mi-a dat-o…
— Trebuie să ne grăbim… ieşim împreună. Puse seringa la locul ei, pe masă.
În timp ce Leonida Popescu se îndrepta spre uşă, Roman luă cu un gest fulgerător fiolă de pe masă şi o ascunse în buzunar.
Ieşiră împreună. Se lăsase înserarea. Nici o lumină nu ardea la ferestrele celuilalt imobil din curte. Răşcanu aştepta în capul străzii. Zâmbea.
„Aşadar, gândea Roman ceva mai târziu, nu există nici un maior Sturcea, nici la miliţie, nici la securitate. E limpede!” Se juca cu pipa, trecând-o dintr-o mână într-alta. „Există, exact ca într-o cunoscută anecdotă, două posibilităţi… Fie că Leonida Popescu e membru al bandei, cu o misiune foarte precisă şi căruia i s-a fixat din vreme ce trebuie să răspundă în eventualitatea că va fi prins… Fie că a fost atras să participe la acţiunile bandei sub pretext că, de fapt, contribuie la acţiunile unor organe de stat. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, el ştie un număr de telefon… La acest număr, răspunde cel care se dă drept maior de Securitate. Cum ar fi mai bine să acţionez?”
Încetă să se mai joace cu pipa. Se ridică de la birou şi se duse la fereastră, trase perdeaua. Îl învălui răcoarea plăcută a nopţii. Pe cerul înstelat îşi croia drum, încet, un nor negru, mâncător de aştri. „O să fie furtună… îşi zise. Banda e organizată tare, pe baza unei scheme conspirative, gândea Roman în timp ce urmărea cum norul ameninţa să înghită totul. Nu se cunosc între ei, apoi această tactică a telefoanelor publice: suni de trei ori… rosteşti parola… aştepţi să fii chemat exact după zece minute de către cel pe care-l cauţi.”
Pusese mâna pe Jugănaru, dăduse de urma bufetului „La marinarul vesel”, ajunsese foarte repede la o verigă importantă – vânzătorul de ziare. Înţelegea însă că partea grea a investigaţiei abia acum începea. Trase uşor concluzia că, după prinderea lui Jugănaru, banda intrase în stare de alarmă, apărându-se iarăşi după criteriile activităţii conspirative. Numărul de telefon găsit la Jugănaru îl călăuzise către localul „La marinarul vesel”. Demascarea de către Purje a unui contrabandist de ceasuri întărise şi mai mult poziţia de cetăţean cinstit a acestuia. „Dacă îl arestez pe Purje, n-am făcut prea multă brânză, cel mult o să-mi dea telefonul lui Leonida Popescu!” La rândul său, „vânzătorul de ziare” îi dezvăluise câteva elemente care, dacă nu erau capcane, reprezentau, cu siguranţă, trepte către inima bandei: schimbarea postului… telefonul care urma să-l primească de la un oarecare Sillone. Un nume străin, conchise Roman. Cine o fi?”
Câteva ciocănituri la uşă. Intră o laborantă tânără, cu o pieptănătură care-i scotea în relief rotunjimea chipului. Părea amuzată de ceva.
— Tovarăşe căpitan, i se adresă, am analizat fiola… E un stupefiant… morfină. Nu e vorba de un produs românesc folosit în stările grave postoperatorii, ci de un produs străin… Fiola n-are nici o marcă… deci a fost introdusă în ţară… E pentru întâia oară când depistez un caz ca ăsta…
— Vă mulţumesc! zise Roman cu vocea gâtuită de tulburare.
