ÎNTOARCEREA LUI ULISE PE MARE.

Sus în Olimp, zeii cerului se strânseră împrejurul lui Jupiter. Minerva rupse tăcerea, cea dintâi, cu aceste cuvinte:

— Tată Jupiter, adu-ţi aminte măcar tu de Ulise, căci zeii ceilalţi, pe care i-a cinstit cu atâtea jertfe, nu se mai gândesc la el. După atâta nerecunoştinţă, unde vei mai găsi stăpâni buni ca el pentru noroadele pe care vrei să le cârmuieşti? Pe Ulise îl sfâşie dorul de ţara lui, dar Calipso îl ţine legat de insula Ogigia. El nu are nici corabie, nici vâslaşi cu care să se mai întoarcă pe marea adâncă. Iar acum, iată, peţitorii pândesc pe fiul său care se întoarce acasă! Ei vor să-l ucidă pe Telemac.

— Fiica mea, răspunse Jupiter, ţi-am dat o dată învoire să-l păzeşti şi să-l ridici în ochii lumii. Aibi deci grijă de viaţa lui, ajută-l şi-l învaţă ce are de făcut, căci la Calipso voi trimite pe Mercur să-i dea de veste care e hotărârea mea.

La porunca lui Jupiter, Mercur îşi legă de glezne aripile de aur cu care trecea în zbor peste pământ şi peste ape. El coborî în insula Ogigia, la peştera zeiţei Calipso, pe care o găsi ţesând un covor. Cântând, ea făcea să alunece pe gherghef suveica de aur. Peştera în care locuia zeiţa se afla în mijlocul unei păduri de anini, de plopi şi chiparoşi. În pomi se aciuaseră tot neamul de păsări frumos cântătoare şi încruntatele păsări de noapte. Niciuna nu lipsea dintre vietăţile pădurilor sălbatice. Apa limpede izvora din fântâni; de jur împrejur se vedeau numai flori. Mercur, veşnicul călător, care văzuse toate colţurile pământului, privea cu nesaţ la frumuseţile din juru-i, şi mult ar fi dorit să aibă şi el parte de liniştea acelor grădini fermecătoare. Numai pe Ulise nu-l văzu, căci Ulise plângea departe, pe ţărm, sătul de natura frumoasă şi de zeiţa care-l ţinea de şapte ani ferecat: Zeul Mercur dezvălui zeiţei hotărârea lui Jupiter de a dărui lui Ulise libertatea, dar zeiţa mâniată îl înfruntă cu aspre cuvinte:

— Ce nedrepţi sunteţi voi, zei din Olimp! De ce vreţi să-mi răpiţi un om pe care, dacă nu-l smulgeam eu din apa răzvrătită a mării, l-aţi fi căutat în infern? Voi aţi voit să-l ucideţi, iar eu l-am ajutat să trăiască. Voi face totuşi voia lui Jupiter: voi da lui Ulise libertatea.

Zeul plecând, Calipso porni la ţărm, unde-l găsi pe Ulise înlăcrimat, cu gândul la patria pierdută. Ea îl trezi din visare cu vorba:

— Ulise, bietul de tine, nu te mai căina! Te voi lăsa să pleci în ţara în care te-ai născut, căci nu mai vreau să te văd plângând. Te voi învăţa eu însămi ce să faci ca să ajungi acasă.

Dar Ulise crezu că ea îl încearcă numai, ori că vrea să-l înşele. Atunci zeiţa îi jură jurământul zeilor şi-i risipi îndoielile. Ei se întoarseră la peşteră, iar slujnicele, nimfe ale izvoarelor, le aduseră hrana dorită: lui Ulise carne friptă, iar zeiţei ambrozie şi nectar. Zeiţa vorbi apoi:

— Tu vrei să pleci acasă, pentru că nu mă iubeşti! Du-te, eu nu te opresc! Dar nu sunt eu oare mai tânără şi mai frumoasă decât soţia care te aşteaptă acasă? Ce femeie muritoare poate fi mai presus decât o zeiţă? Doream să-ţi dau şi ţie nemurirea şi tinereţea eternă, dar tu eşti atât de nesocotit, încât pui o viaţă trecătoare înaintea unei fericiri nesfârşite.

