b) 1860-1870

În acest deceniu poezia românească se concentrează în Vasile Alecsandri, dar și el dă la lumină acum foarte puține lucruri noi, care figurează în a doua ediție (1863) a primei sale colecții de poezii Doine, Lăcrămioare, Mărgăritărele și Suvenire. Tot acum adună într-un volum poeziile populare publicate în reviste sau în broșuri. Primii șase ani sunt pentru Alecsandri o epocă de sterilitate; dar este epoca în care reputația acestuia crește și mai mult pentru că nu se ridică nici un alt poet până la înălțimea lui și pentru că toate aprecierile ce se fac asupră-i sunt numai elogii.

În adevăr, ca nume de poet cunoscut avem în acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu dă nimic nou, ci se mărginește a-și retipări sub diferite titluri producții vechi, scoțând uneori din uitare chiar poezii din tinerețe (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i crește valoarea de poet. Așa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plângerile României (1870). Nouă este numai Traianida (1869), pornită din bune inten țiuni, de sigur, dar fără însușiri de poemă epică. Noi sunt și colecțiile de satire: Nemesis (1861) și Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebită. Ele erau cerute de lupta politică pe care o ducea autorul, care avea să ajungă tocmai acum ministru în marele guvern al lui M. Kogălniceanu (1864).

De asemenea, colecția lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decât poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar acești din urmă ani.

Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).

Scriitorii cunoscuți de mai înainte C.D. Aricescu cu Șoimii Carpaților1860 și A. Peliom cu Traian în Dacia 1860; - Flori de Moldo-România, 1864 și chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt în stare să ajungă pe Alecsandri.

G. Sion apăru acum cu colecția sa de fabule (101 fabule, 1869) care deși mai bune decât ale lui G. Petrini (1869) sunt totuși inferioare acelor scrise de bătrânul Donici.

Și mai puțin putea să scadă pe Alecsandri colecția lui Andrei Mureșeanu (Brașov, 1862), a lui G. Tăutu (Iași, 1862) ori modeștii începători I.C. Fundescu (Flori de câmp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critică glumeață lui Titu Maiorescu: Căpitan Candiano (Când n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Gănescu (Surâse și suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Drăgescu (Amorul și patria, Italia, 1870), C. Merișescu (Încercări poetice, 1869).

Începuturi serioase fac numai: Alexandru Depărățeanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino și B.P. Hasdeu.

Alexandru Depărățeanu (1835-1865) a studiat în țară și apoi la Paris, unde și-a însușit idei revoluționare. Amestecat în mișcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuși pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecție de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri și amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitație și de inspirație după maeștrii săi, mai ales francezi. Influența aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuințat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînțeles azi.

Noi îl cunoaștem numai puțin prin Vara la țară, poezie postumă; dar și aceasta suferă de aceleași defecte. Ar merita însă să fie citate și câteva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum și bucățile mici, în formă epigramatică, din care una se poate cita aci: 

Erau trei sărmani: doi copii și-o mamă
Și pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două și dete pe rând
La fieștecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ție ce-ți rămâne?
- Voi! răspunse ea. 

Despre Despărățeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Haralamb Grandea (1834-1897) a avut în această epocă un moment de succes literar. Prima lui colecție de poezii Preludii (1862) e recomandată publicului de către Sion, admiratorul și amicul lui Bolintineanu, pentru că și Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colecție Miozotis (1865), el se prezintă singur.

Activitatea sa poetică nu s-a putut însă susține și și-a sfârșit viața ca ziarist, fră mântat de nevoi și fără ca să-și mai aducă aminte cineva de izbânzile sale de odinioară.

Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar îi lipsește perfecțiunea de formă. Mai puțin artist în alcătuirea versului decât Depărățeanu, e tot așa de puțin băgător de seamă ca și acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strică adesea imaginile cele mai pline de viață și lipsa de plan în ordo narea ideilor îl face adesea obscur.

A dus viață modestă. Notițele biografice câte s-au publicat ne spun că a fost secretar al Arhivei statului și câtva timp director al liceului din Iași; dar sufletul său zbuciumat de patimi și de cugetări profunde, care îi rupseră echilibrul vieții, îl îndepărtă de la o carieră liniștită. Gazetar, publicist, poet, el a trăit suferind mult și a sfârșit nebun.

L-au socotit unii ca un precursor al lui Eminescu. Nu numai că viața lor se aseamănă în multe privințe, dar și Nicoleanu e un pesimist, care socotește epoca sa ca o decadență pentru poporul român, care n-are speranță într-o zi mai bună, care înșelat în amorul său, blestemă pe femeia care i-a vărsat în pieptu-i "jalea suferinței și a durerii învățătură".

Progresul material al societății îl supără, ca și pe Eminescu care blestema drumul de fier fiindcă alungă cântecele din sate. Trecând prin București, Nicoleanu vede orașul: 

Cu palaturi daurite,
Cu biserici numeroase și cu ziduri învechite,
Ce săltau odinioară d-a vitejilor cântare,
Dar pe unde azi curajul și virtutea gânditoare
Se dă-n lături ca să treacă curtezana amețită,
Vanitatea insolentă și prostia daurită. 

Precum Vlahuță zice despre Eminescu: 

De-ar fi fost lăsat în lume
Să treci ca orice om de rând...
... Fără de păsare
Ar fi privit atunci la toate
Mizeriile în care lumea
Ursita-i pururea să-nnoate 

tot așa Nicoleanu zice despre sine: 

Dacă din ceruri mi s-ar fi dat
Altă chemare sau altă fire,
Un suflet rece, ne-nduplecat,
Privind la toate cu nesimțire,
Mi-aș duce păsul făr' să gândesc
Că mai sunt oameni ce pătimesc...