Laboranta lăsă pe birou un document în care consemnase analiza şi părăsi încăperea, lăsându-l pe căpitan într-o completă stare de uluire. Dintr-o dată, persoana lui Leonida Popescu i se înfăţişa într-o nouă lumină. Paloarea feţei, tremurul braţelor, mersul puţin aerian erau într-adevăr proprii acelor puţini morfinomani existenţi şi pe meleagurile noastre. Îşi aminti cum îl găsise cu seringa în mână şi cum îl rugase să-l lase să-şi facă injecţia. „Nenorocitul!” murmură Roman în liniştea biroului. Afacerea Miroiu i se dezvăluia, puţin câte puţin, în dimensiunile ei reale. Două idei prindeau, în mintea lui Roman, un contur din ce în ce mai clar. Leonida Popescu fusese atras în acţiunile bandei sub pretextul că, astfel, aduce servicii M. A. I.-ului. Dacă banda îl răsplătea pe Leonida Popescu, prin mijlocirea responsabilului cu distribuirea presei, cu o fiolă de morfină a cărei fabricaţie se dovedea a fi străină, înseamnă că se afla pe urmele unei contrabande neobişnuite în portul Constanţa.
Concluziile îl mulţumiră pe Roman. Ceru să fie adus Leonida Popescu. „Vânzătorul de ziare” veni însoţit de locotenentul Răşcanu.
— Luaţi loc!
Leonida Popescu se aşeză plictisit, ferindu-se să-l privească în ochi pe Roman. Rămase cu privirile aţintite în gol. Răşcanu trecu în dreapta căpitanului, rămânând în picioare.
— Maiorul Sturcea vă roagă să-l scuzaţi că nu poate să vină să stea şi personal de vorbă cu dumneavoastră, i se adresă Roman pe un ton binevoitor.
— Şi mie îmi pare rău, îşi mărturisi Leonida Popescu amărăciunea.
— Ştiţi că misiunea de mâine cu Sillone e dificilă…
— Ştiu…
— Maiorul Sturcea mi-a dat ordin să verific dacă mai ţineţi minte toate datele.
— Mereu îmi controlaţi memoria! se revoltă el şi, pentru întâia oară, se uită în ochii celui cu care discuta.
Roman îi răspunse cu un zâmbet plin de subînţelesuri… Celălalt lăsă ochii în pământ şi zise:
— Mă rog… Dar să ştiţi că şi eu ar trebui s-o controlez pe a maiorului…
— De ce? deveni Roman curios.
— Banii. În ultima lună nu i-am mai primit aşa cum am convenit.
— Încolo, vreau să cred că i-aţi primit cu regularitate?
— Nimic de zis… La fiecare 20 ale lunii, poştaşul îmi înmână mandatul… Suntem în 27 şi banii nici până astăzi nu i-am primit… O fi uitat, vru „ziaristul” să fie ironic.
— O să-i primeşti, îl asigură Roman… Cu birocraţia asta… „Interesant, gândi Roman în timp ce-i vorbea. Iată încă o cale de verificare, mandatele poştale…” Deci mâine, în ce post treci?
— Postul trei, vizavi de gară, în dreptul cofetăriei, răspunse mecanic.
— La ce oră?
— Orele obişnuite: de la 9 la 11 şi după-amiază de la 5 la 6,30…
— Parola?
— Cu Tom…
Roman îşi stăpâni cu greu o tresărire. Se uită pieziş la Răşcanu şi-i văzu mărul lui Adam săltând în sus şi în jos, pesemne tot din pricina emoţiei.
— Pe urmă, la ce număr o să telefonezi?
— Zău, mă jigniţi… 15. 63.
— Mulţumesc…
— Pot să plec?
— Da… o să vă ducă dumnealui cu maşina… Însă în legătură cu banii… Păstraţi taloanele mandatelor?
— Cum să nu?
— Atunci, ca să putem descurca încurcăturile astea birocratice, vă rog să i le daţi ofiţerului care o să vă conducă…
Leonida Popescu dădu plictisit din cap. Se ridică. Roman îi făcu semn lui Răşcanu să-l însoţească. În uşă, ziaristul se opri şi zise:
— Să-i comunicaţi tovarăşului maior că sunt foarte supărat…
— Vă rog să-l înţelegeţi şi pe dânsul…
Cei doi ieşiră. Rămas singur, Roman căzu pe gânduri. Intuia apropierea unui moment greu… a unui moment dificil… un gest greşit din partea sa, un tremur al bisturiului… şi operaţia ar da greş. „Numai de n-aş apăsa din greşeală pe un alt buton… pe un buton de alarmă.”