— E drept, mărită zeiţă, răspunse Ulise, femeia mea de acasă nu e frumoasă şi tânără ca tine, nemuritoare, dar mie mi-e dor de ţara mea, oricât este ea de săracă, şi de fiul meu pe care l-am lăsat în braţele maicii sale, când zeii m-au trimis la Troia. Dacă la întoarcere un zeu neprieten mă va ucide, voi muri fără să cârtesc.

A doua zi de dimineaţă, ieşiră amândoi la ţărm şi zeiţa îi ajută lui Odiseu să-şi întocmească o plută de lemn. Ea îi puse în mână un topor de aramă cu două guri şi cu coadă de măslin. Îi mai dădu şi o bardă mare şi grea, cu care să reteze de la pământ copacii cei mai înalţi: aluni, plopi şi brazi. Zeiţa se întoarse la peştera ei, iar Ulise tăie cu toporul douăzeci de copaci uriaşi, pe care-i curăţi de scoarţă şi de ramuri, apoi îi ciopli cu barda, făcându-i în patru muchii. Puse câţiva alături pe pământ şi cu un sfredel le dădu găuri prin care trecu vârfurile celorlalţi. După ce copacii se îmbucară bine, Ulise îi mai întări cu scoabe de aramă. Pluta lui Ulise nu avea pereţi, dar avea fundul larg şi lung cât fundul unei corăbii mari. El închipui apoi un acoperiş din scânduri strâns legate între ele. Aici avea să stea corăbierul când ploaia şi vremea rea îl vor trimite la adăpost. Ulise făcu şi un catarg, pe care-l ridică în sus şi-l prinse bine de podea cu nuiele de răchită. El scoase din bardă lopeţi şi o cârmă. Ca să facă vasul mai greu şi să nu-l fluture valurile, îngrămădi lemne pe fund. Zeiţa îi aduse o pânză groasă şi largă, din care el croi vălurile, legate de catarg cu frânghii de răchită. Trecu apoi nişte bile lungi pe sub pântecele vasului şi-l împinse încet până la apă, iar în ziua a cincea termină lucrul. Zeiţa îi aduse mâncare pe alese şi multă, îi dădu un burduf cu vin bun şi unul mai mare cu apă, îl îmbrăcă în straie înmiresmate şi-i suflă din urmă o boare de vânt. Ulise, priceput corăbier, nu se folosi de vâsle, ci prinse vălurile de catarg şi mânui cârma cu dibăcie. Douăsprezece zile călători numai cu mâna pe cârmă, zi şi noapte fără hodină, noaptea numărând stelele şi privind uimit constelaţiile. Apoi zări de departe ţărmurile păduroase ale feacilor, vecini cu Itaca.

Dar ce nenoroc! Tocmai atunci Poseidon-Neptun se întorcea de la neamurile lui, etiopienii pârliţi de soare, şi zări pluta lui Ulise alunecând uşor pe valuri. Zeul clocoti de mânie. Îngrămădind stoluri de nori cu tridentul, el răscoli furtunile, acoperind pământul şi apa cu o negură de nepătruns. Pluta lui Odiseu, izbită de un uriaş talaz, se risipi în mii de frânturi şi-l aruncă pe erou departe în jocul vânturilor de miazănoapte şi de miazăzi, care se luaseră la trântă pe mare. O zână a mării, tânăra şi frumoasa Ino, fiica Armoniei, se înduioşă de soarta muritorului Ulise şi străbătu până la el pustiul de ape, asemenea cufundătorului. Ea îi aduse o grindă rătăcită pe care Ulise încălecă. Apoi îi dădu drept talisman o pânză subţire, spunându-i:

— De-acum aruncă scândura, căci vălul meu te va duce la ţărm. Când vei ajunge acolo, trimite-mi pânza înapoi pe vânt. Dar Ulise, veşnic neîncrezător, nu lăsă nici scândura, până când nu i-o smulse un val puternic. Abia atunci porni înot către ţărm, numai cu vălul zeiţei. Sfârşit de neodihnă, după două zile ajunse, ajutat de Minerva, în limanul unui fluviu liniştit. Aruncă zeiţei Ino talismanul şi îndreptă o rugă fierbinte zeului stăpânitor pe fluviu. Zeul îşi trase undele înapoi şi-i aduse la picioare nisipul cald. Ulise, despuiat de veştminte, înaintă pe ţărmul necunoscut. El îşi închipui un acoperământ din frunzele veştede şi se culcă la rădăcina unui măslin. De teama fiarelor şi îngheţului, grămădi peste sine o claie mare de frunze, apoi se culcă în mijlocul ei. Minerva îi picură în ochi un somn mângâietor, de nu se mai trezi două zile şi două nopţi.

Apoi zeiţa intră în palatul bunului Alcinous, regele feacilor, în ţara căruia se afla acum Ulise. Ea se arătă în vis fecioarei Nausica, fiica lui Alcinous, luând chipul unei tovarăşe de joacă, şi-i zise:

— Rău mai leneveşti, Nausica mea! De când stau neînălbite rufele tale! Ai uitat că ţi se apropie măritişul? Vrei poate să te prindă peţitorii cu rufele murdare? Hai, scoală-te! Du-te la tata Alcinous şi cere-i un car şi doi catâri să mergem la râu cu grămada de rufe!

Fecioara se deşteptă din somn în pragul zorilor şi întâmpină pe măritul ei părinte. Regele împlini zâmbind rugămintea copilei sale.

Şi iată pe Nausica la drum în trapul catârilor, însoţită de două mândre fecioare. În car, ele duceau rufele la spălat şi bucate bune şi vin dulce amestecat cu apă multă. Abia au clătit ele albiturile în râu, pe jgheaburi de piatră, că pădurea şi începu să vuiască de râsete şi de ţipete, iar soarele se opri din mers, cătând la ele. Frumoase erau cu toatele, dar Nausica le întrecea, precum zeiţa Artemis-Diana, alergând la vânătoare cu nimfele izvoarelor, le întrece pe toate în înălţime şi frumuseţe. De ţipetele lor se deşteptă şi Ulise şi se tot întreba unde se află şi cine or fi zânele de pe malul râului? Dar fiind el de tot despuiat, fără nici o pânză ori haină, apucă o ramură mare cu frunze dese, şi-o puse dinainte ca pe o pavăză şi se apropie de fete. Înfăţişarea lui era fioroasă! Barba şi părul său erau pline de pietricele şi de scoici. Cu părul zburlit, Ulise părea un leu scăpat din pădure, gata să sfâşie juncile sfioase, care de frică nu mai pot fugi. Trupul lui era umflat de apa sărată a mării. Fetele ţipau îngrozite şi fugeau, ci numai Nausica, îmbărbătată înadins de Minerva, se opri în loc şi-l privi curajoasă. Când o văzu atât de mândră şi vitează, Odiseu îngenunche înaintea ei, spunându-i:

— Rogu-mă ţie, regină sau zeiţă, nu ştiu cine eşti, dar astfel îmi pari după strălucirea şi gingăşia chipului tău, după mândreţea boiului tău. Dacă pluteşti în împărăţia Olimpului, sau dacă luminezi drumul vreunui norod al acestui pământ spre fericirea părinţilor tăi şi a bărbatului care te va duce în căminul său, îndură-te de un năpăstuit al soartei! Rătăcitor de îndelungată vreme, am fost aruncat de furtuni, singur şi despuiat de veştminte, pe malurile acestui ţinut. Spune-mi, regină, unde mă aflu, care este calea cea mai apropiată spre un lăcaş omenesc şi dă-mi un veştmânt cât de uşor să pot străbate cu el în mijlocul aşezărilor omeneşti!

