CĂLĂTORIA LUI TELEMAC.

Telemac chemă în forul cetăţii adunarea poporului, pe care n-o mai chemase nimeni de la plecarea lui Ulise. Telemac, intrând în adunare mândru ca zeii, ţinea în mână o suliţă lungă. Lângă dânsul erau doi câini mari şi frumoşi care-l urmau pretutindeni. Un bătrân întrebă:

— Cine a deschis sfatul? Ce vrea să spună? Vrea să vorbească de nevoile obştii, sau ale oastei?

Iar Telemac, primind sceptrul din mâna lui, răspunse:

— Bătrâne, eu v-am chemat, dar nu în numele poporului, nici pentru nevoile voastre sau ale oştirii. V-am rugat acum să veniţi numai pentru nedreptăţile care mi se fac mie, unuia singur. Prea greu mă apasă nevoile, şi nu am cui mă plânge decât vouă. Mi-am pierdut părintele, apoi casa mea a fost năpădită de ceata peţitorilor mamei, care distrug avutul meu şi nu se gândesc să mai plece pe la casele lor. Ei sunt feciorii fruntaşilor noştri. Ei au tăbărât pe turmele mele, prefăcându-se că aşteaptă un răspuns. Ei beau vinul vechi pe care tata l-a pus la păstrare în pivniţe adânci şi momesc pe fetele roabe. Ajutaţi-mă, oameni buni, căci numai voi îmi puteţi da o mână de ajutor! Doar tatăl meu nu a nedreptăţit pe supuşii săi cât a fost acasă şi nu am auzit pe nimeni plângându-se de el. Telemac începu a plânge cu glas tare, înduioşând inimile celor ce-şi aminteau de Ulise.

Antinous, cel mai nelegiuit dintre peţitori, luă cuvântul:

— Telemac, trufaşule palavragiu, ce vorbe nedrepte îţi ieşiră din gură? Nu pune pe seama noastră toate supărările tale! Nu mai vorbi de mama ta, al cărei suflet e viclean ca nimeni altul! Trecură până azi trei ani, iar al patrulea e pe sfârşite, de când îşi bate joc de cei mai de frunte cetăţeni ai Greciei. Vă voi spune adevărul, să-l ştie toţi cetăţenii. Începând a ţese o pânză uriaşă, cu ţesătura fină ca de păianjen, Penelope ne-a spus: „Tinerilor care-mi cereţi mâna, marele Ulise nu mai este pe lume. Dar aşteptaţi-mă să sfârşesc o lucrare căreia-i închin viaţa! Pânza pe care am început s-o ţes acum va fi linţoliul pentru mormântul bătrânului Laerte, socrul meu. Ce ar zice femeile din Grecia dacă el în mormânt nu va fi acoperit cu un giulgiu ţesut de mâna mea, nora lui?” Noi am aşteptat-o. Ziua întreagă ea se îndeletnicea cu ţesutul pânzei albe, nemăsurat de mari, iar la lumina făcliilor desfăcea tot ce lucrase ziua. Astfel, vreme de trei ani înşelă inimile noastre lesne încrezătoare, dar una din femeile ei a dezvăluit înşelătoria Penelopei. Noi intrarăm într-o noapte în atelierul ei şi văzurăm cu ochii cum descosea ţesătura pe care o lucrase în ziua aceea. Numai aşa o puturăm sili să isprăvească odată pânza ei fără de sfârşit. Telemac, ascultă hotărârea pe care am luat-o astăzi cu toţii, noi, peţitorii Penelopei! Du-te şi-i spune să părăsească palatele tale şi să urmeze, pentru alegerea unui soţ demn de ea, doar îndemnul inimii sale, o dată cu voinţa tatălui său. Până atunci, niciunul dintre noi nu va părăsi palatele şi vom urzi distrugerea întregii tale averi.

