2. Epoca lui Alecsandri (1848-1870)

Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam și al Elenei, născută Cozoni, tot de neam italian.

Credem că nu se poate pune temei pe afirmația unora că nu de origină italiană îi era familia, ci de origine evreiască. Aceasta s-a produs în vremea luptelor pentru unire, când se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea să cunoască chestia, poate găsi amănunte în studiul lui I. Chendi ("Voința Națio nală", foileton 1904; apoi în volumulFoiletoane) și în broșura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data nașterii și originea sa Buc. 1905).

Învățătura și-a început-o în casă cu călugărul Gherman și a urmat-o la școala franțuzească a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogălniceanu și cu Millo. În 1834 s-a dus la Paris ca să învețe medicina. A plecat însoțit de Al. Cuza și Nicolae Docan, con duși toți de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregătit pentru examenul de bacalaureat în litere cu profesorul Cotte și a trecut bine acest examen. S-a înscris și a urmat câtva la medicină, dar n-a putut continua. A încercat dreptul și apoi mate ma ticile, dar nu a putut stărui nici în aceste direcții; de aceea s-a întors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche și pe cea franceză și a scris câteva poezii în franțuzește, primele lui încercări poetice.

Amănunte despre prima parte a vieții sale, înainte de 1848, se găsesc în studiul d-lui G. Bengescu ("Convorbiri literare" an. XX, XXI, XXII).

În 1839 s-a întors în țară și a publicat întâi o nuvelă Buchetiera din Florențaîn revista lui Kogălniceanu "Dacia literară" (1840).

Fiind închisă revista și pierzând pe mama sa, trăiește câtăva vreme retras la munți, unde adună poezii populare pe care avea să le dea la lumină mai târziu cu atât efect. Culegând aceste comori ale geniului popular, se inspiră și dânsul și scrie poezii ca Baba Cloanța, Strunga și altele.

Numit în 1840, împreună cu Negruzzi și Kogălniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotărî să creeze teatrul român, mai ales că înțelegea cât de mare impor tanță are scena pentru mișcarea politică. El făcu din piesele sale o armă de luptă, lovind mai ales acea pătură din societatea care se arăta refractară la ideile de reformă și progres. Începându-și piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete canțonete, vode viluri, farse, comedii, drame.

Întemeietor al revistei "Propășirea" cu I. Ghica, Kogălniceanu ș.a., el suferi de loviturile ce se îndreptau împotriva acestei publicații și se alipi din ce în ce mai mult de cei care făceau opoziție lui Mihai Sturdza.

În 1846 și 1847 călătorește prin Orient și prin Italia. În acest timp el scrie primele poezii de amor, închinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piardă în mai 1847.

În 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau să introducă oarecare reforme democratice; dar guvernul, după ce dete voie să se țină o întrunire publică, luă măsuri severe contra conducătorilor, arestă pe unii din ei, pe alții îi sili să plece la țară ori să se exileze în străinătate.

Atunci Alecsandri răspândi în foi volante poezia sa Deșteptarea României. 

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare! 

și se retrase pentru câtva timp la o familie în jud. Neamț. Apoi trecu în Bucovina, unde se adunară la moșia familiei Hurmuzachi o sumă de tineri prieteni, cum era C. Negri ș.a. De acolo, călători prin Transilvania și apoi porni în Orient după ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.

În 1849 se întoarce în țară și reia relațiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obișnuiți ai gazetei pe care o redactau frații Hurmuzachi "Bucovina". Aci publică el din poeziile sale mai vechi și începu a da la lumină culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul ș.a.

Anii 1850-52 îi închină mai ales teatrului. Din această epocă datează vreo opt piese mai mari sau mai mici, între care faimoasele comedii Chirița la Iași (1850) și Chirița în provincie (1852).

În 1853, pleacă la Paris, unde tipărește poeziile sale, adunându-le într-un volum cu titlul expresiv de Doine și lăcrămioare; apoi, după ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, pornește la o călătorie mai lungă; în Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), străbate sudul Franței și regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece în Maroc, merge călare de la Tanger la Tetuan, și apoi se întoarce spre a vizita cele mai vestite orașe ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Șederea lui la Paris și călătoria aceasta sunt interesante și pentru istoria și pentru literatura noastră. În Paris a căutat, cu alți români ce ședeau acolo, să facă cunoscute țările lor și să atragă bunăvoința oamenilor politici pentru cauza română. În călătorie a scris poezii, a adunat notițe, care se vor adăuga la operele lui de până acum.