Şi, înainte de a se prezenta comandantului regiunii la raport, se aşeză la birou şi-şi notă în carnet următoarele misiuni:
1. O echipă care să-l supravegheze îndeaproape pe Leonida Popescu.
2. Întărirea supravegherii lui Vasile Purje.
3. De aflat încă în noaptea asta numărul de telefon al aşa-numitului post nr. 3, pentru a fi pus sub supraveghere.
4. De pus sub supraveghere responsabilul magazinului special de difuzarea presei.
5. De aflat cine-i cel care i-a expediat lunar bani lui Leonida Popescu.
6. De aflat unde este instalat telefonul cu nr. 15. 63. A i se pune telefonul sub supraveghere, pentru ca astfel să se ajungă la Tom.
Roman închise carneţelul. Se ridică în picioare. În mintea sa, numărul 15.63 avea rezonanţa unui act de identitate… reprezenta identitatea telefonică a misteriosului Tom… Se apropie iar de fereastră. Pe cer, norul împietrise la jumătatea boltei; se săturase, pesemne, de atâtea stele înghiţite şi acum, sătul, adormise pe boltă. „Trebuie să aflu conţinutul convorbirii dintre Sillone şi Tom… apoi… Mâine va fi o zi grea.”
Se desprinse de fereastră şi ieşi din birou, îndreptându-se spre cabinetul comandantului. Acesta îl aştepta.
Se întunecase. Luiza nu aprinse lumina, se mulţumi doar să deschidă larg fereastra. Reveni apoi la locul ei de pe canapea. Fumase mult în după-amiaza aceea. Un gust amar îi stăruia în gură. Şi Ben care nu mai venea. Îşi mai turnă puţin „Martini” în pahar şi rămase cu privirile aţintite spre noaptea ce se lipise de perdeaua fremătătoare. „Unde naiba mă aventurez?” gândi ea. Aşteptarea asta interminabilă începuse s-o agaseze, s-o calce pe nervi. Se ridică brusc de pe canapea şi începu să se plimbe cu paşi mari prin întunericul camerei. Dacă ar fi avut în casă un telefon, ar fi fost tentată să sune pe cineva. Numai aşa, să-şi risipească senzaţia de teamă. Pe cine să fi sunat? Pe cine mai avea în preajma ei? În răstimpuri, îşi mai amintea de existenţa unui om, nu prea înalt, cu o faţă mare şi rotundă, mereu surâzătoare… poate prea surâzătoare, cu un tic pe care ea încă nu-l mai întâlnise – îşi freca nervos creştetul cu palma; de parcă ar fi vrut să imprime părului său negru şi sârmos o anumită direcţie. Bărbatul acesta, cu o privire când şăgalnică ca de ştrengar, când profundă, era un ofiţer de miliţie. „Ar fi trebuit să-l caut, să-l anunţ”, îşi spunea ea ori de câte ori îşi amintea de chipul smead şi surâzător al lui Roman. Şi-o spunea însă fără convingere. „De ce să-l anunţ? Poate că e o chestiune care mă interesează numai pe mine… O să văd mai întâi despre ce este vorba şi pe urmă, dacă o să fie cazul, o să-l anunţ…”
Îşi turnă încă un păhărel de „Martini”. După ce goli paharul, îşi mai aprinse o ţigară şi trecu lângă fereastră. Rămase acolo, neclintită, până ce auzi paşi familiari în vestibul: erau ai lui Ben. Din pricina aşteptării prea încordate, îi dădură lacrimile.
— Hello, Liz! auzi ea salutul lui Ben.
— Hello, Ben! Fii drăguţ şi aprinde veioza…
Se aprinse o lumină intimă. Luiza se apropie de băiat: îi citi în ochi bucuria unei mari aventuri.