Răspunse Telemac:

— Antinous, cum să îndepărtez cu silnicie pe mama din casa tatălui meu? Pe ea care m-a născut şi m-a crescut? Voi putea eu, oare, să dau înapoi mamei zestrea primită de la tatăl ei? De va pleca mama din casa ei, alungată de mine, mă tem că zeiţele-furii, care pedepsesc pe cei tineri, se vor ridica împotriva mea. Nu, eu nu voi alunga niciodată pe mama din casa ei. Duceţi-vă mai bine voi pe la casele voastre, unde vi-i rostul! Dacă vreţi să rămâneţi la mine, eu mă voi ruga în fiecare zi lui Jupiter să vă pedepsească şi să mă răzbune.

Bătrânul Haliterse îi luă apărarea, zicând:

— Să ia aminte peţitorii de năpasta care-i pândeşte! Ulise nu va mai întârzia mult pe unde se află şi va pedepsi pe mulţi. De aceea să se ridice la vreme poporul nostru pentru a alunga din casa lui Ulise pe aceşti tineri care se bizuie pe ranguri şi pe avere!

Peţitorul Eurimac îi răspunse batjocoritor:

— N-ai decât să ghiceşti copiilor care te-or crede, nu nouă. Că Ulise a murit nu este îndoială, dar păcat că nu ai murit şi tu o dată cu el, ca să nu mai bâigui treaz. Nu-l mai aţâţa pe Telemac, dacă nu vrei să plăteşti pagubele pentru proorocirile tale mincinoase. Mai bine sfătuieşte pe Telemac să facă ce i-a spus Antinous, că bine l-a învăţat!

— Am înţeles, vorbi Telemac, nu am nimic de aşteptat nici de la voi nici de la cei care se tem de voi.

Se ridică atunci bătrânul Mentor, prieten cu Ulise şi dascălul lui Telemac, spunând:

— De azi înainte nu se vor mai găsi cârmuitori buni şi drepţi, dacă poporul acesta, care nu a văzut decât bine de la Ulise, se leapădă de el şi nu-i apără fiul. Nu-i plâng pe aceşti peţitori care vor îndura pedeapsă grea la întoarcerea lui Ulise, ci plâng poporul care e atât de numeros şi se teme totuşi de o mână de oameni, pentru că sunt obraznici şi avuţi.

Eurimac îi strigă ameninţător:

— Mentore, nesocotitule, nu întărâta norodul împotriva noastră! Cu toată mulţimea voastră, voi nu puteţi birui, chiar dacă Ulise ar lupta alături de voi.

Adunarea se încheie, fără folos. Telemac se duse la ţărmul mării şi, spălându-şi mâinile în apa albastră, îndreptă către Minerva o fierbinte rugă. Zeiţa nu întârzie să i se arate din nou, schimbată la chip asemenea lui Mentor, înţeleptul bătrân. Ea îi vorbi astfel:

— Dacă n-ai fi feciorul lui Ulise, n-aş crede că vei duce la capăt lucrul greu la care te voi pune. Cum te văd chibzuit şi curajos, nu mă îndoiesc că semeni cu tatăl tău. Nu-ţi mai pierde vremea cu peţitorii, că-i vezi bine cât sunt de netrebnici! Tu pregăteşte-te de drum să-l cauţi pe Ulise şi eu te voi ajuta, adunându-ţi oamenii cei mai buni din cetatea noastră.

Telemac grăbi pasul către casă. Aici găsi pe tinerii peţitori pregătindu-şi ospăţul cu mare veselie. Antinous îi ieşi înainte şi, făcându-se că-l sfătuieşte de bine, îi luă mâna zicându-i:

— Potoleşte-te, Telemac, nu te mai frământa pentru lucruri de nimic! Vino mai bine şi petrece cu noi ca şi până acuma şi vom face rost de o corabie ca să-l cauţi pe taică-tău.

Dar Telemac îl înfruntă supărat, smulgându-şi mâna din mâna lui:

— Nu, de azi înainte eu nu-mi voi mai pierde vremea cu voi. Ori plec ori nu, eu voi dori un singur lucru, şi anume, moartea voastră. Nu vezi că am ajuns să nu mai am o corabie a mea?

Antinous îl părăsi şi se duse între peţitori.