Dimitrie Petrino (1846-1879)era de fel din Basarabia, dar, înrudit cu familia Hurmuzachi, trecu cu părinții săi în Bucovina. G. Sion, care l-a cunoscut de aproape, dă o sumă de amănunte despre viața lui. Din aceasta se vede că n-a făcut studii siste matice, dar că a fost doritor de învățătură și s-a instruit singur, când i-au lăsat răgaz petrecerile tinerești. Moștenitor al unei averi de peste un milion de la un unchi, el a risipit-o în scurtă vreme, și a ajuns după multe peregrinații, în Iași, în anul 1875. Aci a dobândit funcțiunea de director al bibliotecii statului și a fost profesor la universitate. Numele său era cunoscut. Publicase două volume de poezii: Flori de mormânt (1869), închinate tinerei sale soții, moartă după un an de căsătorie și Lumini și umbre (1870), ambele primite cu multă bunăvoință de critica "Convorbirilor literare".

Purtarea sa în Iași fiind cam dezordonată și sănătatea cam șubredă din cauza vieții neregulate ce dusese, fu silit să vie în București, unde își află sfârșitul pe un pat din spitalul Brâncovenesc.

Cu toate că poeziile sale denotă oarecare talent, el nu se putu impune, nici prin volumele ce publicase în Moldova, nici prin poema Raul (1875) dedicată lui Alecsandri pe care-l numește poet-rege, imitând expresia din Epigonii lui Eminescu.

Hasdeu, amestecat în luptele politice, deputat, dă la lumină o satiră politică sângeroasă intitulată Odă la boieri (1869) îndreptată împotriva partidului conservator din acel timp: 

Ca lacoma omidă ce-și caută o pradă
Pe fragede mlădițe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcei copilițe,
Boierule! cinci veacuri, cinci veacuri și mai bine
Setos de dușmănie
Sugeai tu-n frunză sucul și sângele din vine
În blânda Românie. 

Așa începe și pe acest ton violent, amestecat câteodată cu expresii vulgare, continuă, arătând că vechii boieri nu sunt morți, că trebuiesc acum zdrobiți, însă nu cu "puști și bețe", ci "să-i bați prin libertate!".

*

Alături cu poezia originală stă romanul și nuvela.

Ele se prezintă în condițiuni mai slabe, căci afară de cele două bucăți prin care Al.Odobescu își începe cariera literară (Mihai-Vodă și Doamna Chiajna, 1860), nu se mai pot cita decât trei nuvele: una a lui Hasdeu (Micuța, 1864), care prin pasagiile-i licențioase a atras autorului destituirea din postul de profesor, alta a lui N.D. Popescu (Radu cel frumos, 1864) a treia a lui At.M. Marinescu (Petru Rareș, 1862, Sibiu).

Romane sunt ceva mai multe, dar majoritatea lor n-au avut calități care să le mențină. Astfel s-au uitat cu totul cele scrise de C.D. Aricescu (Misterele căsătoriei, 1862), de G. Baronzi (Misterele Bucureștilor, 1863-1865), de A. Pelimon (Catas trofa boierilor, 1862) și de abia două din toată lista bibliografică a celor zece ani se citesc azi: Elena de Bolintineanu (1862) și Ciocoii vechi și noi de Filimon (1863).

Despre acesta din urmă se impune a spune câteva rânduri.

Nicolae Filimon (1819-1865) a avut norocul să-și găsească de biograf pe Ion Ghica.

Din însemnările acestuia știm că a învățat carte la dascălii de felul lui Chiosea și apoi a învățat muzica bisericească și a fost cântăreț pe la biserici. Om vesel, iubitor de petreceri cam grosolane, el își vedea însă serios de slujba sa de la arhivele statului și în cât timp mai avea liber scria. Au rămas de la el două romane: unul scurt, mai mult nuvelă, necunoscut azi Slujnicarii (1861; ed. nouă f.d.) și Ciocoii vechi și noi. În acesta, în care nu se realizează decât prima parte a titlului, el nu se deosebește printr-un stil literar ce s-ar putea da ca model, nici printr-o analiză fină a caracterelor, dar este un interesant izvor pentru studiul moravurilor din acea epocă. Sfârșitul epocei fanariote, pe care a putut-o cunoaște și din cercetări personale și din mărturisirile oamenilor ce trăiau atunci, este înfățișat cu o mare putere de evocare, care îi asigură o viață trainică în literatura noastră.

*

Literatura dramatică nu este în mare progres.

Tot Alecsandri este autorul de frunte în această vreme, căci acum se joacă și din piesele vechi și cele din 1863: Rusaliile, Sgârcitul risipitor și Lipitorile satului.

Cea dintâi e o comedie cu o intrigă prea simplă, aproape naivă, și amestecată cu aluzii politice și cu atacuri contra filologilor pe care îi numea el "stricători de limbă". A doua este o dramă cu oarecare pretenții, dar fără însușiri deosebite. Ambele au dispărut cu totul din repertoriu. Cea de-a treia însă, în care se arată ca lipitori arendașul grec și cârciumarul evreu, are o concepție mai clară și câteva tipuri mai bine carac terizate, de aceea înfruntă și astăzi focul rampei.

Cel mai fecund este însă Bolintineanu, de la care avem 10 piese: Mihai-Viteazul condamnat la moarte - Ștefan-Vodă cel berbant (1867), Ștefan George Vodă - Alexandru Lăpușneanu, - După bătălia de la Călugăreni, - Mărirea și uci derea lui Mihai, - Despot-Vodă, Mihnea care-și taie boierii, - Postelnicul Constantin Cantacuzino, - Brâncovenii și Cantacuzinii (1868).

Lucrările acestea nu s-au reprezentat, afară de una. Așa cel puțin rezultă din studiul publicat de D. Olănescu (Teatrul la români, 1898).

Dintre cei vechi mai aflăm pe George Asachi cu o melodramă "Voichița" și o dramă Turnul lui But (1863) și pe G. Sion cu o comedie Influența morală(1869).

Sunt și câțiva debutanți. E.A. Depărățeanu cu Grigore Vodă (1864).

Lucrarea aceasta a fost primită la apariția ei cu bunăvoință de unii critici. Dramă în 5 acte în versuri, cu subiect național, scrisă în versuri curgătoare, deși cu aceleași de fecte ca și poeziile lui Depărățeanu, ea era interesantă din multe puncte de vedere. Ideea fundamentală este că domnitorul Moldovei e ucis de imbrohorul turcesc din pricina intrigilor unor boieri, care nu puteau să ierte lui Ghica hrisovul prin care da oarecare înlesniri țăranilor și mai mărginea din privilegiile boierilor. Și țara rămâne indiferentă: 

Așa ai plătit
Moldovo, la cei ce te-au iubit. 

