a) 1880-1890

Deși, precum am văzut, Eminescu începe să publice încă din 1866, ajunge însă cunoscut foarte târziu, iar gloria lui se poate zice că începe după ce moare.

În cele două decenii care încheie secolul XIX nu este figură mai importantă în literatura noastră decât a lui. Influența operelor sale se așează cu încetul, dar devine foarte puternică.

Se pot stabili două subdiviziuni în această epocă: una în primii zece ani și alta până la finele secolului. Le vom cerceta deosebit.

*

Primul deceniu începe prin două manifestări literare: una la Iași, alta la București.

E vorba de două reviste importante: "Contemporanul" și "Literatorul".

*

La 20 ianuarie 1880 apare la București revista săptămânală "Literatorul", care adună în juru-i pe cea mai mare parte din scriitorii din București și scoate la iveală o sumă de tineri. Cu aceștia se întâmplă același lucru ca și cu debutanții din "Convorbiri literare"; unii - mai puțini - își fac în literatură un nume însemnat; alții părăsesc poezia și devin personalități marcante în politică; alții se pierd cu desăvârșire.

Articolul program afirmă că timpurile în care apare revista sunt "timpuri de indiferentism" și că literatura "străbate o criză foarte serioasă". Mai mult "suntem în timpi anormali". Se plânge mai ales de decadența poeziei, care are numai "versificatori", care "nu se abat din calea bătută, fiindcă nu știu încă nimic din viață".

Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri își propun să lucreze cei adunați la revista cea nouă. Făgăduiesc că nu-și vor umple foaia cu traduceri, că vor da numai lucruri bune, că vor fi severi pentru ei înșiși și nu vor "pactiza cu vanitatea celorlalți".

Centrul acestei mișcări este Alexandru Macedonschi. Deși nu erau decât opt ani de când apăruse primul său volum Prima verba pe care-l încurajase D. Laurian (în Transacțiuni literare, 1872, pag. 279) cu câteva cuvinte binevoitoare ca "un început care promite", el își creă în București un cerc de admiratori, între care puțini profesori și mai mulți studenți și elevi. Aceștia vedeau într-însul, nu numai un mare poet, dar un mare critic, un reformator al literaturii. Succesul a fost important. Alecsandri însuși s-a arătat prietenos, trimițând lui Macedonschi o scrisoare încurajatoare însoțită de un fragment din Despot-Vodă în două redacții: una primitivă inedită și alta cea publicată. Bătrânul poet adăugă o serie de consilii pentru tinerii scriitori. Împrejurarea se explică prin faptul că acum se ivesc ici-colo oarecare atacuri contra poetului Gintei latine și el devine sensibil, la cuvintele de laudă ce i se adresează, iar Macedonschi avusese grija să-l măgulească, pentru a-l atrage de parte-i, socotind că prin aceasta dă o lovitură "Convorbirilor literare", date fiind legăturile lui Alecsandri cu această revistă. Purtarea lui Alecsandri nu ne miră, căci tot așa procedase în toiul polemicilor dintre foile din București și "Convorbiri literare", când dăduse acestora să publice din poeziile sale. Se afirmă că numai prin intervenția lui a suspendat Mihail Zamfirescu publicarea satirei sale Muza de la Borta rece.

Această atitudine se explică prin dorința lui Alecsandri de a nu fi socotit ca alipit la o singură grupare literară, ci de a fi considerat ca poet al națiunii întregi.

Lui Macedonschi i se pare că tonul lui Alecsandri ar fi de protector și de aceea publică o serie de comentarii asupra compoziției lui Alecsandri pentru a stabili că vorbește ca "mărire cu mărire". În curând avea să atace pe Alecsandri și prin articole de critică și printr-o epigramă cu ocazia reprezentației piesei Fântâna Blanduziei, socotind că persoana lui Zoil ar fi fost un atac împotriva sa.

"Literatorul" ne dă pe lângă poeziile lui Macedonschi și altele semnate de T.M.Stoenescu, C.C. Bacalbașa, Carol Scrob, N. Pruncu, Scarlat Moscu, Veronica Micle, P.Dulfu, I. Polihroniade, Duiliu Zamfirescu, C. Pleșoianu, I.N. Iancovescu, Alexandru Djuvara, N. Davidescu, M. Toncescu, Anton Bacalbașa, N. Țincu, Mircea Demetriade ș.a.

Cei mai mulți din acești debutează aci. Pe unii șeful grupării îi încurajează în mod public, cum este cazul lui Duiliu Zamfirescu cu ocazia publicării poemei Levante și Calavrita.

Nuvelistica o reprezintă Al. Macedonschi însuși și Vladimir Macedonschi, Mihail Demetrescu, T.M. Stoenescu, Gr. Crețescu, D. Teleor.

Critica literară o face Al. Macedonschi, T.M. Stoenescu, alături de cunoscutul polemist Pantazi Ghica și de tânărul D.D. Racoviță, care se va specializa în cronica teatrală (sub pseudonimul Sphinx).

Această mișcare literară devine din ce în ce mai importantă; ba conducătorii ei au ideea de a întemeia o societate literară, oarecum în felul "Junimei". Ei simt însă că au trebuință de o persoană cu vază care s-o patroneze și fac apel la V.A. Urechia.

Vasile A. Urechia (1860-1901) făcuse studii în Iași, apoi în Spania, debutase în "România literară" prin câteva poezii pe care le semna Vasile Alexandrescu. Ca profesor în Iași, luase o parte activă la mișcarea culturală din Moldova, ocupase func țiuni importante în administrația școlară.

În vremea aceasta era profesor la Facultatea de Litere în București, membru fondator al Academiei, al Ateneului român, publicase scrieri numeroase. Era deci o personalitate de primul rang care putea să patroneze un curent literar. Ca unul ce avusese lupte numeroase cu criticul "Convorbirilor literare", privea poate cu oarecare satisfacție că se ridică o mișcare în București care să țină piept celei din Iași.

Urechia deveni deci prezidentul de onoare al tinerei societăți, iar viceprezident era Alexandru Macedonschi.

Afară de acest comitet central, se constituise în multe orșe ale țării comitete parțiale și comitete județene. Numărul colaboratorilor se mărește și succesul merge crescând și din punct de vedere material. Macedonschi este acum consacrat "cap al poeziei sociale" și el însuși în prefața volumului unui colaborator (Th. M. Stoenescu Poezii, Buc., 1883) face teoria acestei noi școli literare.

Ce era această "poezie socială"?

Criticul pleacă de la afirmarea că poeții din acel timp reflectează în operele lor numai simțirile și ideile legate cu propria lor persoană și cu propriile lor suferințe sau bucurii și reduc cu totul valoarea socială a poeziei; se impune deci o reacțiune în această privință: cercul trebuie să se mărească. Să nu se mărginească poeții a ne spune dragostea lor și a ne descrie femeile pe care le iubesc ori decepțiile lor amoroase, ci să alerge la alte izvoare de inspirație, mai nobile; să cânte familia, patria, marile idei ce mișcă lumea.