— Străine, pari un om ales şi ascuţit la minte, răspunse Nausica. Aşa vor zeii să dăruiască unor muritori frumuseţe, altora înţelepciune. Îţi făgăduiesc şi-ţi jur că vei avea de la noi tot ce-ţi lipseşte: veşminte, hrană, adăpost. Te afli în insula feacilor, iar Alcinous este regele lor. Eu sunt fiica lui. Haideţi, fetelor, nu fugiţi de omul acesta! E un pribeag nefericit, dar sufletul lui e curat şi blând. Nu vă temeţi, noi feacienii nu avem nici un duşman, de când zeii ne-au dat insula aceasta, departe de îngrămădirile omeneşti care se bat pentru averi sau pentru ogoare. Daţi străinului mâncare şi vin! Daţi-i să se spele cu apă, să se ungă cu ulei aromat, ca să poată îmbrăca o haină curată!

Ulise luă din mâna fetelor uleiul şi veştmintele, apoi, adăpostit de tufişuri, se spălă cu apă dulce de râu, îşi curăţă barba şi părul de mulţimea de scoici şi de pietricele. Se unse cu ulei, îşi uscă pletele în vânt şi se curăţi de spuma sărată a mării. Minerva îi dădu o strălucire zeiască şi atâta tinereţe, că fetele rămaseră uimite de schimbarea pribeagului. Ele îl ospătară din belşug, apoi Nausica le şopti:

— Omul acesta ni-i trimis de zei. Dintr-un biet pribeag cum ne păru, iată-l cum seamănă cu zeii! O, de-ar rămâne printre noi! De-aş avea parte de un soţ ca dânsul! Apoi, îndreptându-se către străin, îi grăi astfel:

— Să mergem, străine, la părinţii mei! Eu mă voi urca în căruţă să mân catârii, iar tu vino după mine cu fetele, până în port. Acolo vei vedea mulţime de corăbii în faţa templului lui Neptun. Toată munca oamenilor noştri atârnă de acest zeu mărit. Ei nu-şi petrec timpul pe ogoare, nici în război, ci lucrul lor de căpetenie este doar să taie lemnul pentru a construi corăbii şi catarge. Ei fac funii de nave şi vâsle pentru a împinge corăbiile. Pentru marea alinată de vânt, ei ţes pânze mari pe care le leagă de catarge. Dar când vom ajunge acolo, tu rămâi mai încet în urmă şi intră în cetate abia când noi vom fi la porţile casei noastre! Să nu zică lumea ceva când m-o vedea cu un bărbat aşa de chipeş lângă mine! Când vei socoti că noi suntem acasă, porneşte şi tu! Orice copil îţi poate arăta palatul. Îndată ce vei trece pragul, vei găsi pe mama în faţa vetrei, învârtind în mână fusul cu lână de culoarea purpurei. Alături de ea vei vedea pe tata, care la ceasul acesta gustă vinul cel bun, asemeni unui zeu care gustă nectarul. Aruncă-te în genunchi în faţa mamei, căci dacă vei avea sprijinul ei, nimeni nu te va lăsa cu rugăminţile neîmplinite.

Rămânând singur, Ulise îndreptă o fierbinte rugă Minervei, care încă nu i se arăta pe faţă.

Totuşi ea se ivi cu chip de fată şi-l învălui într-un nor des, de nu-l mai vedea nimeni. La întrebarea lui, zeiţa vorbi:

— Îţi voi arăta casa regelui şi te voi călăuzi până acolo. Vei găsi la masă pe fruntaşii ţării cu regele. Vorbeşte întâi reginei! Numele ei este Areta, virtutea. Inima ei e tronul bunătăţii, iar sufletul ei comoara înţelepciunii. Câştigă-i încrederea, şi te vei vedea curând în patria ta, dacă vrei să pleci de la noi.