Ar fi interesant să se vadă ce efect ar avea acum pe scenă; nu credem însă că va avea succes deosebit, căci unitatea de acțiune suferă și stilul e adesea vulgar.

E.V.A. Urechia cu comedia La Eliza (1869).

E în fine, Hasdeu cu Răzvan și Vidra (1867).

Piesa lui Hasdeu, viu criticată la apariția ei de P.P. Carp, are totuși, pe lângă defecte serioase și calități importante care fac cu putință reprezentarea ei în zilele noastre nu ca o simplă curiozitate, ci cu succes real.

Nu ne putem însă aștepta la o dezvoltare însemnată a genului dramatic, fiindcă teatrul în această vreme trăia cu mari greutăți în ambele centre culturale românești.

În București, după ce Millo avusese în antrepriză teatrul național (1855-59) și rămăsese dator - ne spune d-l C. Olănescu - 700 galbeni, guvernul roagă pe C.A.Rosetti să ia direcția teatrului în iunie 1859, dar nici el n-a putut să-i asigure o stare mai înfloritoare și peste un an a părăsit însărcinarea aceasta. De atunci fu o adevărată criză, o lipsă absolută de direcție, iar publicul era chemat numai la reprezentații ale trupelor străine sau la piese traduse mai mult rău decât bine din cele cu succes la Paris. Zadarnic încearcă Millo, din îndemnul ministrului Costaforu, să aducă o schim bare în această stare de lucruri. Tot așa de nefericit fu și Dimitriade care avut și el pentru scurt timp conducerea teatrului. Mai târziu, din inițiativa lui Dimitrie Gusti ca ministru, teatrul din București trecu sub administrația ministerului instrucției (25 aug. 1866). Cel dintâi director fu Simion Mihălescu. Curând se institui și o comisie alcătuită din Heliade, Kogălniceanu, Bolintineanu, V.A. Ureche, cunoscuți prin scrierile lor, C.Stăncescu, tânăr pictor, iubitor de artă și Costache Bălăcescu, satiricul care făcuse în vremuri câteva piese de teatru. Acest din urmă fu însărcinat cu direcția teatrului.

Cu schimbări de director și de comitet, teatrul a dus-o așa, când mai rău, când mai bine, până la 1877, când Ion Ghica, fiind director a reușit să facă a se vota legea de organizare, care a ținut până la 1910.

În Iași teatrul se puse sub conducerea primăriei, se administră, când de câte o persoană anume însemnată, când de un comitet. Succesul general nu i-a fost însă mai fericit, hrănindu-se tot cu piese traduse și adesea din cele cu subiecte și titluri de reclamă și cu pasagii în care morala este uitată cu desăvârșire.

*

Literatura poporană face un mic pas mai departe, căci afară de broșurile lui Alecsandri (Doine, 1862 - Balade, 1863), mai avem de notat colecția lui Miron Pompiliu (Balade, Iași, 1870) și a lui I. Pop (Cântece haiducești, Bârlad, 1870).

Tot acum, în 1866, Alecsandri adună într-un volum toate poeziile sale po porane. În prima parte așează baladele, în a doua doinele și horele. Poetul dăruiește azilului de orfane colecția sa de poezii din gura poporului și zice în dedicația către Doamna Elena:

"Ele cuprind glasurile intime ale sufletului său și merită a fi unite cu glasurile de recunoștință și de binecuvântare ce răsună împrejurul numelui înălțimei Voastre. Ele sunt copii găsiți ai geniului românesc și dar au dreptul a se bucura de îmbrățișarea înaltei Protectoare a Azilului Elena".

Aci figurează poeziile care au rămas până azi cele mai cunoscute, chiar dacă s-au aflat alte variante adesea mai interesante din unele puncte de vedere: Miorița, Mihu Copilul, Toma Alimoș, Român Grue Grozavanul, Mogoș Vornicul, Con stantin Brâncoveanu.

Precum prima ediție a baladelor provocase un articol entuziast al scriitoarei Dora d'Istria, pseudonimul d-nei Elena Ghica, publicat în "Revue des deux mondes" sub titlul: La nationalité roumaine d'aprés les chantes populaires (1859), tot asemenea colecția completă provoacă numeroase studii și dări de seamă, publicate de T. Maiorescu ("Convorbiri literare" 1867 pag. 301), de Vârnav Liteanu ("Conv. lit. VI, pag. 405).

În capitolul privitor la diferite colecții de poezii populare am amintit acuzația ce s-a adus lui Alecsandri că "a falsificat" producțiile poporului. Am spus acolo că nu poate fi vorba de falsificare, căci însuși culegătorul zice că le-a întocmit. Adăugăm aici că acuzația a fost formulată întâi de d-l Schwartzfeld și în "Contemporanul" (1887) și în broșuri, zicând că Alecsandri a introdus mai ales pasagii contra evreilor și numindu-l chiar "meșterul drege strică". Chestiunea a fost discutată de mulți publi ciști; vom aminti, ca mai recentă cercetarea d-lui Iorga, (Ist. liter. rom. în sec. XIX, vol. III, pag. 152), care susține că Alecsandri a schimbat forma cântecului popular precum și fondul de sentimente al cântecelor, iar uneori a "făurit de la un capăt până la altul", poezii pe care le-a atribuit poporului, cum este Movila lui Burcel.

*

Traduceri sunt numeroase în această vreme, dar nu așa de numeroase ca în prima parte a acestei epoci. E de notat că apar în românește scrieri din capodoperele literaturii universale. Literatura franceză se înfățișează cu Mizerabilii de V. Hugo (trad. Bolintineanu, Zane și Costiescu, Buc., 1863-65), cu un roman al lui Al. Dumas (Mâna de mort, 1869) și cu Discursul asupra stilului al lui Buffon (trad. C. Boteanu, 1870). Mai multe lucrări sunt din literatura germană, din Goethe (Faust trad. N. Scheletti, 1862, - Ifigenia din Taurida, I. Pușcariu, 1862, și din Schiller Moartea lui Walen stein anonim, 1864, - Clopotul de A. Stern, 1869).