Se poate observa că nu e ceva nou în această teorie, că s-a zis de mult poeta vates; că în toate literaturile sunt poeți de acest fel; ba chiar în literatura noastră se pot cita și din cei vechi, se pot cita și din cei ce scriau în vremea aceea precum Alecsandri, cântărețul patriei, precum Eminescu, poetul filozof, care știuse să exprime în modul cel mai artistic cele mai adânci concepții metafizice. Asemenea considerații nu se țineau în seamă și Al. Macedonschi se înfățișă ca poetul care întemeiază o școală nouă.

Mișcarea aceasta ar fi putut să aibă succes statornic dacă o mare greșeală a conducătorului ei efectiv nu ar fi stricat totul. În anul 1883, când Eminescu e lovit întâia oară de nenorocita lui boală, Macedonschi publică o epigramă prin care batjocorea în mod crud pe acest poet. Deși epigrama vorbea de "un X... pretins poet", totuși opinia publică recunoscu împotriva cui e îndreptată și se porni o campanie neîndurată contra autorului. Ziarele publică articole în contra-i; unii colaboratori ai lui se retraseră fără zgomot, alții exprimară în mod public supărarea lor: societatea se prăbuși. În zadar se publică un articol în care se căutau scuze pentru epigramist, invocându-se preceden tele altor oameni mari ca Lord Byron, Goethe, Thiers, care ar fi făcut și ei cam așa la moartea dușmanilor lor ,- căci publicul nici nu primea alăturarea lui Al.Macedonschi cu asemenea genii ale omenirii, nici nu vedea să fi fost o dușmănie personală între Macedonschi și Eminescu, care să explice până la un punct lovitura celui dintâi împotriva celuilalt. De aceea vedem că numărul scriitorilor se împuținează la "Literatorul". Apoi, în ianuarie 1885, se aduce la cunoștința publicului că Macedonschi ca și Lord Byron, "izbit de patimele strigătoare ale contemporanilor" și-a părăsit țara și s-a stabilit la Paris, unde a fost primit cu mare bucurie: acolo "într-o țară mai iubitoare de frumos și de literatură" își va croi un nou drum.

De atunci Macedonschi va da o nouă ediție a poeziilor sale vechi (1882) și un nou volum Excelsior (Buc. 1895), va publica poezii în franțuzește și tocmai în 1912 va scoate a treia colecțiune: Flori sacre.

Curând după plecarea lui Macedonschi, "Literatorul" încetează și în 1885 apare, în locu-i "Revista literară" care iese în șir de mai mulți ani sub direcția lui Ștefan Velescu, a lui I. Rădoiu ș.a., iar mai târziu sub a lui T.M. Stoenescu. La aceasta colaborează câtăva vreme și Macedonschi, publicând poezii (Ospățul lui Pentaur, 1886) și nuvele (Nicu Doreanu, Zi de august, 1886); dar curând scoate el însuși vechiul "Literatorul" care apare din când în când între anii 1890-1899 și 1904.

*

În anul 1881 apare în Iași o revistă lunară "Contemporanul". Ea avea de scop să răspândească ideile tânărului partid socialist. Era mai mult o revistă de științe și de critică. Articolul program spune că-și propune în primul rând să arate "cum privește știința contemporană lumea", apoi să combată ideile greșite și mai ales "cărțile de școală" rele. Literatura e ceva secundar.

Cititorii vor afla critica scrierilor ce vor apărea și câteodată și lucrări poetice "care se vor judeca bune pe baza unei cercetări foarte aspre".

Primul an (1881-82) e ocupat numai de plagiatele autorilor didactici și de articole de vulgarizare științifică. Cei mai mulți redactori semnează cu pseudonime: Verax, Audax etc. Partea științifică o conduc frații Ion și George Nădejde; iar poezia o reprezintă A.C. Cuza, C. Mille și T. Speranță cu "anecdotele" sale. Mai târziu vom găsi poezii semnate de N. Beldiceanu, care publicase și în "Convorbiri literare"; de filoszoful Vasile Conta, de Vasile Morțun, care publică și piese de teatru. Vom găsi pe Gh. din Moldova (pseudonimul lui Kernbach), pe O. Carp (pseudonimul lui G. Proca), pe tinerii D.A. Teodoru, Artur Stavri și Anton Bacalbașa.

Natural, fiind principalul organ de propagandă al unui partid politic, "Contem poranul" susținea ideile acestuia și lucrul e mai evident în nuvelă și în critică.

Ca nuveliști, se disting Ștefan Basarabeanu, căruia îi datorăm trei volume de nuvele din viața pescarilor de la Dunăre (București, 1893) și Sofia Nădejde, care începe cu critica socială, dar mai târziu se va devota cu totul nuvelei și romanului, dobândind oarecare succese cu scrierile sale în care elementul educativ și moral apare în primul rând în evidență.

Critica literară are ca reprezentant principal pe I. Gherea.

"Contemporanul" a apărut până în anul 1888 și a avut o mare influență asupra tinerimii. Generațiile de școlari din acea vreme s-au hrănit mai ales cu articolele acestei reviste. Universitatea din Iași îndeosebi era legată de aproape cu mișcarea lite rară și științifică a ei, căci în vremea aceasta "Convorbirile literare" își mutase sediul în București și rămăsese astfel triumfătoare revista socialistă. Studențimea din Bucu rești, mai ales cea din facultea de litere și drept, se afla sub influența "Convorbirilor" și îndeosebi a profesorului lor Titu Maiorescu. Atunci s-au alipit pe lângă dânsul o sumă de studenți, care aveau să devină apoi falanga cea nouă a "Junimei" și unii aveau să urmeze și în politică pe predecesorii lor.

Nu cred că e locul aci să vorbesc de rezultatele acestei mișcări socialiste pentru progresul spiritului public. Pentru literatură câștigul a fost puțin însemnat căci unii din colaboratori - cum se întâmplă totdeauna - erau scriitori mediocri, care n-au dovedit nici în restul vieții lor nici un talent literar; alții, mai talentați, au părăsit cu totul ori în mare parte activitatea literară.

Mai multă stăruință se poate zice că au dovedit dr. Proca (O. Carp) și Artur Stavri, ca poeți și I. Gherea ca critic.

Amândouă aceste curente sunt ostile "Convorbirilor literare", dar din puncte de vedere cu totul deosebite, "Literatorul" își îndreaptă atențiunea asupra activității literare, fără a formula acuzații precise. "Contemporanul" atacă mai ales partea politică și socială. Reluând o veche formulă a criticului Maiorescu "formă fără fond", redactorii își dezvoltară teoriile lor politice, găsind vinovată organizația burgheză și aducând în sprijinul lor chiar pe unii autori de la "Convorbiri". Astfel, Eminescu, care strigase: 

Sfărâmați orânduiala cea crudă și nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! 

devine autorul lor favorit și când poetul înnebunește, ei își arată durerea lor, reproduc poezii de ale lui, iar criticul Gherea întreprinde un studiu amănunțit asupra operei lui Eminescu, scoțând dintr-însa argumente în contra organizației burgheze.