— Băiatul acesta, zise Antinous, vrea să ne ucidă pe toţi. Cine i-o fi băgat în cap nebunia, căci până azi era la locul lui? El nu ştie că de pleacă se poate pierde prin străini şi ne lasă altă grijă, să-i împărţim averea. Peţitorii râdeau de glumele răutăcioase ale trufaşului Antinous.

În vremea aceasta, Telemac se coborî în pivniţă şi scoase vin din cel mai bun şi tot felul de merinde, cât să-i ajungă la drum lung cu douăzeci de oameni. Apoi porunci bătrânei Euricleea, care-l crescuse de mic, să trimită merindele la corabie fără să simtă peţitorii nici mama Penelope. Cât se pregătea el în casă, Minerva, luând chipul lui Telemac, dădea raita prin cetate şi alese douăzeci de oameni de credinţă. Cu ei trase o corabie la ţărm, iar aceste toate se petrecură mai devreme de miezul nopţii. Peţitorilor nici prin gând nu le trecu că Telemac a plecat. Corabia cu oamenii şi cu tot ce le trebuia pe drum zbura pe valuri, în vreme ce peţitorii dormeau adânc. Minerva se afla pe corabie, cu înfăţişarea lui Mentor.

În zorii zilei, Telemac şi ai săi opriră la nisiposul Pilos unde bătrânul Nestor tocmai atunci înălţa jertfe bogate zeilor. El îi îmbie la ospăţ, apoi îi întrebă cine sunt. Telemac se grăbi să-i răspundă:

— Venim din Itaca. Sunt fiul lui Ulise, care împreună cu tine a cucerit Troia cea sfântă, şi merg să culeg veşti despre tata, dacă trăieşte sau dacă s-a pierdut. Dacă ai vreo veste despre el, nu te sfii, spune-mi tot adevărul, căci pentru aceasta am aplecat de acasă! Voi şti ce am de făcut, iar mama îşi va rândui viaţa după această ştire. Telemac vorbi bătrânului de necazul ce-l are cu peţitorii, iar Nestor răspunse:

— Fiule, cu drag mi-aduc aminte, privindu-te, de fiul meu Antiloh, cu care semeni foarte la chip şi la fire. Cât despre tatăl tău, nu cred că s-a pierdut, că prea îl păzea puternica Atenă. Cel mai bun sfat al meu ar fi să mergeţi la Menelaos, care de curând s-a întors la Sparta, după ce a colindat oceanul, de la Troia până în Egipt. Îţi dau pe feciorul meu Pisistrate să te călăuzească, iar corabia şi oamenii tăi vor rămâne în grija noastră.

Apoi bătrânul Nestor jertfi zeilor nemuritori, şi Minervei cea dintâi. Mai înainte de a tăia junca de jertfit, el puse o foiţă de aur pe coarnele ei, ca să placă zeilor mai mult. După jertfă, Minerva se înălţă în zbor de vultur şi toţi se bucurau de minune. Un car şi doi cai cu gâtul frumos încordat aşteptau afară. Telemac şi Pisistrate, fiul lui Nestor, urcându-se în car, telegarii îi duseră ca vântul, până seara.

Când ajunseră în palatele lui Menelaos, tinerii găsiră lume multă adunată. Menelaos sărbătorea două nunţi: cununa pe fiica sa Hermiona cu Pirus-Neoptolem, feciorul măritului Achile; iar pe fiul său Megapente cu fiica unui fruntaş din Sparta. Slugile lui Menelaos, după rânduiala stăpânului, deshămară îndată caii năduşiţi de fugă şi-i puseră în faţa ieslelor pline de ovăz şi de orz alb. Ei rezemară carul lui Nestor de perete, apoi duseră pe oaspeţi în sala cea mare. Oaspeţii se minunară de palatul poleit cu lumină de soare şi de lună. Ei intrară în băi de piatră albă, lucioasă ca marmura, unde robii îi scăldară, ungându-i cu uleiuri înmiresmate. Apoi oaspeţii fură poftiţi la masă bogată. Se aşezară pe mesele lustruite friptură caldă şi coşuri cu pâine. Vinul îl băură din cupe de aur. Telemac şopti lui Pisistrate:

— Ia uită-te, dragul meu, în sala aceasta luminată, ce orbitoare sunt aurul, argintul, arama, fildeşul şi chihlimbarul! Cred că numai la zei poţi afla atâta bogăţie şi frumuseţe. Itaca noastră nici n-a visat atâtea comori. Menelaos, auzind şoaptele lui Telemac, astfel îi vorbi:

— Nu ne asemui cu zeii, tinere! Comorile zeilor nu cunosc moartea, ci ale noastre sunt primejduite la fiecare pas. Vai, câte am tras şi eu în pribegia mea! Ce n-am văzut? Ciprul, Fenicia, Sidonul, Egiptul, Etiopia! În Africa, de-a lungul mării, se află atâtea minuni! Acolo se nasc miei cu coarne şi oile nasc de trei ori în fiecare an. Laptele curge necontenit. Pe alocuri am prădat, aiurea am fost primit în ospeţie şi mi s-au făcut daruri bogate. Doream să trăiesc mult ca să mă bucur de comorile pe care zeii mi le-au dăruit. Dar sufletul meu s-a întunecat când am auzit că fratele meu Agamemnon a căzut răpus. Mereu îl plâng pe bietul meu frate care atâta a trudit la Troia pentru mine! Şi nu numai pe el, ci şi pe ceilalţi eroi care au luptat pentru mine, dar au pierit la Troia sau pe drum. Îndeosebi mă doare inima de Ulise cel înţelept, pe care zeii nu l-au lăsat până acum să ajungă acasă. Ce prieten mi-a fost! Am aflat că şi astăzi îl plâng soţia sa Penelope şi tatăl Laerte, ca şi fiul Telemac, ajuns acum în floarea vârstei.

Telemac izbucni în lacrimi. Menelaos, privind, i se păru că e chiar fiul lui Ulise, dar stătea în cumpănă. Atunci Elena, asemenea Artemidei-Diana, zeiţa lunii şi vânătorii, coborî pe scările largi. Sclavele îi aduseră un scaun de lemn încrustat, un covor de lână moale şi un coş de argint. Frumoasa Elena luă o furcă de aur cu lână şi se aşeză, punând picioarele pe scăunel. Ea întrebă:

— Menelaos, cine sunt oaspeţii? După cât îmi spun ochii, niciodată n-a fost pe lume atâta asemănare cât este între Ulise şi fiul său, pe care-l vedem acum în faţa noastră.

Menelaos dădu din cap şi zise:

— Aşa e, femeie, şi mie mi se părea, dar ochiul femeiesc cunoaşte mai bine faţa copiilor. Şi mâinile şi căutătura, pletele, trupul şi glasul, toate sunt ale lui Ulise. De aceea a plâns când vorbeam de el. Vai, a venit la mine feciorul celui mai drag prieten! Dar el rătăceşte departe şi nu vine să stea alături de mine, să-i pot auzi glasul de argint şi cuvintele înţelepte.

Elena, fiica lui Jupiter, cea născută dintr-un ou, turnă în vinul potrivit cu apă o băutură fermecată, care aduce uitarea şi îndulceşte suferinţele omeneşti. Nici o durere nu mai tulbură sufletul muritorilor, când gustă din băutura vrăjită pe care Elena a căpătat-o din Egiptul rodnic în tot felul de leacuri minunate, de magi şi vrăjitori. Turnând băutura vrăjită, preafrumoasa Elena vorbi de Ulise şi de isprăvile lui. Apoi Elena porunci slujnicelor sale să rânduiască paturile pentru gazde şi pentru oaspeţi. Toţi merseră la culcare, iar dis-de-dimineaţă Menelaos trezi oaspeţii şi întrebă pe fiul lui Ulise:

— Acum, când eşti odihnit, spune-mi, fiule, ce nevoi te-au alungat până la noi?

— Casa mea e năpăstuită de o ceată de tineri peţitori ai mamei care-mi jefuiesc avutul. Dar nu pentru a-i alunga pe ei am venit la tine. Altceva mă aduce. În drumurile lungi pe care le-ai bătut ai auzit multe veşti de taină şi te-ai întâlnit cu călători şi chiar cu zei. Spune-mi, dară, auzit-ai ceva despre tatăl meu, bunule Menelaos?