Tot cu un autor german (canonicul Schmidt), însă după traducere franceză, începe I.M. Râureanu seria de povestiri pentru tinerime:Emigranții la Brazilia, Privighetoarea (1867).

Acum apare ca traducător P.P. Carp, care ne dă - probabil, direct de pe ori ginal- Machbeth (1864) și Othello (1868) ale lui Shakespeare.

Avem și o traducere din italienește de V.A. Urechia, dar trebuie să însemnăm și cele din limbile clasice făcute de-a-dreptul de pe original: Retragerea celor 10 mii a lui Xenophon (1862) de D. Alexandrescu, Viața oamenilor iluștrii a lui Corneliu Nepos (1863) de A. Liviu, Lugoș, Germania a lui Tacit (1864) și Odele și epodele lui Horațiu (1867) ambele de Gavr. Munteanu. E păcat de munca acestor traducători, pentru că limba latinizată în care au scris traducerile lor le-a dat o viață foarte scurtă.

*

Istoriografia, filologia și critica iau o dezvoltare însemnată în deceniul de care ne ocupăm.

Pentru istoriografie putem spune că înfățișează începutul luptei pentru a trece din faza narațiunii romantice la faza criticei istorice.

Broșurile lui Bolintineanu despre Mircea și Vlad Țepeș (1863), despre Mihai Viteazul (1863) și despre Traian (1869) sunt scrise fără control al datelor și faptelor. Mai interesante sunt povestirile sale de călătorie în Palestina (1862), în Macedonia (1863), în Asia Mică (1867).

Se vede însă acum o tendință pentru cercetări ale izvoarelor istorice. Bolliac face excursii arheologice (1869) și vizite pe la mănăstiri (1862-63), dar nu poate avea rezultate serioase din lipsa unei pregătiri personale pentru asemenea studii. Mai importante sunt publicațiile de izvoare. Între acestea notăm istoriile lui Dionisie Fotino și a fraților Tunusli, traduse de G. Sion (1860-1863) și cele trei volume ale lui Al. Papiu Ilarian Tezaur de monumente istorice (1862-1863-1864). Tot lui Papiu îi datorăm amănunțita biografie a lui George Șincai (1870).

Alexandru Papiu Ilarian (1823-1879) a învățat în Transilvania; a luat parte la mișcarea românilor din Ardeal în 1848, apoi s-a dus în Italia și a obținut doctoratul în drept la Padova. Întorcându-se de la studii, s-a stabilit pentru câtva timp la Iași, unde a fost profesor la facultatea juridică. De acolo a trecut la București unde a ocupat o înaltă funcțiune în magistratură, procuror la Curtea de Casație. În această calitate, a rostit (1866) un discurs la deschiderea anului judecătoresc tratând chestiunea responsa bilității ministeriale și arătând nevoia de a se vota o lege în care să se stabilească normele după care să se aplice principiul stabilit în Constituție în această privință.

Afară de scrierile citate mai sus, Papiu a publicat în mai multe limbi, în 1861, o broșură politică în care arată temeiurile pe care se bazează românii când susțin independența constituțională a Transilvaniei.

Mai presus decât toți însă strălucește acum B.P. Hasdeu care concentrează oarecum toată mișcarea istorică a timpului și care reprezintă chiar în opera sa cele două tendințe de care vorbeam. În Ion Vodă cel Cumplit, (1865), este povestitorul ro mantic, încântat de eroul și de subiectul său, doritor să provoace admirația cititorului prin comparații îndrăznețe și neașteptate și prin elogii scrise cu entuziasm și poate cu oarecare declamație. Cu "Arhiva istorică a României" (1864) arată drumul cel nou, arată cerința metodei științifice, care cere în primul rând să ai la îndemână izvoare cât mai numeroase și cât mai sigure.

Filologia este toată în mâna scriitorilor din Ardeal sau a ardelenilor stabiliți în principate. Între ei se bucură de un respect general canonicul Cipariu.

Timoteiu Cipariu (1805-1887) a studiat în Transilvania, a fost profesor la Blaj, unde era și canonic la catedrala greco-catolică. A fost părtaș al mișcării din 1848, când a redactat ziarul "Organul luminării" (1847) și a fost ales membru în comitetul conducător.

El s-a îndeletnicit de timpuriu cu studiul ortografiei românești, publicând însă din 1841 o lucrare asupra ei. (Extract de ortografie cu litere latine), Blaj, și se poate zice că în toată viața chestiunea aceasta i-a fost preocuparea de căpetenie.

Problema fusese pusă de întemeietorii școalei latiniste: limba noastră fiind de origine latină, să se găsească chipul de a arăta aceasta atât prin alegerea cuvintelor cât și prin scrierea lor. Trebuia să se caute prototipurile cuvintelor românești, pentru a se da aplicația practică a principiilor. Această aplicațiune privea ortografia și vocabularul.

Și pentru una și pentru alta s-au înfățișat multe și felurite teorii. Toate au avut ca bază ideea că filologul poate și trebuie să potrivească limba vorbită și scrisă cu niște norme fixate de el. Prin urmare, din vocabularul românesc se vor înlătura cuvintele care nu sunt de origină latină, iar ortografia va înfățișa etimologia latină a cuvintelor.

Această idee, răspândită în secolul XVIII, când se credea că limba este o creațiune artificială a omului, s-a dovedit mai târziu a fi greșită. Astăzi rolul filologului se măr ginește la studierea limbii așa cum se prezintă și la găsirea legilor, după ce se în depli nesc diferitele fenomene lingvistice.

Latiniștii noștri au rămas însă în ideile secolului XVIII și diferitele sisteme ortografice și lingvistice ce au produs au înfățișat diferite păreri individuale. Cea mai însemnată se întrupează în sistemul lui Cipariu.

Căutând un punct fix, unde evoluțiunea limbii să fie desăvârșită și să înfățișeze forma care să rămână păstrată pentru totdeauna, Cipariu se opri la secolul XVI fiindcă cele mai vechi texte de limbă română sunt din acel timp.