*

"Convorbirile literare" dacă nu mai dau criticii literare locul și importanța din primii ani și din deceniul '70-'80, au norocul să dea la lumină operele unor scriitori care se impun și care caracterizează o mare parte din mișcarea literară în acești 20 de ani.

În poezie este Eminescu, despre care am vorbit mai înainte.

În proză sunt: Slavici, Gane și Ion Creangă.

Ion Slavici (născut 1848) este un ardelean care a studiat în Pesta și Viena, care s-a făcut profesor în București ca mai mulți compatrioți ai săi, dar apoi s-a întors în provincia sa (în 1884), unde a avut un rol însemnat în politica românilor, ca director al "Tribunei" din Sibiu și ca membru în comitetul conducător. Osândit la închisoare, s-a refugiat în 1890 în România și a fost iarăși profesor. În anii din urmă, trecând iar în Ardeal, acțiunea sa politică a fost aspru criticată de frații săi și poetul Goga a scris în contră-i un articol în care spune că nu trebuie să se mai ocupe nimeni de Slavici omul politic, ci numai de scriitor.

Acesta este și Slavici care ne interesează pe noi aci.

El a debutat în "Convorbiri literare" cu o serie de nuvele pe care în 1881 le-a adunat în 2 volume (Nuvele din popor, Buc., 1881).

Ele înfățișează o lume cu totul nouă: țărănimea din Ardeal, cu caracterul ei paticular, cu suferințele, cu sforțările ce face pentru a-și îmbunătăți situația. Dar nu e numai culoarea locală care le face interesante, ci talentul cu care izbutește să dea viață persoanelor și meșteșugul cu care zugrăvește conflictele sufletești și conduce intrigile dramatice.

Moara cu noroc se consideră ca una din cele mai desăvârșite bucăți ale lui din această colecție și una din cele mai frumoase nuvele ale literaturii noastre.

Stilul nu-i prea viu și câteodată limba îi este împestrițată cu ardelenisme. Are însă în schimb, un umor particular, un amestec de seriozitate și de glumă care te face să-i urmărești cu plăcere chiar dezvoltările uneori prea lungi. Budulea Taichii și Popa Tanda sunt cele mai caracteristice în această privință.

Slavici a mai publicat în "Convorbiri" și diferite studii istorice (Despre ma ghiari, 1871) și câteva piese de teatru (Toane, comedie, 1874; Gaspar Graziani, tragedie 1888) și apoi mai multe broșuri despre chestiuni variate (Școalele sătești, 1890; Ardealul, 1893) precum și cărți de școală singur sau în colaborare. Atunci activitatea literară propriu-zisă e părăsită și o reia în 1900 cu Vatra părăsită, în care zugrăvirea carac terelor este mai slabă, dar se văd încă însușirile fundamentale ale operelor lui.

Inferioară este povestirea istorică Din bătrâni (1902) în care faptele se petrec în timpul lui Justinian și nu au destulă claritate în desfășurarea lor.

Nu e mai fericit nici cu romanul Mara (Budapesta 1906), nici cu nuvela Spiru Călin (1908). Totuși, vechea reputație a lui Slavici îi susține încă operele: ele se citesc cu curiozitate și se apreciază cu bunăvoință, iar apariția unei ediții complete (Minerva, 1907) e privită cu o satisfacție deosebită și dă ocazie criticilor să judece în întregul ei opera autorului.

Nicolae Gane (născut 1835) este orășean din Moldova, a fost magistrat, apoi avocat și om politic: deputat, senator, primar, ministru, președinte al Senatului.

A debutat în "Convorbiri literare" cu nuvela Fluierul lui Ștefan (1867); a publicat apoi alte nuvele și poezii. El și-a adunat în volumul întâi poeziile (Iași, 1873). Ele exprimă mai ales stări sufletești vesele, zugrăvind mulțumirea omului care iubește viața și dorește bine semenilor săi și patriei.

Nuvelele le-a adunat în două volume în 1880 (Iași), iar a doua ediție din 1886 (Buc.) cuprinde 3 volume.

Pe Gane îl atrage viața țărănească și viața boierilor vechi, care ședeau la țară și duceau un trai patriarhal.

Aci este izvorul celor mai frumoase din nuvelele sale: Piatra lui Osman - Comoara de pe Rarău, - Duduia Bălașa, - Povestirile Câinele Bălan - și În vacanță (1879) sunt legate cu amintiri din viața sa. Influența povestirilor și poeziilor poporane se vede în Șanta iubita haiducului Codreanu (1875) și Aliuță (1881). Interesante sunt cele două nuvele istorice Domnița Ruxandra și Petru Rareș. Privighetoarea Socolei e o nuvelă cu subiect modern, fără o valoare deosebită.

După 1886, vreme de 15 ani, Gane s-a ocupat mai puțin cu literatura. De la 1901 începe a doua serie de publicații, dând la lumină amintiri din viață, discursuri, note de călătorie, însemnări critice: Pagini răslețe (Iași 1901) Zile trăite (Iași, 1903) și Păcate mărturisite (Iași, 1904). În această a doua parte a activității sale nu mai are nici o legătură cu "Convorbirile literare".

În 1908 fu ales membru al Academiei. Cu ocazia recepțiunii sale, s-a relevat meritele sale ca nuvelist și ca traducător.

În această direcție, el are o lucrare de însemnătate deosebită: Infernul lui Dante. N-a părăsit forma și versul original (ca Heliade și Coșbuc); a izbutit însă să dea, uneori în mod fericit, paginile pline de mișcare și de grozăvii ale genialului poet al Italiei. Traducerea aceasta a apărut în volum în 1906.

Ion Creangă (1837-1889) este cu totul deosebit de ceilalți doi. Moldovean ca Gane, el este sătean, nu orășean; sătean ca Slavici, el are o cultură restrânsă. Se mai deo sebește de ei și prin faptul că viața i-a fost cu totul modestă. El este cum zic fran cezii, un scriitor "qui sent le terroir", care înfățișează lumea țărănească cu toată sinceritatea și cu toată naivitatea, adesea cu toată cruditate de expresii particulară mediului.

Viața lui Creangă e foarte bine cunoscută, căci el însuși a povestit-o în note autobiografice și în Amintirile sale.

Fiu de sătean din Humulești (jud. Neamț), a învățat cu dascălul din sat, apoi la o școală din Broșteni și la alta din Târgul Neamțului, în fine la o școală de "Catiheți" din Fălticeni. Când era să se facă preot, iată că se desființează școalele de preoți jude țene și se cere absolvirea seminarului din Socola. Iată-l deci silit să plece în oraș.