— N-a fost de loc simplu, începu el să povestească, după ce se aşeză turceşte pe cele două perniţe. Am stat mult pe banca aceea. Trei sau patru necunoscuţi s-au aşezat pe rând lângă mine, dar niciunul n-a scos o vorbă… Abia al patrulea sau al cincilea, nu mai ţin minte, s-a aşezat lângă mine, a desfăcut o „Informaţie” şi, în loc să citească, mi-a vorbit… Zău, Liz, ca în filme…
— Şi ce ţi-a spus? se interesă ea nerăbdătoare.
— Mi-a cerut să-ţi transmit că la ora nouă şi jumătate să fii pe debarcaderul Siutghiol de la Mamaia. Va fi acolo o barcă reţinută pentru tine… O să te întâlneşti cu dânsul pe lac, Liz, înţelegi? izbucni el într-o nepotolită exaltare. Iei barca şi ieşi noaptea pe lac… O alta barcă o să se apropie de barca ta. Înţelegi?
— Înţeleg Ben, dai mi-e frică, spuse ea cu o voce sugrumată.
Băiatul, fie că nu o auzi, fie că se prefăcu că nu o aude, continuă la fel de exaltat:
— Când a terminat de transmis mesajele, mi-a zis: – zău, Liz, ca într-o carte de aventuri! – „Ben – de unde-mi ştia numele?
— Ben, mi-a zis, acum ridică-te şi pleacă… Să nu te uiţi în urmă… Auzi?” M-am ridicat şi m-am grăbit să ajung la tine…
— Ben, cum arăta la faţă omul ăsta?
— Nu ştiu… Nu i-am văzut faţa. Îmi dai voie să gust şi eu din paharul tău un pic? întrebă el rugător.
Luiza, nervoasă, îşi reluă plimbările prin încăpere. Băiatul începu să povestească pentru a doua oară senzaţionala sa întâlnire din faţa „Sălii sporturilor”.
— Ben, izbucni Luiza, mi-e frică…
Se opri şi începu să-i frângă mâinile.
— De ce, Liz? Să nu-ţi fie… O să fiu eu cu tine, Liz…
— Cum, vrei să vii cu mine?
— Dacă ţi-e frică, vin… Mie nu-mi este…
Faţa adolescentului se îmbujoră de emoţie, iar buzele sale mari şi pline, pe care şi le voia îndărătnice, se întredeschiseră de la sine într-o expresie copilărească.
— Îţi mulţumesc, Ben.
„Magnificul” sări în picioare de bucurie.
— Atunci, mă iei cu tine?! O să te păzesc, Liz… Să ne pregătim.
— Întoarce-te, că vreau să mă schimb…
Băiatul se reaşeză, de astă dată cu faţa spre canapea şi cu spatele spre mijlocul încăperii. Se lasă o tăcere tulburată, în răstimpuri, de foşnetul plăcut al unor lucruri moi şi mătăsoase. Ben încremenise cu fruntea lăsată pe genunchi.
— Gata, zise Luiza, poţi să te întorci…
Băiatul se răsuci pe pernă: o văzu îmbrăcată într-o pereche de pantaloni albi, marinăreşti, şi o bluză marinărească. Pe cap îşi pusese o beretă albă. „Magnificul” o găsi frumoasă ca o artistă.
— Să mergem, Ben! Ce crezi, dacă luăm troleibuzul, ajungem la vreme?
— O să ajungem la timp, murmură el, extaziat de farmecul ei.
Debarcaderul lacului Siutghiol era pustiu. Toate bărcile, cu excepţia uneia singure, ieşiseră în largul lacului cufundat în beznă.
— Dumneavoastră sunteţi domnişoara Urseanu? o întrebă omul de la debarcader; avea o voce răguşită.