Deși înlătură ideea că limba evoluează necontenit și niciodată nu se pot opri schimbările și nu se poate stabili forma care să rămână veșnică, totuși Cipariu, pentru a-și putea statornici teoria avea nevoie să cunoască vechea limbă românească și dialectele limbii românești, pentru că pe baza acestora își clădea construcțiunea, iar nu pe reconstituiri teoretice.

De aceea, oricât de curioasă se înfățișează ortografia lui Cipariu, valoarea lu cră rilor lui nu trebuie stabilită după aceasta. El studiază pentru prima dată înfățișarea limbii române în dialecte și monumente vechi (Blaj, 1854) publică prima colecție de extrase din vechile texte românești (Crestomație sau analecte literare, Blaj, 1858) și apoi o revistă de mare preț pentru cei ce se ocupă de studiul limbii și al trecutului nostru ("Arhiva pentru filologie și istorie", Blaj, 1867). Cercetările și publicațiile lui au făcut cu putință studiile de mai târziu; de aceea el a fost numit părintele filologiei române.

Dacă pe lângă aceasta ne gândim că Cipariu s-a ocupat și de istoria bisericii române (Acte și fragmente, 1855), că a publicat cărți de școală, că a fost în temeietorul "Asociațiunii transilvane", ne explicăm de ce a fost ales între membrii fondatori ai Societății academice, de ce a fost primit la prima adunare a membrilor cu entuziasm, de ce s-a bucurat de un mare prestigiu în toate și în principatele române și peste munți.

Tot așa de importantă este și critica literară. Ea se dezvoltă în anii din urmă a deceniului de care vorbim, în revista "Convorbiri literare".

Cea mai bogată manifestație culturală în acest deceniu o formează publicațiile periodice.

Calendare se tipăresc și acum, de Gh. Asachi în Iași, pe când în București ur mează cu ale sale librarul Gh. Ioanid și tipograful Wartha.

Ziaristica politică e reprezentată, în timpul lui Cuza, prin două foi care îl spri jinesc. "Dâmbovița" lui D. Bolintineanu și "Reforma" lui I.G. Valentineanu, "Națio nalul" lui Vasile Boerescu susține ideile conservatoare. Desigur însă că cei mai străluciți ziariști în acest timp sunt: C.A. Rosetti directorul "Românului", Cezar Bolliac care scoate "Buciumul" și apoi "Trompeta Carpaților" și B.P. Hasdeu cu "Traian" și cu "Columna lui Traian". Mai puțin importante sunt: "Opinia națională" a lui N.Orășeanu (1865), "Sentinela" lui Grigore Eliad (1868) și "Telegraful" lui P.Pencovici (1869).

Zane și Satmary încearcă acum o foaie ilustrată "Ilustrațiunea" (1860), pe care o onorează și Alecsandri cu câteva poezii ale sale.

Interesant de notat este marele număr de gazete umoristice: "Păcală" și "Scrân ciobul" ale lui Pantazi Ghica, "Nichipercea", "Ghimpele", "Asmodeu" ale lui N.Orășeanu. Între scriitorii noștri satirici desigur că Orășeanu are un mare succes. Tot așa de gustate sunt scrierile satirice ale lui Hasdeu, a cărui varietate de talent minuna pe cititori și-i stabili în curând reputația de cel mai de temut polemist. Hasdeu scoate singur "Aghiuță" (1863-64) și apoi, în unire cu Nicoleanu și Bujoreanu, "Satirul" (1866) în care scrie articole serioase.

Printre revistele literare întâlnim în acești ani publicații de acelea care fac epocă și în istoria noastră literară.

Heliade încearcă să redeștepte interesul pentru vechiul său "Curier", tipărit într-o a doua ediție "Curierul de ambe sexe" (1862-64) și dând la iveală un nou "Curier român" (1859), dar nu mai găsește ecou în opinia publică.

Mai fericiți sunt George Sion cu "Revista Carpaților" (1860-61) și mai târziu Haralamb Grandea cu "Albina Pindului" (1868-70).

O publicație semioficială este "Instrucțiunea publică" (1859-61) a lui A.T.Laurian care era acum unul din factorii de căpetenie în organizarea și conducerea învățământului nostru. Ea publică pe lângă acte oficiale și articole literare și mai ales istorice. În 1865-68 va fi continuată de "Buletinul instrucțiunii publice", sub redacția lui V.A. Urechia.

Nici una din aceste publicații nu are însă importanța "Revistei Române" pe care o dă la lumină Alexandru Odobescu (1861-1863).

Întemeietorii își propun să dea la lumină "rezultatele lucrărilor literare și ale speculațiunilor științifice ce pot grăbi progresul națiunii române".

Revista are mai mult caracter științific decât literar; se publică studii de astronomie (I. Fălcoianu), de artă (D. Berindeiu), de economie politică (P.S. Aurelian), de științe naturale (Gr. Ștefănescu, Gr. Cobălcescu), de filologie (G. Munteanu). Aci apar studiile literare și istorice ale lui A. Odobescu (Poeții Văcărești, Câteva ore la Snagov, Cântecele poporane) și poezii și articole de V. Alecsandri. Critica literară o reprezintă Radu Ionescu.

Interesant e de notat că aci se tipăresc parte din Istoria lui Mihai de Bălcescu și romanul lui Filimon (Ciocoii vechi și noi).

În același timp se formează diferite centre de activitate literară și la românii din afară. În Brașov urmează Iacob Mureșeanu cu "Foaia pentru minte" (tot el e condu cătorul "Gazetei Transilvaniei" care apare și azi); - în Pesta Iosif Vulcan scoate "Familia", în care debutează Eminescu; în Cernăuți iese "Foaia societății de cultură din Bucovina" (1865), onorată la început cu colaborarea activă a lui Alecsandri, dar acesta o părăsește în curând, din pricină că nu se învoia cu ortografia lui Pumnul, ai cărui elevi reprezentau atunci toată mișcarea literară în acea provincie.

*

În acești ani, numai în Iași nu se arată nici o manifestație literară importantă. Ea se produce mai târziu prin societatea "Junimea" și prin revista "Convorbiri literare".