Cu greu s-a despărțit de viața țărănească:

"Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna , în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire".

De la 1855 până la 1859 Creangă stete în seminar; atunci luând atestatul, veni în satul natal; apoi se însură la Iași și se făcu diacon la biserica Patruzeci de sfinți și pe rând la alte biserici.

Deși om în vârstă, căsătorit de trei ani, Creangă, dorind să se cultive și să găsească pentru viitor și un mijloc de a scăpa de cariera preoțească, pe care nu o prea iubea, intră în școala normală "Vasile Lupu" din Iași și terminând fu numit institutor la o școală din capitala Moldovei.

Mai târziu, pe la 1871, permițându-și să umble cu pălărie în loc de potcap, fu acuzat de eretic și silit a părăsi preoția. Atunci ministrul Tell l-a destituit din postul de institutor, sub cuvânt că e imoral pentru un popă să lase darul.

Atunci s-a apucat de negustorie, a fost apoi profesor la o școală particulară din Iași; în fine d. Maiorescu, venind la minister, l-a reintegrat ca institutor.

Împrietenindu-se cu Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societății "Junimea" și a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote și amintiri.

Ultimele zile le-a petrecut într-o căsuță dintr-o mahala înfundată a Iașilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieții.

De la Creangă ne-au rămas opere, publicate în două volume după moartea autorului.

În primul volum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se întâlnesc rar aiurea. Vom cita dintre acestea Harap-Alb, în care aflăm zugrăvite cu o măestrie deosebită tipurile carac teristice ale lui Ochilă, Setilă, Flămânzilă unul care vedea "și în măruntaiele pămân tului", altul care bea "apă de la 24 de iazuri și o gârlă și strigă că se usucă de sete", altul care mănâncă "brazdele de pe urma a 24 de pluguri și strigă că crapă de foame". Cunoscute sunt, de asemenea, Soacra cu trei nurori, - Capra cu trei iezi. Dar se citește cu o plăcere deosebită basmul intitulat Dănilă Prepeleac, ce ne înfățișează figura cunos cutului tip poporan Păcală, ale cărui întâmplări extraordinare îți de șteaptă un interes deosebit prin amestecul curios de dibăcie și prostie.

Basmul intitulat Harap Alb face parte din ciclul isprăvilor eroice. Un împărat, având numai fete, scrie fratelui său, care avea băieți, să-i trimită unul ca să-l lase moștenitor. Acesta, după câteva încercări, alege pe cel mai mic, ca fiind mai vrednic, și-l trimite. Pornind pe drum e nevoit să-și ia în slujbă un spân, deși i se spusese să se ferească de spâni. Spânul îi dă numele de Harap Alb și merg la împărat. Apoi Harap Alb pornește să facă isprăvi eroice, între care să aducă și pe fata împăratului Roșu. În acestea reușește, ajutat de Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă etc. În cele din urmă se cunună cu fata împăratului Roșu și trăiește fericit.

Capra cu trei iezi e un basm care are ca personaje numai animale. Asemenea basme se găsesc foarte puțin în literatura noastră. La germani și la slavi se găsesc din contră foarte multe. O capră avea trei iezi. Plecând de acasă, veni un lup și mâncă doi. Când auzi capra, unelti o răzbunare cumplită. Chemă la praznic pe lup și-l așeză pe un scaun de ceară de-asupra unei gropi cu jăratec, astupată cu nuiele. Topindu-se scaunul, lupul căzu în foc.

La Creangă întâlnim încă o fabulă în care au rol animale: Punguța cu doi bani.

Întâmplările lui Păcală în literatura noastră populară sunt multe și variate. În două povestiri din colecțiunea lui Creangă întâlnim acest tip: în Dănilă Prepeleac și în Stan Pățitul. Tipul lui Păcală ne apare în literatura noastră ca și a altor popoare, sub două înfățișări: ca răutăcios, care face totul pentru necăji pe alții și ca prost. În acest din urmă caz el poartă numele de Pepelea. Trebuie însă să notăm că extrema simplitate și naivitate nu e totdeauna legată de tipul lui Pepelea. Astfel în piesa lui Alecsandri Arvinte și Pepelea, acesta din urmă ne apare mai mult cu trăsăturile lui Păcală decât cu ale eroului prost. Prepeleac din povestea lui Creangă este tipul prostului. Pleacă cu boii să-i vândă la târg ca să-și ia alții mai ieftini și un car, și pe drum îi schimbă cu un car, care i se pare că merge singur, fiindcă îl vedea venind la vale; apoi schimbă carul pe o capră, capra pe gâscă și gâsca pe o pungă. În cele din urmă numai dracii îl ajută să scape din mizerie.

Între basme sunt intercalate și două istorioare: Moș Nichifor Coțcarul și Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dez voltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte mai adesea din istoria noastră contem porană. În Cinci pâini aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește: "ciorogari, porecliți și apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată: Ioan Roată și Unirea este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea "Unirii". Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: "Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre".

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult repro ducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.

Amintirile din copilărie sunt partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputațiunea de mare prozator. În adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provin cialisme cu o putere de expresiune deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate ale literaturii române.

În teatru, "Convorbirile literare" dau la lumină operele unui mare scriitor: ale lui Caragiale.

Care era situația acestui gen poetic în aceste momente?

Încă din deceniile trecute, teatrul românesc mergea cu multă greutate. El era privit aci ca instituție de stat, aci ca simplă sală de spectacole. Câteodată Ministerul Cultelor o îngrijea de aproape numind directori din oameni tineri stăruitori ca Const. Stăncescu (1873), ori oameni cunoscuți prin relațiile lor sociale ca I.A. Cantacuzino (1872), ori prin situația lor politică sau literară ca Al. Odobescu (1875), altădată actorii (Millo, Pascali) erau ei înșiși însărcinați cu conducerea teatrului și se zbăteau în mijlocul situației financiare destul de încurcate. Este epoca succesului mare al trupelor de operă italiană, aduse de vestitul Franchetti. Este epoca trupei de operete franțuzești a d-nei Keller.

Piesele sunt mai toate traduceri. Originalele sunt puține și fără vreo valoare deosebită. Se pot lua în seamă numai comediile lui Alecsandri și piesele patriotice ale lui V.A. Urechia. Criticii teatrali în acel timp erau Pantazi Ghica, Alexandru Lăzărescu și C. Aricescu.