Întorcându-se în țară în 1854, făcu pregătiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti să dobândească învoirea cenzurei decât tocmai pentru ianuarie anul următor.

Atunci apăru "România Literară", sub direcția lui V. Alecsandri. Din nefericire, ea nu trăi decât până la finele anului, căci fu suprimată.

În vremea aceea, evenimentele se precipitau, ca să zicem astfel, pentru români. Războiul Crimeei făcu să înceteze ocupația rusească a principatelor și dete oarecare speranțe poporului român că-și va schimba soarta. După căderea Sevastopolului, Alecsandri călători pe teatrul războiului și scrise o poezie, pe care o termină cu expri mare acestor speranțe: 

O Doamne fie! fie ca sângele vărsat
Pe sub aceste ziduri într-un război turbat
Să dee-o roadă bună, un drept de re'nviere
Pentru a mea țară scumpă ce zace în durere! 

Pacea din 1856 hotărî să se trimită o comisie specială în principate ca să le consulte asupra dorințelor lor; e epoca divanurilor ad-hoc. Atunci tinerimea din Moldova, în fruntea căreia sta Alecsandri, cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri ș.a., se devotă cu totul ideii celei mântuitoare; unirea. Atunci scrise Alecsandri, Hora unirii (1857) și se servi de piese, de canțonete, de vodeviluri pentru a susține principiile partidului național. Așa este: Păcală și Tândală (1857), Vivandiera (1858), Ci nel-Cinel (1858).

Membru al Divanului ad-hoc, ministru de externe al căimăcăniei din 1858, el devine om politic și unul din factorii de căpetenie în mișcarea care aduce pe tronul țărilor pe colonelul Cuza.

Legăturile de prietenie cu noul domn și rolul jucat în ultimii ani, desemnară pe Alecsandri să fie trimis pe la cabinetele europene ca să explice și să susțină faptul împlinirii de la 24 Ianuarie.

Călătoria aceasta pe care a povestit-o el într-o serie de articole (Istoria misiilor mele politice), i-a inspirat și câteva poezii ca Presimțire, Pilotul ș.a.

Luptele politice din timpul domniei lui Cuza nu l-au prins în vârtejul lor. Erau prea violente, prea amestecate cu patimi personale pentru ca să le poată susține un temperament ca al lui Alecsandri. Totuși ele avură ecou în unele scrieri ale sale și în deosebi în piesele de teatru. Clevetici ultra demagogul și Sandu Napoilă ultra-retro gradul (1861), două monoloage care zugrăvesc cele două extreme ale principiilor politice care se aflau pe atunci față în față, arată în același timp că autorul lor ar voi o stare de mijloc, o echilibrare. Chestiunea rurală se oglindește în Lipitorile satelor (1863), în care zugrăvește o parte din suferințele sătenilor. Aceeași chestiune o vedem amestecată, într-un mod cam confuz, în Rusaliile (1863), unde introduce și o serie de satire împotriva diferitelor sisteme lingvistice.

După 1866 se retrage din politica militantă. Fu unul dintre primii colaboratori ai revistei "Convorbiri literare", în care apărură Pastelurile și Legendele.

Când veni războiul din 1877, Alecsandri regăsi în sine toată vigoarea tinereței ca să cânte faptele soldaților români, dându-ne pe Peneș Curcanul, Balcanul și Carpatul ș.a. Când în 1878, societatea limbilor romanice din Montpellier publică un concurs pentru un câtec al gintei latine, el izbuti cu lucrarea sa să câștige cupa și să dobândească o mare victorie pentru neamul său. Scrisese apoi piese: Despot-Vodă (1879) și Fântâna Blanduziei (1884). În 1884 se duse ca ministru plenipotențiar la Paris, unde, după câțiva ani, se îmbolnăvi și venind în țară muri la Mircești lângă faimoasa luncă, pe care a cântat-o cu atâta talent.

Activitatea literară a lui Alecsandri e foarte întinsă și foarte variată.

În traiul său pe la țară, în călătoriile prin Ardeal și Bucovina, adună poezii popu lare, pe care le publică mai întâi separat (1852-1853), apoi într-un volum mare (1866). Le-a publicat cu oarecare modificări ce ne spune că le-a "întocmit". Aci stă defectul lui; dar are marele merit că a fost cel dintâi care a atras atenția atât în țară cât și în străinătate asupra muzei poporului.