Bălanul Menelaos gemu şi grăi:

— Ticăloşii! Voiesc în lipsa lui Ulise să-i ia femeia şi averea? Pe fiul lui voiesc să-l ucidă? Dar nu ştiu ei oare ce vor păţi când eroul se va întoarce acasă? Facă Jupiter ca Ulise cel iscusit să se răzbune pe ei, să nu se piardă ca bietul meu frate! Şi acum îţi voi spune tot ce ştiu despre Ulise de la bătrânul Proteu cel cu o mie de chipuri, zeu al mării. Venind odinioară spre casă, am fost nevoit să rămân vreme îndelungată în Egipt, ca să aduc jertfe zeilor mâniaţi. Numai în insula Faros din faţa Egiptului, de unde pleacă corăbierii, am stat douăzeci de zile. Merindele mi se isprăviseră şi nu mai ştiam ce să fac, de nu se îndura de mine o tânără zeiţă, fiica bătrânului Proteu. Ea mă învăţă cum să ajung la bătrân şi cum să-i smulg tainele pe care le păstra. Şi atunci eu şi câţiva marinari ne-am îmbrăcat în piei de focă, ne-am culcat în gropi de nisip, pe aproape de locul unde zeul Proteu venea să se culce seara în mijlocul focilor urât mirositoare. Moşneagul sosi, numără focile ca în fiecare seară şi se culcă liniştit pe nisip. Când îl văzurăm adormit, noi îl apucarăm şi-l ţinurăm strâns, întrebându-l ce să facem ca să ajungem cu bine acasă. El se prefăcu îndată leu, dar noi nu ne speriam şi-l ţineam bine. Apoi se prefăcu în foc, în balaur, în panteră, în porc mistreţ şi câte-i mai veniră în gând. Şi noi nu-l slăbeam din mâini, că aşa ne învăţase zeiţa, fiica lui. Atunci el se prefăcu iar cum a fost la început şi ne întrebă ce dorim să aflăm. „Vrem să ştim, bătrâne, îi răspunserăm, ce trebuie să facem ca să ajungem acasă şi să nu pierim aici de mâna vreunui zeu răzbunător. Spune-ne care zeu e mâniat pe noi şi cum îl putem împăca?” Şi zeul bătrân cu o mie de chipuri mă învăţă: „Înainte de a te urca în corăbii, jertfeşte lui Jupiter, apoi întoarce-te în Egipt, căci de acolo vei nemeri drept acasă!” Îl mai întrebai, dornic cum eram să ştiu, ce au făcut aheii plecaţi din Troia? Cu jale aflai atunci de soarta fratelui meu Agamemnon ucis de Egist. Apoi l-am întrebat pe zeu ce ştie de Ulise. „Pe acesta, răspunse Proteu, îl ţine zeiţa Calipso, fiica lui Atlas, în peştera insulei Ogigia. El nu are tovarăşi, căci toţi au pierit, nici corabie nu are ca să înfrunte marea. Dar fiind el tare iscusit, va găsi într-o zi mijlocul de a fugi de la ea ca să ajungă acasă.” Spunând aceste vorbe, Proteu se aruncă în apă şi se duse la fund. Mai mult nu am putut afla de la el.

Menelaos, povestind tot ce ştia, pofti pe Telemac să rămână multă vreme la dânsul şi-l rugă să primească daruri bogate pe care să le ducă în casa tatălui său. Dar Telemac îi răspunse:

— Tu vrei să mă ţii la tine, şi-ţi mulţumesc. Dar trebuie să fiu cât mai curând acasă, căci casa mi-e plină de duşmani. Tu vrei, Menelaos, să-mi dăruieşti un cal frumos, dar ce să fac eu cu el, când la noi nu se află păşuni decât pentru capre? Tu vrei să-mi dai daruri scumpe, dar drumurile până la mine acasă sunt bătute de furi şi n-aş putea ajunge acasă cu ele.

Atunci Menelaos îi făgădui o cupă de aur frumos lucrată de zeul focului, de Efestos-Vulcan.