Cu venirea lui Ion Ghica la conducerea teatrului, lucrurile luară o schimbare în bine; se făcu legea de organizare după modelul Comediei franceze din Paris și încurajat de amicul său, Alecsandri dete prima sa dramă istorică în versuri Despot Vodă (1879). După acestea apar comediile lui Caragiale. Ele găsesc un public deprins cu traducerile din franțuzește. Acestea fură câteodată melodrame sforăitoare, altădată piese mai seri oase ca dramele lui V. Hugo, Pailleron, uneori comedii ușoare și cu situații îndrăznețe. Ca autori români scena teatrului nostru cunoaște pe B.P. Hasdeu (Trei crai de la răsărit, Răzvan și Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă, Lipitorile satelor, Sânziana, Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu), Gr. Ventura (Curcanii), D. Olănescu (Pe malul gârlei), V.A. Urechia (Odă la Eliza, Porcarul și Măria Sa, Marțial), A. Macedonschi (Iadeș), I.C. Negruzzi (Hatmanul Baltag), Bengescu-Dabija (Pygmalion), Slavici (Gaspar Graziani).

Succesul cel mare îl formează însă o serie de operete în care joacă cei mai buni actori și care se încheie cu vestita Voievodul țiganilor în care Iulian are un succes nemaiauzit până atunci. Nu cunosc bine analele teatrului, dar cred că a fost prima piesă care a atins un număr așa de mare de reprezentații: peste 30 într-o stagiune.

Actorii aceștia, unii mai în vârstă, ca Iulian, Mateescu, alții mai tineri ca Niculescu, Catopol ș.a., amici personali ai lui Caragiale îi serviră de îndemn oarecum, căci în ei vedea el pe aceia care ar putea să întrupeze personagiile lucrate de dânsul.

Astfel apăru Caragiale pe scenă.

Ion L. Caragiale (1853-1912) e o figură deosebită în literatura noastră. Face parte dintr-o familie de actori și de aceea a cunoscut teatrul din fragedă copilărie. Nu s-au publicat amănunte asupra vieții sale. Până la moartea lui nu se știa ce studii făcuse; se spunea că n-a învățat decât patru clase primare. S-a descoperit atunci că făcuse patru clase secundare la liceul din Ploiești. Lucrul este interesant, dar n-avea prea mare importanță, căci Caragiale rămâne tot autodidact.

Viața lui? O serie de contraste; aci sărac și în luptă cu mizeria, aci îmbogățit prin moșteniri neașteptate și cheltuind fără socoteală; odată sufleur al unei trupe ambulante sau mic funcționar în arhiva unei cancelarii, altădată director general al teatrelor, urzind reforme și căutând să dea îndrumări artei dramatice românești; uneori negustor de bere, alteori director de reviste literare. În anii din urmă părăsi țara și se stabili la Berlin.

Nu știm care va fi fost prima lui publicație; dar cunoscut s-a făcut prin comediile sale publicate în "Convorbiri literare" și anume: Noaptea furtunoasă și Conul Leonida în anul XIII (1879-80); O scrisoare pierdută în anul XVIII (1884-85) și D-ale carnavalului, reprezentată în stagiunea 1884-85, dar publicată mai târziu în anul XIX (1895-1896). Aceasta din urmă a fost rău primită de public și fluierată la prima reprezentație.

Comediile lui dovedesc o desăvârșită cunoștință a meșteșugului teatral și o mare originalitate de intuiție, căci figurile sale sunt înfățișate cu însușiri care le dau viață. E critica societății noastre orășenești, o critică răutăcioasă, în care partea rea și ridico lul sunt căutate cu toată stăruința și puse în lumină cu toată puterea fără ca vreodată să vezi că s-a preocupat și de purtarea bună a naturii omenești sau a societății din mijlo cul căruia își ia tipurile. Faptul l-a observat și Titu Maiorescu, care totuși vedea în opera lui Caragiale o aplicare a spiritului "Junimei". Caragiale înfățișează însă o critică extremă, cum i-a zis d-l Ibrăileanu, în cartea despre Spiritul critic(1909), de care am pomenit.

Piesele sale ridiculizează pe orășeni, pe mahalagii la care ajung numai ecouri ale civilizației introduse din apus; pe oamenii politici din provincie care, de asemenea, nu se pot ridica până la înțelegerea principiilor pe care le dezvoltă în cuvântări stupide sau nelogice și pe baza cărora se mișcă în acțiunea lor politică.

Comediile sale au avut succes destul de satisfăcător, totuși ele au rămas câtăva vreme afară de repertoriul artiștilor noștri.

După multă vreme, în stagiunea 1889-90, deodată Caragiale dă Teatrului Național o piesă nouă, însă de astă dată o dramă, Năpasta. Deși criticat cu multă vivacitate de mare parte a presei, deși succesul față de public a fost îndoios, ea a fost susținută și de Gherea prin articole speciale și de "Convorbiri literare", unde d-l D. Nădejde a publicat mai multe articole (1897) pentru apărarea autorului.

Caragiale n-a mers însă mai departe pe calea începută, ci a părăsit teatrul, abordând nuvela.

Admirabila sa nuvelă psihologică Făclia de Paști ne înfățișează o față nouă a talentului lui Caragiale. Dar nici în calea aceasta nu persistă. Pe la 1895 începe a publica schițe umoristice și satirice, pe care le adună în 1901 sub titlul de Momente. 

În acestea satirizează uneori cu ironie fină, alte ori în mod sarcastic, viața claselor mijlocii orășenești: mahalagii inculți și rău crescuți, soți lipsiți de demnitate ai unor soții fără rușine, funcționari abuzivi și studenți gălăgioși, femei de naștere obscură, care, având avere, voiesc a imita traiul claselor mai înalte. Toată lumea aceasta e fără cultură sau cu o spoială ridicolă, e răutăcioasă până la cruzime, e lipsită de orice sentiment, nu urmărește altă țintă decât îmbogățirea și traiul bun chiar cu mijloace neoneste. Câteodată ne transportă și la țară, dar numai ca să râdă de preoți și de funcționarii din sate.

De țăran s-ar putea zice că nu vorbește deloc sau vorbește numai bine. Singura excepție ar fi o notiță din "Vatra" care a dat loc unei polemici între el și Vlahuță.

Satira lui nu se vede a fi îndreptată nici contra claselor sociale celor mai înalte, ci mai ales contra celor mijlocii, pe care le numește "lume de strânsură".

Un nou volum intitulat Schițe noi (1910) cuprinde un număr de schițe în felul celor din precedenta colecțiune și câteva povești cu subiecte luate din literatura poporană, din cele care călătoresc din limbă în limbă și se găsesc în multe literaturi, ca Pastramă trufanda, Kir Ianulea etc. Aci toată valoarea stă în felul compunerii, în dialog, în descripțiuni. Ele sunt din acest punct de vedere dovezi de stăpânire deplină a mijloacelor acestora și arată superioritatea lui Caragiale ca stilist.

Printre cele din urmă producții ale lui Caragiale sunt iarăși lucrări de un gen nou: fabule în versuri. Caragiale mai scrisese versuri; poate chiar că cu versuri a ieșit el pe arena publicității. Acestea din urmă apărură în revista "Convorbiri critice" (1908).