Luiza tresări. Se uită neliniştită la Ben. „Magnificul” însă n-avea cum să-i înţeleagă tresărirea. „De unde mă cunoaşte?” se întrebă. Deşi se născuse în Constanţa, deşi an de an se bucurase din plin de binefacerile litoralului natal, niciodată nu se plimbase cu barca pe ghiolul lacului Mamaia, şi încă pe întuneric.
— E ultima barcă, adăugă omul de la debarcader. Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Luiza Urseanu?
— Da, murmură ea, eu sunt…
— Poftim… pentru dumneavoastră a fost reţinută.
Luiza ar fi vrut să întrebe de cine, dar îşi dădu seama că s-ar fi pus într-o situaţie absurdă.
Era o noapte fără lună. O parte din cerul înstelat se acoperise cu un nor negru, aducător de ploaie. Suprafaţa apei i se păru Luizei neagră şi înfricoşătoare. Instinctiv, se uită peste umăr în căutarea unui sprijin; descoperi luminile puternice ale hotelurilor şi restaurantelor de la Mamaia şi senzaţia fricii începu să i se destrame.
— Trec eu la rame, propuse Ben.
Omul de la debarcader îi ajută să urce, iar înainte de a împinge barca spre lac, le atrase atenţia:
— Aveţi o oră… La ora zece şi jumătate vă întoarceţi… toate bărcile se întorc…
Ben începu să vâslească rar, răscolind abia auzit apa. Când se aplecă uşor înainte, zărea faţa palidă şi înspăimântată a Luizei şi se întreba în gând, cu candoare, de ce i-o fi teamă, că doar el se afla lângă dânsa…
— Ce linişte! observă ea. Am făcut bine că m-am schimbat… seara e cam răcoare.
Simţea, de fapt, nevoia să-şi vorbească, să-şi audă glasul, să-şi risipească senzaţia de trăire ireală care o stăpânea.
Tăiată de vâsle, apa clipocea dureros. Se depărtau de mal puţin câte puţin, atraşi parcă de inima întunericului. Luiza îşi întorcea mereu capul către luminile înaltelor clădiri din Mamaia.
— Dacă n-ar fi fost vorba de întâlnirea asta, m-aş fi simţit bine aici, spuse ea.
— E frumos, încuviinţă Ben. Şi mie îmi place… Lacul e plin de mistere.
Lumina care marca debarcaderul se făcea tot mai mică, iar Luiza întrebă:
— Ben, şi cum o să ne întâlnim?
— Să fim atenţi…
— Unde sunt celelalte bărci?… Doar nu suntem singuri pe tot lacul?
— Nu, nu suntem singuri… Eu am zărit câteva bărci în întuneric, se mândri Ben.
Ochii Luizei se obişnuiră curând cu bezna; desluşi, curând, conturul unor bărci. Auzi, după un timp, o muzică îndrăcită de jaz ţâşnind parcă din adâncul ghiolului.
— Îmi pare rău că n-am luat tranzistorul, oftă Ben.
— Cum o să mă găsească, Ben? întrebă ea din nou, neliniştită.
— Dacă te-a invitat aici, ştie el cum o să te găsească… Nu noi trebuie să-l găsim, ci el pe noi…
Trecură pe lângă o barcă cu doi îndrăgostiţi; şuşoteau în germană. Luiza încercă să uite unde se aflau; îşi lăsă capul pe spate şi începu să admire cerul înstelat, pe jumătate înghiţit de nori. „Se schimbă vremea”, îşi zise. Şi, fără să vrea, îşi aminti de Miroiu. Suspină, iar lacrimile îi înceţoşară ochii. Acum îi părea rău că acceptase întâlnirea; i-ar fi plăcut să guste din plin această plimbare nostalgică, fără să fie terorizată de gândul întâlnirii.
— Mi-e frică! îi rostiră buzele fără voie.