În anul 1863 câțiva tineri, care își făcuse studiile în Germania, obișnuiau să se adune din când în când să-și schimbe impresiile asupra cărților citite de ei ori chiar să citească propriile lor scrieri. Între ei era și Titu Maiorescu, profesor și membru în comitetul de inspecție al școalelor. El obișnuia să țină prelegeri asupra unor chestii filozofice și reușise să atragă atenția cercurilor luminate din Iași.

În 1864 se asociară și alte persoane la aceste prelegeri, între care numărăm pe Vasile Pogor, pe Iacob Negruzzi. În același an s-au decis aceștia să formeze o societate literară pe care au botezat-o, după propunerea lui Teodor Rosetti, "Junimea".

Viața intimă a acestei societăți se găsește povestită cu un talent deosebit și cu multă libertate de spirit de George Panu (Amintiri de la Junimea, Buc. 2 vol. 1908 și 1910). A scris pagini interesante, dar numai cu privire la începuturile acțiunii și Iacob Negruzzi. Asemenea N. Gane în Zile trăite(Iași 1903). O lucrare asupra întregii mișcări e publicată în limba franceză (La societé litteraire Junimea Paris 1906 de d-l B. Kanner).

Activitatea acestei societăți, care la început nu interesa decât un cerc restrâns de prieteni, a dobândit interes obștesc, când s-a decis să scoată o revistă literară.

Aceasta s-a întâmplat la 1 martie 1867. Adoptând formatul vechii reviste ieșene "România literară", redactorul Iacob Negruzzi zice în precuvântarea sa:

"În mijlocul agitațiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mișcarea literară susținută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute și prețuite, a încetat... În Iași... s-a format o societate literară «Junimea...» Aceste elemente reclamă înființarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce și răspândi tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare și științifice".

Vom examina în capitolul de față activitatea acestei reviste până la 1870, când începe a concentra în juru-i o mare parte din mișcarea noastră literară.

Producția literară pe care o dă ea în primii trei ani este destul de slabă.

Ca poeți are o serie de debutanți, din care unii n-ajung niciodată să-și facă un nume pe calea aceasta: Mihail Cornea, care va deveni un mare avocat în București, Capșa, Pogor, Teodor Șerbănescu, N. Pruncu, S. Bodnărescu, în fine, Iacob Negruzzi și Nicolae Gane.

Ca nuveliști: N. Gane, Leon Negruzzi și Pop Florantin.

Un loc important ocupă traducerile din autorii străini. Ele se datoresc lui Ștefan Vârgolici care cunoștea bine literaturile romanice și lui N. Scheletti, militar, iubitor de literatură căruia i se datorește un mare număr de bucăți. El are însă adesea lipsă de claritate și în genere o slabă cunoștință de versificație și în special de ritm.

Din cauza lipsei de colaboratori, ei simt nevoia să se adreseze la scriitorii din altă generație și cu reputația stabilită. În adevăr, trăiau atunci, unul în Iași, altul la Mircești, doi din marii noștri scriitori: Cosache Negruzzi și Vasile Alecsandri. Numele lor era menit să dea oarecare strălucire tinerei grupări. Pe Negruzzi îl atrag și prin fiul său, conducătorul de fapt al foii, dar și prin Titu Maiorescu, pentru care bătrânul Negruzzi avea o considerație deosebită. Lucrul îl vedem notat în amintirile lui Iacob Negruzzi și într-o scrisoare din 1867 păstrată la Academie (mss. 3351). În aceasta Negruzzi spune lui T. Maiorescu că a "feștelit" hârtia, compunând bucata Flora română, dar nu îndrăznește să o dea până când acesta nu se va pronunța "de poate merita publicitatea".

Pe Alecsandri îl vor fi atras legăturile cu Negruzzi și faptul că, supărat pe revista din Cernăuți, nu avea unde să-și publice poeziile, dar poate și faptul că T. Maiorescu publicase în 1866 o scriere despre limba română în care se arăta adversar al teoriilor lui Cipariu, pe care nu le împărtășea nici Alecsandri, chiar din vremea când trăia prietenul său Al. Russo, acela care scrisese în chiar revista lui Alecsandri ("România literară") articolele sale împotriva ardelenilor.

C. Negruzzi publică aci puține articole originale și câteva traduceri.

Alecsandri dă "Convorbirilor literare" câteva poezii lirice sau narative din cele mai slabe ale sale (Tânăra creolă, Calul Cardinalului Bathori), dar începe chiar din anul I seria de canțonete, care aveau de scop să înfățișeze tipuri caracteristice pentru viața socială a Țării Românești și care în epoca aceea de prefaceri dispăreau pe toată ziua. Astfel este: Stan Covrigarul, - Ion Păpușarul, - Surugiul. Teatrul îl preo cupă mult și-și aduce aminte de succesul comediilor sale. Voind a relua firul din trecut, el compune o canțonetă Chirița la Paris, care este un fel de urmare a celor două piese în care înfățișase pe vestita provincială în Iași și în provincia ei. Acum Chirița s-a întors din străinătate și povestește într-un monolog, întretăiat de cântece, impresiile călătoriei sale și isprăvile galante pe care le-a săvârșit în drumul de fier și în capitala Franței.

Asemenea, precum înainte de 1848 și în vremea luptelor pentru unire scrisese piese cu scop de a susține anume idei politice sau sociale, tot așa face acum prin comedia sa Drumul de fier (1868), prin care râde de prejudecățile ce se întâlneau în societatea românească împotriva acestui mijloc de civilizare.

Ceea ce este însă interesant de stabilit pentru istoria noastră literară este faptul că, în anul al 2-lea al "Convorbirilor", începe Alecsandri seria Pastelurilor. Aceasta arată cât de nesecat era talentul lui Alecsandri, care după o activitate așa de îndelungată (1840-1868), găsește acum un gen nou în care apare întinerit.

În adevăr, chiar în anul al 2-lea al revistei apar 22 de bucăți de acest fel.

Sunt cele care arată diferitele aspecte ale anotimpurilor (Toamna, Iarna,Gerul, Sfârșitul iernii, Primăvara, Florile, Paștele) sunt cele care arată înde letnicirile vieții țărănești (Plugurile, Semănătorii, Secerișul, Vânătorii); sunt în fine poeziile pline de delicatețe "Rodica", "Flori de nufăr", precum și vestitul Con cert în care ne arată "floa rea oaspeților luncii" adunându-se ca să asculte pe "dulcea privighetoare". 

Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită,
Sub o pânză de lumină, lunca pare adormită... 

Se știe că vorba pastel însemnează o procedare de pictură; zugrăvirea cu creioane colorate. Prin metonimie se dă același nume și tabloului zugrăvit prin această proce dare și creioanelor întrebuințate. De aci se înțelege că nu e greu să-i dai unei poezii care are intenția să zugrăvească, adică unei poezii descriptive.

Cred că Alecsandri l-a întrebuințat întâi în literatura noastră în acest sens.

Deși genul acesta era socotit inferior de către membrii "Junimii" - e mărturisirea lui G. Panu - ei totuși, din respect pentru Alecsandri, nu numai că-i publicară paste lurile, dar T. Maiorescu declară că sunt cele mai frumoase din toate scrie rile poetului.

Oricare ar fi valoarea poeziilor lui Alecsandri nu prin aceasta apar "Convorbirile literare" cu o notă nouă, ci prin articolele de critică ale lui Titu Maiorescu.

Studiul său asupra poeziei române este mai mult o lucrare didactică, dar pe lângă partea teoretică se află aplicațiuni la literatura română din care se iau exemple și pentru însușirile bune ale poeziei și mai ales, pentru defectele ei. Dacă, cum zice G. Panu, lucrarea aceasta nu este "O operă mare" luată în total, are însă pasagii care și azi se pot citi cu înțeles, cum este cel despre comparație ca element poetic și cel despre epitete. Toată dezvoltarea aceasta servă însă autorului ca să ajungă la concluzia că majoritatea poeților români nu merită acest nume, că producțiile lor arată o fantezie seacă de ima gini și o inimă goală de simțiri.

De aceea va critica (în Observări polemice, 1869) cu asprime cele 6 volume ale lui Aron Pumnul, în care acesta publică bucăți alese din autorii români. E drept că Pumnul pune modelele sale nu numai fără discernământ, dar cu aprecieeri elogioase exagerate.

Aron Pumnul (1818-1866) fără a fi scriitor de talent, fără a fi critic, a avut totuși un mare rol în mișcarea culturală a românilor din Bucovina. Ca profesor, era foarte iubit de elevi; ca autor, era foarte respectat de compatrioții săi. Numele lui a rămas însă legat de teoria lingvistică pe care am putea-o numi analogistă și după care căuta să dea limbii noastre nu numai o ortografie practică, dar și o înfățișare teoretică, înte meiată pe oarecare principii de analogie. Teoria lui a fost, pe vremuri, foarte răspândită și în Moldova, unde se găseau elevi de ai lui ca profesori prin diferite gimnazii. În partea cealaltă a țării a fost mai puțin răspândită, deși a avut un urmaș foarte învățat și foarte stăruitor, pe Irimia Circa (Gramatică - 1878). Glumele din atacurile lui Alecsandri și ale altora au dat lovituri mortale acestei teorii, făcând-o ridicolă, așa că marele public nu mai știe azi despre Pumnul altceva decât că scria cu ciune și nu mește pe partizanii săi ciuniști.

Cu aceeași violență combate T. Maiorescu (1868) și ideile lui Simion Bărnuț din cartea intitulată Dreptul public al românilor.

E nevoie să spunem aci un cuvânt despre autor.

Simion Bărnuț (1808-1864) a avut mai mult temperament de orator decât de scriitor, de aceea după lucrările sale nu poți să-ți explici admirațiunea ce aveau pentru dânsul cei ce-l cunoșteau de aproape. G. Panu ne spune undeva în Amintirile sale că avea reputația de a fi peste măsură de învățat și exercita un prestigiu așa de mare încât se considera că e lucru extraordinar și de mare cinste să te poți apropia de dânsul.

Viața lui fusese foarte agitată. După ce învățase teologia la Blaj și se făcuse preot și profesor, fu silit să părăsească această carieră și să devină iar student la o vârstă înaintată. Mișcarea din 1848 îl află în această situație la Sibiu; dar el știu să-și facă evidente calitățile sale sufletești, astfel că deveni un factor de căpetenie între români în acele momente critice. A lui este publicația anonimă care s-a răspândit în manuscris la 25 martie 1848 (când s-a făcut o adunare preliminară la Sibiu) și care oprea pe ro mâni de a se uni cu ungurii dacă nu se vor discuta cu ei "ca națiune liberă cu națiune liberă, căci și republica nu este decât un despotism afurisit fără naționalitate". Tot el rosti acel frumos discurs în catedrala din Blaj în preziua adunării d la 3 mai din Câmpia Libertății. Discursul acesta a ajuns astăzi foarte răspândit. Deși are multe scăderi, mai ales în privința compoziției, cuprinde însă pasagii minunate care vibrează de o caldă iubire de patrie.

După revoluție Bărnuț se duse în Italia, de unde veni doctor în drept și astfel ajunse în 1855 profesor în Iași, întâi la gimnaziu și apoi la facultatea juridică.

Oricât de curioase să-i fi fost opiniile, el le susținea cu atâta convingere și stăruință încât reușea să facă din elevii săi nu numai niște adepți, dar niște apărători fanatici.

După moartea lui acești elevi începură a-i publica manuscrisele și astfel apărură: Dereptul public al românilor (1867), Dereptul naturale privat(1868), Dreptu naturale public, (1870), Pedagogia (1870), Psihologia empirică, Logica (1871).

Împotriva primului volum scrie deci T. Maiorescu critica sa, ridiculizându-i ortografia (Bărnuț are ortografie apropiată în unele puncte de etimologismul lui Cipariu, în altele de analogismul lui Pumnu) și insistând asupra consecințelor care se par a rezulta din ideile fostului profesor de drept de la facultatea din Iași. Bărnuț ar fi deci în contra creștinismului și pentru cultul păgân, în contra proprietății funciare actuale și pentru o împărțire egală a pământului între locuitori, în contra domnului străin și pentru o republică națională. E adevărat că în unele puncte concluziile criticului forțează întrucâtva argumentarea autorului, dar în altele ideile lui Bărnuț apar cu totul greșite și deci combaterea lor e foarte îndreptățită.