*

Pe lângă acești mari autori, tot la "Convorbiri" au publicat și alții, care, deși nu ajung pe aceștia, nu pot fi înlăturați, căci prezintă destule însușiri care să dea trăinicie măcar unei părți din opera lor.

Astfel sunt: Teodor Șerbănescu, N. Volenti, I.C. Negruzzi, Veronica Micle, A.Naum, Matilda Poni, D.C. Olănescu.

Câțiva dintre aceștia au rămas legați de revista în care debutase. Așa au fost:Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au rămas două volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (născut 12835), fost profesor la Universitatea din Iași, azi pensionar și membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iași, 1890) și o poemă eroi-comicăPovestea vulpei (Buc. 1903) și d-na Matilda Poni (născută Cugler), care a început a publica poezii chiar din primii ani ai "Convorbirilor literare", iar în 1874 a publicat un volum (Poezii, Iași, Goldner). Sunt bucăți fără emoțiuni puternice, fără accente energice, dar expunând sentimente intime cu delicateță aleasă. Așa e, de exemplu, poezia următoare: 

Floarea-n câmp când veștejește
Alta-n locu-i înflorește;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veștejesc
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar. 

Neapărat nu mai notăm pe I. Negruzzi, directorul revistei.

Teodor Șerbănescu (1837-1901) a fost militar și s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natură intimă care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiți compozitori, între care G. Cavadia. Lucrările lui au fost adunate în volum numai după moartea lui, prin îngrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).

Veronica Micle (1850-1889) începe să publice încă din 1870 și colaborează întâi la "Convorbiri literare", apoi la diferite reviste din București. Poeziile sale s-au adunat într-un volum (1887, Buc. Haimann), iar în 1889 a dat la lumină o broșură de versuri pentru copii.

D.C. Olănescu, asemenea, s-a depărtat de "Convorbiri" a publicat în alte reviste poezii originale și traduceri și apoi a înființat însuși o importantă revistă literară.

Pe lângă toți acești autori, "Convorbirile" au încă un mare succes; în coloanele lor Ion Ghica începe a doua serie de operelor sale și acelea care au în adevăr valoare literară și-l clasează printre marii noștri scriitori.

Numele lui Ghica s-a întâlnit de multe ori în istoria literaturii și culturii noastre. Acum însă prin publicarea Scrisorilor către Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activității sale; este deci momentul a o studia în întregul ei.

Ioan Ghica (1816-1897). Născut la București, studiază mai întâi la Sfântu-Sava, luând lecții de gramatică de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urmă Facultatea de științe și la școala de mine.

La 1841 dobândise titlul de inginer de la școala de mine și se întorcea în țară cu gândul să fie întrebuințat la exploatarea salinelor sau să dobândească o catedră la Sfântu-Sava. Cu gândul acesta, alcătui el un proiect pentru scoaterea sării și-l dete rudei sale Iancu Oteteleșeanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociați sub cuvânt că e prea costisitor.

Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iași pentru câtva timp. Câțiva boieri i-au dat la plecare o scrisoare către Mihail Sturdza, căruia îi propuneau a se face domn în Muntenia în locul lui Alexandru Ghica, despre care se știa că are să fie în curând scos - și să se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu plăcere scrisoarea, dar i-a spus că nu poate primi să lucreze pentru această idee, fiindcă o crede inoportună.

După ce petrecu câtăva vreme la Iași, Ion Ghica era gata să plece în străinătate, când într-o zi, cunoscând pe Nicolachi Șuțu, care era efor al școalelor, acesta îi propuse să rămâie în Moldova și-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Coleg cu Mihail Kogălniceanu, el începu lecțiuni de matematică, de geologie și de economie politică. Societatea ieșeană arătă interes acestor cursuri noi și ne spune însuși Ghica în scrisorile sale că, afară de școlari, asistau la cursurile de economie politică și persoane străine.

Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevărată mișcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Ca și mai bine să fie ajuns acest scop, Ghica, împreună cu Kogălniceanu și Alecsandri fundează o "foaie științifică și literară".

Venind în București, el fu unul din organizatorii revoluțiunii de la 1848. În partidul național, care a produs această mișcare erau două curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale în fruntea căruia se aflau Heliade, Tell ș.a., altul înaintat, condus de Rosetti, I.C. Brătianu, Ion Ghica, Bălcescu ș.a.

Revoluția proclamată de întreg partidul, deveni după fuga lui Bibescu, stăpână pe situație. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitațiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunări constituante și numi re prezentanți oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu și la Constantinopol pe Ioan Ghica.

Ghica se afla în capitala Turciei încă din mai, înainte de izbucnirea revoluției, trimis ca să pregătească spiritele oamenilor politici. Generalul Aupick, reprezentantul republicei franceze, l-a primit bine și l-a încredințat de sprijinul său pe lângă guvernul turcesc. Prin intervenirea acestuia a scăpat de arestare, când s-a aflat că în București s-a răsturnat ordinea stabilită de lucruri.

În septembrie 1848, fruntașii mișcării revoluționare, fură exilați. Ghica rămase la Constantinopol, silindu-se să deștepte în lumea diplomatică simpatii pentru români.

În 1853 a publicat sub pseudonim (G. Chainoi) o broșură cu titlul Dernière occu pation des principautés relativă la intrarea rușilor în Moldova și Muntenia. Tot atunci a dat ministerului turcesc un memoriu, arătând importanța ce ar avea participarea României la războiul care se pregătea atunci contra Rusiei, război ce avea să se nu mească al Crimeei.

În 1854, i s-a propus de ambasadorul englez să se ducă guvernator (bey) în insula Samos, unde era cuibul piraților din arhipelag. El, după stăruințele amicului său, Re șid-Pașa, a primit sarcina pentru trei luni, dar a stat câțiva ani (1854-1859) reușind prin măsuri înțelepte și prin ajutorul unui vas francez să stârpească pirateria din arhipelag.

Venind în țară, fu ministru în Moldova și în Muntenia.

La 1866 fu dintre conducătorii mișcării care răsturnă pe Vodă Cuza.

De la 11 februarie a fost în mai multe rânduri ministru și prezident de consiliu; apoi a reprezentat țara la Londra în curs de vreo nouă ani, dar din cauza boalei și bătrâ neții, s-a retras și a murit apoi la moșia sa.

La 1874, Ion Ghica a fost ales membru al Academiei și în mai multe rânduri a ocupat locul de prezident.

Operele lui Ion Ghica nu sunt numeroase, dar sunt foarte meritorii.