Ben râse. Lopăta rar, menţinând acelaşi ritm. Tot nu înţelegea de ce Luizei îi era frică. Doar în persoana sa avea un apărător devotat. Ochii lui tineri scrutau fără să obosească întunericul nopţii. Deodată, zări silueta unei bărci; se îndrepta spre dânşii. Şopti:
— Mi se pare că vine…
Prima reacţie a Luizei fu de sufocare. Cuvintele lui Ben i se încolăciră în jurul gâtului asemenea unui laţ gata s-o sugrume. Îşi reveni imediat.
— Nu văd nimic, se plânse ea. Nu văd prea bine noaptea, pe întuneric…
De fapt, nu vedea din pricina lacrimilor. O ruşina propria sa spaimă.
Barca cealaltă înainta spre dânşii, iar Ben, oprindu-se din lopătat, se strădui să n-o scape din ochi. Desluşi două umbre:
— Parcă-s doi, zise Ben.
— Vin spre noi, nu-i aşa? Ei or fi?
— Luiza Urseanu, dumneata eşti? răsună foarte aproape glasul unui bărbat.
Brusc, ea recunoscu vocea: se cutremură. Nu, nu se înşela, era vocea individului care-l vizitase pe Miroiu. Un tremur îi cuprinse tot trupul.
— Luiza Urseanu! se auzi plutind din nou deasupra lacului chemarea necunoscutului din barca ce venea spre ei parcă din adâncul beznei.
— Ben, ce să fac, să răspund?
— Desigur…
— Eu sunt, răspunse ea.
Instinctiv, dădu să se ridice în picioare. În acelaşi timp, Ben văzu bine cum unul din cei doi inşi întinde un braţ în direcţia lor; ştia din filme ce însemna un braţ întins astfel. E drept, arma n-o zări. Vru să sară de la locul său… În clipa următoare, fu orbit de fulgerul unei flăcări cu un pocnet sec. Luiza suspină şi căzu moale în barcă. Ben se aruncă s-o prindă. La rându-i, simţi o arsură puternică în omoplat. Se împiedică, vru să se apuce de ceva dar o pâclă grea şi nesuferită îi acoperi ochii; se prăbuşi sub povara neagră a cerului.
Roman se ridică obosit din fotoliu. Căscă, se întinse de-i trosniră oasele. Se uită la ceas. Nu era prea târziu, dar se simţea tare ostenit şi hotărî să se culce mai devreme. Tocmai se pregătea să plece când ofiţerul de serviciu îl informă că sublocotenentul Băjenaru, din grupul operativ care primise misiunea s-o supravegheze pe Luiza Urseanu, voia să-i comunice ceva foarte important. „Bine, zise Roman plictisit, să vină”.
Câteva minute mai târziu, în birou intră un tânăr îmbrăcat civil, care se recomandă cu o voce stinsă:
— Tovarăşe căpitan, sunt sublocotenentul Băjenaru Constantin.
Dintr-o privire, Roman înţelese că ofiţerul voia să-i comunice o veste proastă: se vedea de departe că omul era tare posomorât.
— Şezi, îl îndemnă Roman. Ce s-a întâmplat? Ei, hai, şezi. Fumezi?
În sfârşit, tânărul ofiţer îl ascultă. Roman îşi trase scaunul lângă dânsul; apoi îşi aprinseră câte o ţigară.
— Să vedeţi ce s-a întâmplat, tovarăşe căpitan, începu sublocotenentul să-şi prezinte raportul. Am urmărit-o astă-seară pe Luiza Urseanu până la Siutghiol…
— Era singură?
— Nu, cu tânărul Ben Nicolau.
— În jurul cărei ore?
— Douăzeci şi unu şi treizeci fix. Se aflau amândoi pe debarcader. Au luat o barcă… Spre surprinderea noastră, ultima… Salariatul debarcaderului ne-a informat că barca luată de Luiza Urseanu fusese reţinută din vreme de un tovarăş de la O. N. T.
— Ai aflat cine e tovarăşul de la O. N. T.? se interesă Roman, atras de noutatea raportului.