Mai înainte de a le publica, el s-a inspirat dintr-însele și a luat idei, simțiri și mai presus de toate limba lor minunată, înțelegând că poeții anteriori luase o cale greșită, de vreme ce căutau inspirațiunea în izvoare străine.

Alecsandri a îngrijit apoi publicarea în colecții complete a scrierilor sale.

Prima lui colecție se numește Doine și lăcrămioare, la care putem adăuga ediția de mai târziu Mărgăritărele.

Doinele cuprind poezii cu subiecte și cu ton popular. Vom cita: Sora și hoțul, Andrii Popa, Baba Cloanța.

Lăcrămioarele sunt poezii lirice de caracter intim, în legătură cu primul său amor. Le-a adunat pe toate, punându-se în frunte poezia atât de cunoscută Steluța.

Mărgăritărele cuprind poezii de amor și poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt: Deșteptarea României și Sentinela română. Această bucată, publicată întâia oară în "România literară" (1855) este prima lui poezie mare; mare și ca dezvoltare și ca importanță a subiectului. Aci el înfățișează într-un simbol rolul neamului românesc în istorie, arătând, în momentele în care se vorbea în toată diplomația europeană despre situația celor două principate, că neamul lor a fost paza occidentului: 

Să trăiești ostaș române,
Stâlp al lumii apusene!
Tu cu brațul tău armat
Pasul soartei ai schimbat. 

Pastelurile sunt socotite de mulți drept cele mai desăvârșite creațiuni ale lui Alecsandri. Ne înfățișează natura cu toate frumusețile ei, natura veselă și plăcută, iarna ca și vara, pe furtună ca și pe senin. În natură el caută viață, nu voiește liniște, nemiș care. Descripțiile nu sunt numai descripții de peisage; omul are un însemnat loc în aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Așa era firea lui, așa a văzut și simțit. Țăranii din Pasteluri vor cânta, vor face glume, vor îndemna boii de la plug sau de la car, fetele vor râde torcând sau venind de la apă cu cofița, sglobii și încântătoare; niciodată nu vom întâlni gemete, nu vom avea pe țăran plângând de as primea silei, de lipsa hranei și a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfârșit de toamnă - Concertul în luncă - Plugarii - Iarna și altele.

Legendele cuprind o serie de lucrări cu ton epic, unele dezvoltând subiecte istorice naționale, altele, subiecte închipuite.

Legenda Rândunicăi și Legenda Ciocârliei povestesc în frumoase versuri cum atât una cât și alta au fost niște încântătoare "jumătate fete și jumătate flori", care s-au prefăcut în păsări. Dan căpitan de plai e poate cea mai reușită. Figurile lui Ursan și a bătrânului Dan ne apar ca niște trăsături supraomenești, luptele lor sunt din dome niul închipuirii, dar ne plac, ne entuziasmează prin modul cum sunt arătate. Dumbrava roșie este înfățișarea luptei lui Ștefan contra lui Albert, regele Poloniei, învingerea polonilor și înjugarea lor la pluguri, ca să are un loc ce va deveni Dumbrava roșie, adică pădurea sângelui. Cuprinde multe frumuseți, dar nu are destulă proporțiune. Partea introductivă, e prea lungă, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurtă, și figura eroului principal, a lui Ștefan ne apare mai mult în descriere decât în acțiune. Grui Sânger e o povestire romantică, având ca fond ideea că pentru Dumnezeu căința prețuiește tot atât cât și nevinovăția. Un tâlhar crud ucide fără să vrea pe tatăl său. Cerul îl pedep sește a trăi ani îndelungați și a căra în gură apă din vale ca să ude o buturugă până va înverzi. Tocmai când ducea ultima picătură întâlnește o pasăre care aproape murea de sete i-o dă. Atunci Dumnezeu îl iartă. Aci aflăm un blestem, care, pus alăturea cu al lui Bolintineanu din Mihnea și baba, e dintre cele mai frumoase din literatura noastră.

În genere, putem zice de compunerile lui istorice că ne arată persoane cu totul idealizate, dar înfățișând trecutul măreț, el nu pune în față micimea prezentului ca Eminescu, ci găsește numai un prilej de a-și cânta țara.