Convorbiri economice 1865-1876, sunt o încercare pe deplin izbutită de a pre zenta într-o formă cât se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică, mijloc întrebuințat de Jules Verne și mai târziu de Camille Flamarion pentru răspândirea cu noș tințelor de matematică, geologie, astronomie etc., nu în formă dogmatică, ci în narațiuni și dialoguri animate și pline de spirit. Pe lângă fondul științific, întâlnim aci descrieri de obiceiuri, detalii asupra situațiunii politice din timpul în care sunt scrise, cum și modele de stil, precum descrierea Cișmigiului, portretul lui Mavrogheni domni torul, Bucureștii acum o sută de ani ș.a.

Pentru analizarea ideilor sale, Ghica se servește de mai multe procedări. Uneori între buințează forma de scrisori, alteori schițează o mică povestire în care intereca lează chestiile pe care vrea să le discute; pentru altele alege forma dialogică.

Negreșit, ca cunoștințe de economie politică teoretică, nu dă nimic nou, dar el nu prezintă originalitate numai în modul cum face chestia accesibilă, adică cum își îndeplinește misiunea de vulgarizator, ci în detaliile despre stări de fapt din țara noastră din epoca în care scria. Cititorul deci, nu numai că va înțelege lesne ce este creditul, ce sunt împrumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era în anume epocă starea creditului public la noi, în ce stadiu se aflau împrumuturile statului, ce probleme erau legate de chestia proprietății ș.a.

Prima chestie pe care o cercetează autorul este munca. După o introducere, în care caută în toate chipurile să depărteze pe tineri de la funcționarism, arătând că sunt mai bune carierele libere și în special industria și comerțul - trece la studiul pro priu-zis. Pentru aceasta imaginează un caz. Un părinte, om cu puțină știință de carte, dar foarte ambițios, care se îmbogățise prin agricultură, dorește să vadă pe fiul său funcționar și cât de curând ministru. Pentru acest scop îl trimite în Franța ca să se facă doctor în drept. Tânărul stă acolo 8 ani, dar învață literele la Sorbona și agricultura la Grignon. Acest tânăr face cunoștință pe vapor cu autorul și-i scrie apoi întâm plările vieții sale. Aci se vede cât s-a supărat bătrânul părinte când a aflat că fiul său nu e om de legi și că vrea să stea la țară și să se ocupe cu agricultura și cu opere literare. Aci se văd deosebirile de concepții între cel care crede că numai funcțiile statului sunt ono rabile și importante, pe când celelalte ocupații sunt inferioare și între cel care socotește că munca este onorabilă. De aci considerații asupra muncii intelectuale și a celei manuale și în legătură cu acestea chestia mașinilor, a concurenței, a asociației etc.

În aceste Convorbiri Ghica discută mai ales munca, creditul, împrumuturile statului, proprietatea, industria, finanțele. El îndeamnă pe români a se deda la meserii și la comerț, căci "o națiune fără industrie nu poate progresa". În dezvoltarea bogăției naționale stă îmbunătățirea stării tuturor categoriilor sociale, deci și a țăranilor care suferă de atâtea lipsuri. Și în legătură cu această chestie el face următorul tablou al situațiunei poporației rurale:

"Muncă ostenitoare, mâncare proastă și puțin hrănitoare, lipsă de încălțăminte, îmbrăcăminte ușoară, așternut neodihnitor, adăpost rău, apă stătută și înverzită în mijlocul satelor, tifosul și lingoarea, vărsatul, angina difterică și frigurile în permanență și vara și iarna, fac ca femeile să devie din ce în ce mai anemice și mai chlorotice, copiii limfatici, slabi și bolnăvicioși."

Alte începuturi de opere de vulgarizare sunt: Omul fizic și intelectual (Buc. 1866) și Pământul și omul (Buc. 1884). Această din urmă este o culegere de arti cole despre filozofia naturii. Este adresată tinerimii, care va trebui să înțeleagă "mulțu mirile spiritului omului care intră cu investigările sale în regiunile înalte ale științei".

Dar ajungem la Scrisorile lui.

Ghica era vechi prieten cu Alecsandri. Se cunoscuse în Paris poate în anul 1835, petrecuse împreună și se întorsese în patrie: unul, literat în Moldova, altul, om de știință, în Muntenia. Dar vechii prieteni se întâlniră din nou în Iași în 1840, când întocmiră foaia "Propășirea". Despărțiți din nou se regăsiră când cele două principate se uniră, politica îi apropie, fiind și unul și altul miniștri ai noului domnitor; tot politica îi separă după 11 februarie 1866, căci Alecsandri nu a luat parte la mișcare contra lui Cuza. Alte împrejurări veniră mai târziu și vechii tovarăși își reluară relațiile, ba le făcură și mai cordiale. Ghica petrecea adesea la Mircești și vorbea de fapte din trecut. Din aceste discuțiuni se născu ideea de a scrie amintirile lor și astfel în aprilie 1880 apăru în "Con vorbiri literare" prima scrisoare din Corespondența între V. Alecsandri și I. Ghica.

Alte scrisori urmară, mai multe ale lui Ghica și câteva ale lui Alecsandri. În 1885 ele fură întrunite în volum și tipărite cu o prefață semnată de I. Ghica.

"Oaspe iubit, zice Alecsandri despre acest volum, el va veni să ia loc în familiile române spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru sau din zilele noastre și a desfășura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocei."

Aici întâlnim o sumă de date autobiografice și pagini ce vor servi istoricilor, care se vor ocupa cu viața românească în secolul trecut. Aici aflăm o minunată descriere a ciumei lui Caragea, modul cum se făceau nunțile pe la începutul secolului trecut. Ni se înfățișează, de asemenea, starea școlilor acum 50 de ani cu acei dascăli tipicari, ignoranți, care băteau pe școlari cu bățul sau aruncau cu papucul după ei - cum e figura dascălului Chiosea, dar făceau acestea "împinși de un instinct bun și generos, fără să aibă cunoștință de binele ce făceau țării lor". Viața lui Ghica în insula Samos se găsește povestită în cele două scrisori despre Căpitanul Laurent. Câteodată tratează și chestii teoretice ca Libertatea, Egalitatea, Legile.

Între aceste epistole se află și studiul asupra lui Ioan Câmpineanu, pe care l-a citit la Academie, precum și interesante amintiri despre Grigore Alexandrescu.

Volumul se termină cu cu articol asupra lui Bălcescu. Acesta a fost amic bun cu autorul și în timpul cât Ghica se afla la Constantinopol, iar Bălcescu, după 1848, prin Transilvania, au întreținut o lungă corespondență.

Această corespondență a dat prilej unui alt volum intitulat Amintiri din pribegia după 1848, scrisori către V. Alecsandri (Buc. 1889). Acest volum nu e o lucrare lite rară, ci o culegere cu o mare valoare documentară.