— Nu, căci cel de la debarcader nu-l mai văzuse până atunci, răspunse sublocotenentul, fumând din ce în ce mai nervos. Am început să căutăm o ambarcaţiune ca să putem ieşi în larg. Din păcate, n-am găsit niciuna. „Aşteptaţi, ne-a sfătuit şi salariatul debarcaderului, căci pe lac se poate vâsli numai până la douăzeci şi două şi treizeci de minute”. Într-adevăr, către ora amintită, ambarcaţiunile au început să se înapoieze. Numai barca Luizei nu s-a mai înapoiat. În jurul orei 23, la cererea noastră, funcţionarul a dat alarma. A fost adusă o barcă cu motor. Am ieşit pe lac. Noroc de reflectoare… cu ajutorul lor, am găsit barca; am găsit-o şi pe Luiza Urseanu, împuşcată.
— Împuşcată??! se cutremură Roman.
— Da… în inimă… împuşcată drept în inimă, repetă sublocotenentul. Băiatul a fost şi el rănit destul de grav. L-am găsit prăbuşit lângă cadavrul femeii; îşi pierduse cunoştinţa… L-am transportat urgent la spital, unde a şi fost operat. A pierdut sânge mult… şi pentru a fi salvat, i s-a făcut o transfuzie… Acum e în afară de orice pericol, dar…
Sublocotenentul Băjenaru tăcu: era lac de sudoare. Se şterse cu o batistă mototolită, urmărindu-l din priviri pe Roman. Acesta închise ochii, ca şi când ar fi vrut să nu mai vadă nimic; pe chipul său îşi făcu loc o expresie plină de deznădejde şi de amărăciune. Tăcerea se prelungi. Băjenaru nu încercă să-l smulgă pe căpitan din gândurile sale.
— Unde e acum cadavrul Luizei Urseanu?
— La morgă… „Au ucis-o şi pe dânsa,. De necrezut, îşi spuse Roman. N-a fost chip s-o salvăm… Sărmana Luiza! S-a jucat cu focul, dar jocul l-a plătit scump, cu viaţa”… Îi stăruia în minte imaginea ei din ajun: întinsă pe canapea, cu „magnificul” la picioare, închipuindu-şi că a venit să-şi ia răsplata. „Păcat, era o femeie tânără, drăguţă, inteligentă.”
Deschise ochii. Băjenaru, ştergându-şi întruna sudoarea, cerşea un răspuns.
— Şi nu s-a auzit nici o împuşcătură?
— Nu, deşi s-au tras patru focuri… Trei în femeie şi unul în băiat. Doar am stat şi eu, în acest răstimp, la debarcader. Aş fi auzit… S-a tras cu o armă cu amortizor de sunet.
— Fireşte, aprobă Roman mohorât.
— Ai stat de vorbă pe îndelete cu omul acela de la bărci?
— Da… l-am pus să-mi dea o declaraţie… însă n-a putut să-mi spună nimic în plus faţă de ceea ce v-am raportat… N-a fost în stare să-mi dea nici măcar o descriere mai amănunţită a individului de la O. N. T., care a închiriat barca.
Roman se ridică şi începu să măsoare camera în lung şi în lat. Îi venea greu să se împace cu gândul că Luiza Urseanu fusese împuşcată. „Am crezut că prin dânsa o să pot ajunge la inima bandei… M-am înşelat… A fost împuşcată… ceea ce înseamnă că scrisoarea de şantaj a Luizei a ajuns în mâinile asasinului lui Miroiu… ale insului care l-a vizitat…”
Se opri şi se uită înciudat la Băjenaru.
— Şi care-i starea lui Ben?
— E în afară de orice pericol…
— Să fie supravegheat cu stricteţe… nu cumva să i se întâmple şi lui ceva…
— Am înţeles…
— Aş vrea să vorbesc cu omul de la debarcader.
— L-am adus cu mine…
— Să intre atunci…
Roman îl chestionă mai bine de o jumătate de oră, dar nu izbuti să afle nimic în plus.