De aceea tot ce se produce mare în vremea sa îl entuziasmează și găsește accente energice la bătrânețe ca să cânte luptele de la 1877 în poeziile din colecția Ostașii noștri. Cu același meșteșug artistic, el face un corp din diferitele bucăți inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punând în frunte o frumoasă alegorie, în care înfățișează lupta între neamul nostru, reprezentantul creștinismului și al civilizațiunii, și între turci, reprezentanții păgânității și ai barbariei: 

Nevoie ai de o cârje ruina să-ți supoarte,
Căci ești acum, sărmane, ajuns la prag de moarte. 

Alecsandri a scris foarte mult și pentru teatru. Activitatea lui pe acest teren se poate împărți în două. În prima, intră lucrările lui de la 1840 până la Despot-vodă; în a doua ultimele lui trei piese.

Afară de Cetatea Neamțului, Lipitorile satelor, Sgârcitul risipitor, care sunt drame, Alecsandri ne-a dat numai lucrări din domeniul comediei.

Cântecele comice înfățișează diferite tipuri, care începeau să dispară în timpul său și care astăzi nu se mai găsesc. Așa avem: Mama Angheluțaștiința medicală din acele vremuri; Herșcu Boccegiul evreul care face comerț ambulant; Surugiul amin tind timpul căruțelor de poștă cu toată poezia și cu toate neplăcerile lui; Barbu Lăutaru, arătând rolul jucat de lăutari în viața boierimei trecute; Vivandiera, amin tindu-ne o funcțiune militară desființată demult. Prin urmare în cele mai multe aflăm importante documente pentru trecutul societății noastre.

Operetele, vodevilurile și comediile au de scop toate să biciuiască diferite obice iuri ridicole din societate, să lovească atât pe cei care voiau să rămâie în deprinderile trecutului cât și pe cei ce umblau după reforme nepotrivite sau greșite, să combată într-un cuvânt exagerația, în orice direcție s-ar manifesta. Între acestea sunt: Iorgu de la Sadagura, Coana Chirița, Piatra din casă, Milo director. În mai toate, caracterele sunt slab desemnate; acțiunea e vie, dar constă mai mult din fapte ce impresionează în mod fizic; iar ca ultim resort pentru a produce râsul are stricarea limbii și de aceea mai în toate piesele avem un grec, un ovrei, un neamț, un țigan. Aceea pe care o prețuiește el mai mult este Boeri și ciocoi, dar se observă în ea multe lipsuri.

A doua categorie a pieselor sale cuprinde: Despot Vodă, Fântâna Blandu ziei, Ovidiu.

În toate a căutat să idealizeze persoanele. Aventurierul Despot nu e înfățișat ca un om superior; Horațiu poetul spiritual, dar senzual ne apare ca un visător și ca un iubitor al idealului; iar desfrânatul autor al Artei amatorie, pudic ca o vestală și viteaz ca un cavaler din evul mediu, care pornește o luptă pentru Dieu et Madame. Culoarea locală e mai bine zugrăvită în Despot; dar în celelalte două are multe neajunsuri și lucruri netemeinice în înfățișarea societății romane.

În schimb versurile și cugetările sunt adevărate mărgăritare pentru literatura noastră.

Alecsandri, mai ales la începutul caierei sale literare, a scris și lucrări în proză.

Sunt mai ales nuvele și povestiri ale călătoriilor prin țară sau prin alte părți (Bu chetiera de la Florența, O plimbare în munți, Călătorie în Africa); sunt însă și câteva satire sociale, cum e Istoria unui galben și a unei parale, în care forma adop tată este atrăgătoare, dar digresiunile sunt preal ungi și cu intersul adesea puțin susținut.

*

Alecsandri a avut un rol mare în dezvoltarea literaturii noastre: în timp de 40 de ani el a stat în primele rânduri ale scriitorilor. În această vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intimă, a slăvit trecutul patriei, a descris frumusețile naturale ale țării sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului și în special al literaturii dramatice în România, în fine, opera sa este în legătură directă cu tot mersul înainte al poporului românesc din momentul în care a început să scrie.

Eminescu l-a numit "rege al poeziei". Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de "regalitatea literară" a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am făcut dintr-însul principala figură a epocii dintre 1840-1870, care în adevăr trebuie să poarte numele său, pentru că - în poezie în special - nimeni altul nu se ridică la înălțimea lui Alecsandri și nici un nume de poet nu este în această vreme așa de obștește respectat și prețuit și nimeni nu are o operă așa de complexă ca a lui.

*

În această epocă a lui Alecsandri deosebim două părți: una până la 1859, alta de aci până la sfârșitul ei.