Cel mai însemnat articol al lui T. Maiorescu din epoca de care vorbim este cel intitulat În contra direcției de azi în cultura română (1868) în care se formulează punctele care vor alcătui pentru multă vreme crezul celor grupați la "Junimea" sau măcar al unora dintre ei.

Vom da aci un mic rezumat. După ce, pe la 1820, societatea română începe a se trezi din barbaria orientală, ea dorește să se pună la nivel cu celelalte state civilizate, mai ales cu Franța și Germania.

În acest scop ea imită în mod superficial oarecare forme ale civilizației, tipărind cărți cu credința că are literatură, făcând asociații științifice cu credința că are știință, deschizând expoziții artistice cu credința că are artă, proclamând o constituție, cu credința că are viață politică. Această "rătăcire totală a judecății", este caracteristica direcției de atunci în cultura română, pe care autorul o combate, zicând că dacă un popor poate trăi fără cultură, nu poate însă trăi cu o cultură falsă.

În aceeași vreme cu acțiunea "Convorbirilor literare" se produce în ultimii ani ai epocii din care am vorbit un eveniment cultural foarte însemnat: întemeierea Academiei Române.

La 12 martie 1866, C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instrucțiunii publice, prezintă consiliului un referat prin care propune constituirea unei societăți literare, care să fixeze ortografia și să întocmească gramatica și dicționarul limbii române. Consiliul aprobă referatul, iar locotenența domnească dă la 1 aprilie 1866 decretul pentru înființarea societății propuse. Fiindcă de la această societate se aștepta să se realizeze unitatea limbii române s-a decis ca membrii ei să fie luați din toate țările locuite de români. A numit astfel guvernul un număr de 21 de membri din principat, din Maramureș, din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia și din Macedonia.

Constituirea definitivă și deschiderea adunării s-a făcut numai în august 1867. Convocările fusese făcute pentru august 1866, dar din pricina epidemiei de holeră, a trebuit să se amâne pentru un an.

Credem interesant a însemna pe principalii membri ai acestei societăți. Din Moldova fură chemați poetul Vasile Alecsandri, Nicolae Ionescu, profesor la Universitatea din Iași, renumit prin talentul său oratoric, dar nicidecum indicat pentru o asemenea chemare, Titu Maiorescu, care publicase o lucrare despre scrierea limbii române, Costache Negruzzi, marele prozator, care se ocupase câteodată și cu chestiunile de limbă, în fine, V.A. Urechia, de la care pornise precum ne spune însuși, ideea înființării societății și care era și secretar general al Ministerului Instrucțiunii în mo mentul când s-a decis întemeierea ei. Din Muntenia avea să vie bătrânul Heliade, Ion Massim, profesor la liceul Sf. Sava, A.T. Laurian, care avea un rol de căpetenie în fruntea școalelor și era cunoscut prin numeroase publicații; în fine, C.A. Rosetti, fostul ministru, căruia se datora existența societății. Din Maramureș veniră Iosif Hodoș și Alex. Roman, cunoscuți ca publiciști. Din Transilvania, canonicul Cipariu, autorul multor scrieri asupra limbii și a cărui numire se impunea oarecum, Gavril Munteanu, directorul gimnaziului românesc din Brașov, George Bariț, întemeietorul presei la românii de peste munți. Banatul era reprezentat prin Vicențiu Babeș, cunoscut ca om de acțiune și Andrei Mocioni, care era mai depărtat de mișcarea literară, dar sprijinea toate acțiunile naționale. Din Bucovina venea Alexandru Hurmuzachi, unul din susținătorii foilor literare și tânărul profesor Ion Sbiera, discipol al lui Pumnul. Din Basarabia fură chemați Alexandru Hâjdău, poetul Costache Stamate și Ion Străjescu, Macedonia, în fine, era reprezentată prin Ion Caragiani, profesor în Iași, și prin D. Cozacovici.

Inaugurarea societății s-a făcut în sala Ateneului cu o solemnitate deosebită. Membrii veniți din celelalte provincii românești au fost primiți cu mare entuziasm, cu procesiuni pe străzi, cu discursuri, cu banchete. Bucureștenii au ținut să facă din ziua de 1 august 1867 o zi istorică.

Societatea se apucă repede de lucru, dar chestia ortografiei dete naștere la discuții furtunoase și produse sciziuni între membri. Erau aci oameni cu idei stabilite în această privință și fiecare ținea la ale sale. Majoritatea o aveau etimologiștii, astfel că fonetistul analogist Sbiera sau fonetistul moderat Maiorescu nu puteau să aibă partizani. Maiorescu părăsi cu totul adunările societății și începu chiar o campanie contra ei, prin care nu numai combătea ideile colegilor săi, dar considera că societatea însăși este o formă fără fond, deși el primise a figura printre membri și chiar luase parte la lucrări. Alecsandri făcu și el asemenea: se retrase și publică în "Convorbiri" un articol intitulat Dicționar grotesc, în care ia în râs începuturile activității Academiei pe calea lexicografică.

Dar nici etimologiștii rămași în Academie nu se putură înțelege. Heliade ținea la ortografia lui cu qu (quare, quandu) și cu ò (lucrò, săltò) și văzând că i se resping propunerile, se supără și el. Rămaseră deci stăpâni pe situație Cipariu și Laurian. Deși nici aceștia nu se învoiau asupra tuturor punctelor de amănunt, ei fură cei mai ascultați în chestiile filologice. Chiar în primul an al activității Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desființarea aproape totală a semnelor diacritice la vocale și la consonante, înfățișarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.

În 1868 societatea a premiat gramatica română a lui Cipariu și a realizat astfel, măcar în parte, (căci Sintaxa a apărut în 1877) al doilea punct al misiunii acestei societăți.

Rămânea dicționarul. Aci era mai greu, dar după multe discuții, după ce mai mulți membri adunară material, se încredință direcția lucrării lui Laurian și Massim.

Dar această chestie se ține de perioada ce urmează și o vom examina mai departe.