Aici se află multe scrisori ale lui Bălcescu, ale lui Heliade, Golescu, Rosetti ș.a. Atât aceste scrisori, cât și capitolele explicative, presărate cu aduceri aminte foarte intere sante, sunt dispuse ca material numai, autorul neavând în vedere a trata o ches tiune în întregul ei. Vom afla aci stăruințele depuse de o parte din emigrați, ca să împace pe români cu ungurii, mergând până acolo ca să organizeze o legiune ro mânească des tinată a lupta alături de unguri, - stăruințe care n-au ajuns la rezultat. Vom vedea atinse și alte o sumă de fapte din epoca 1848-1852. Din nenorocire însă, vom vedea aci certurile dintre emigrați, acuzațiunile ce-și aduceau unii altora, chiar ura cea mai cumplită uneori. Aceasta însă era interesantă situațiunii lor, căci însuși Ioan Ghica zicea că "exilatul depărtat de patrie, despărțit de familie și de toate afecțiunile sale din tinerețe și din copilărie, trăit în lipsă și privațiuni, de abia tolerat în pământul unde a putut găsi un trist adăpost, își înăsprește spiritul, își împietrește inima, se crede persecutat, trădat, spionat și devine bănuitor și de multe ori chiar nedrept și pizmuitor".

*

Dintre toți autorii cu care se mândresc "Convorbirile literare", nici unul n-a exercitat o influență așa de mare ca Eminescu. Se poate zice că a făcut școală. Dintre elevii săi, unii, fără vreun puternic talent, au reușit să-i imiteze numai forma, dar n-au dat opere personale; alții însă s-au eliberat mai curând sau mai târziu de influența modelului și și-au luat zbor liber. Între aceștia, cel mai însemnat este, desigur, Vlahuță.

Alexandru Vlahuță (născut 1858) e bârlădean, a făcut studiile în Iași, a fost câtăva vreme avocat în Târgoviște și apoi profesor în București. Apoi s-a devotat numai literaturii, ocupând în același timp o funcțiune cu caracter literar în administrația Casei școalelor.

Poeziile cu care s-a făcut cunoscut s-au publicat în "Convorbiri literare", dar legătura lui cu "Junimea" sta numai în faptul că a avut un cult pentru Eminescu.

În 1887 a scos primul volum de poezii, care a provocat aprecieri diferite. Lăudat de admiratorii lui Eminescu, a fost criticat cu severitate și fără dreptate de amicii lui Macedonschi. În această privință se poate cita un articol al profesorului Bonifaciu Florescu în revista "Peleșul" (1887).

După ce a mai publicat câteva colecții de poezii, precum Iubire (1896) și diferite ediții, a dat în 1904 (Minerva) un volum care cuprinde întreaga sa operă poetică. Așezarea bucăților e foarte puțin nimerită. Se pare că a vrut să le dea o ordine potrivită cu o idee, dar această idee nu se poate vedea deslușit. E de preferat ordinea cronologică, fiindcă poate mai lesne să-și dea seama cineva de evoluția talentului unui poet. În frunte e Cuvântul, în care vorbește despre rolul poetului. E un rol social: el care are puterea de a face să bată mii de inimi la un fel, nu trebuie să se ocupe de mizeriile și de durerile sale personale. Aceasta e o concepție de mai târziu a lui Vlahuță și nu se potrivește cu colecția întreagă a poeziilor sale, care sunt mai mult personale.

În primul rând el a cântat iubirea. Între poeziile acestea sunt unele narative sau lirice care cântă iubirea altora și se înduioșează de suferințele tinerilor care se iubesc și pe care nenorocirile îi despart (Ce dor, Ce te uiți cu ochii galeși, În mănăstire). Sunt altele care exprimă propriile sale sentimente. Din acestea nu se poate recon stitui un roman de amor, ca din ale lui Eminescu; găsim numai începuturi timide, speranțe și iluzii ale unui amor care de-abia se manifestă. Mai găsim fericirea iubirii (grupul: În fericire), dar nu urmările tragice ale unui amor disprețuit sau ale unei gelozii zgu du itoare; de-abia (în Eternul cântec) se vede un regret pentru un amor atins și poetul se învăluie în filozofia resemnării.

A doua grupă de poezii o formează acelea care arată ecoul pe care-l produce în sufletul poetului și al altora credința în Dumnezeu., El nu e un ateu și dacă credința sa trece prin momente de îndoială (La icoană și Dormi, iubito), totdeauna credința iese învingătoare.

Cele mai multe și cele mai izbutite poezii sunt cele care se raportează la problema vieții. Din ele reiese că viața e tristă, iar cauzele sunt de natură personală și de natură generală.

Pricina personală este situația scriitorului în societate. Scriitorul, și în special poetul, este ființa care adâncește problemele vieții, care cugetă și suferă pentru ceilalți oameni, dar e privit ca inferior, pentru că e sărac, și vine din clasa de jos a societății. Tu ești poet arată lămurit nemulțumirea împotriva celor ce privesc pe poet ca un obiect de curiozitate sau de distracție, iar Liniște, dedicată amicului său Dela vrancea, vorbește pe larg despre inferioritatea poetului, care nu poate îndura nici 

... mila rea și disprețuitoare
Cu care-l privesc bogații din deșarta lor splendoare 

nici trimful pretinșilor poeți, lingușitori ai celor puternici și scriitori "în gustul tuturor"; de aceea îl îndeamnă să fugă de splendoarea avuției, a renumelui și a gloriei: 

Lumea ce ai fost visat-o negăsind-o nicăirea,
Caută-ți în tine însuți liniștea și fericirea. 

O poezie provenită din aceleași preocupări este Delendum, care conchide însă cu un îndemn la inacțiune.

Pricina generală este eterna problemă a existenței. De ce trăiește? se întreabă el în poezia Cugetări, cam lungă, dar exprimând ideile cu multă plasticitate. Și când viața nu-ți mai oferă nici o atracțiune, e lesne "să-ți arunci un glonț în creer" (Din prag); dar nu te lasă natura dimprejur, viața însăși, dragostea de viață; ar trebui să omori întâi această dragoste și apoi să te omori și tu.

Vlahuță a publicat și nuvele. Prima colecție de nuvele Din durerile lumii, tratează aceleași subiecte ca și poeziile lui de la început. A doua intitulatăDin goana vieții (Buc.1892), cuprinde puține nuvele și mai multe articole de ziar, critici sociale și literare.

După ce a lucrat cu Hasdeu la "Revista Nouă" a căutat să fie însuși conducător și a făcut două încercări de acest fel: în 1893, când a scos "Vieața" și în 1901 când a scos "Semănătorul". Mai târziu a stat departe de grupările literare și a dat concursul său numai revistei "Viața românească" din Iași.

În a doua parte a activității sale a produs puține poezii, dar acum a descris fru musețile țării în România pitorească (1901) și faptele mai însemnate din istoria patriei în Din trecutul nostru (1908). În anii din urmă a consacrat un mare studiu pictorului Grigorescu (1910), pe care l-a iubit și l-a admirat ca pe artistul desăvârșit al naturii și țării române.