Zeiţa pieri, iar Ulise intră nevăzut într-un palat cu porţile de aur. Când ajunse în faţa reginei, ceaţa din juru-i se risipi. El îngenunche atunci, ivindu-se pe neaşteptate, ca zeii, apoi începu:

— Descătuşat din cele mai înfricoşate primejdii, după ce vânturile mi-au sfărâmat corabia şi au nimicit pe ai mei, vin, regină, să mă aşez la picioarele tale, cerând ajutor ţie şi soţului tău, marele rege Alcinous. Să vă dăruiască zeii un şir neîntrerupt de ani fericiţi, vouă şi tuturor urmaşilor voştri. Fie-ţi milă, regină, şi ajută-mă să pun piciorul în patria mea, după douăzeci de ani de pribegie!

Tăcând, Ulise merge de se aşază pe vatră, în cenuşă, spre uimirea celor de faţă. Regele însuşi se ridică de pe tron şi, luându-l de mână, îl aşază pe un scaun aurit, în locul celui mai drag dintre feciorii săi. Ospăţul împiedică orice întrebări, iar noaptea trimite pe oaspeţi şi pe gazde la culcare.

Cu vărsarea zorilor, zeiţa Minerva străbate drumurile cetăţii, stârnind uimirea poporului, cu câte povesteşte despre Ulise. Ea strigă cât poate, s-o audă toţi:

— Grăbiţi-vă, fruntaşi ai feacilor, să vedeţi pe cel mai de seamă oaspe al nostru şi să ascultaţi nemaipomenitele sale isprăvi! Să nu ne fie de mirare dacă este cumva un zeu. Veniţi să ni-l facem prieten, ca nu cumva, mâniat pe noi, să se răzbune ca alţi zei alungaţi de pe la porţile muritorilor!

Feacii se îngrămădeau la uşa palatului să-l vadă pe Ulise, poleit de Minerva cu frumuseţe fără pereche.

Regele Alcinous, el însuşi uimit de înfăţişarea şi vorbele înţelepte ale lui Ulise, aprindea tot mai mult dorinţa poporului, zicând:

— Străinul acesta ne roagă să-l trimitem acasă, aşa cum am mai făcut şi cu alţii. Mie mi se pare că e un om vrednic şi că nu supărăm pe zei de l-om trimite, ci poate dimpotrivă, că prea seamănă cu zeii. Să ne grăbim deci să punem pe apă una din multele noastre corăbii, dintre cele mai bine smolite şi mai noi! Să trimitem la vâsle cincizeci şi doi de tineri voinici care să-l ducă acasă!

Vorbele lui Alcinous găsiră îndată răsunet în inimile poporului şi se întinse un mare ospăţ. Fu chemat şi aedul Demodoc, cântăreţul orb căruia Jupiter, în schimbul meşteşugului divin cu care l-a dăruit, i-a răpit vederea. Atât de avari sunt zeii! Demodoc începu a cânta din liră, însoţind-o cu glasu-i divin. El cântă isprăvile de la Troia care făcuseră ocolul pământului. Ulise începu a plânge şi-şi trase haina peste ochi ca să nu-l vadă nimeni. Dar Alcinous, zărindu-l, opri cântecul aedului şi îmbie pe cei tineri la frumoasele jocuri de luptă.

Atunci, frumosul Eurial rugă pe Odiseu să se întreacă cu cei tineri la jocuri; acesta îi răspunse:

— Vai, tinere, după atâtea necazuri, nu mă mai pot întrece cu voi.

— Nu pari, străine, îl înfruntă Eurial, să fii încercat în luptele cu care se dobândeşte eroica glorie. Mai curând aş crede că zilele tale au urmat, una ca şi alta, pe băncile vaselor de negustori.

— Tinere, îi spuse Odiseu cu dispreţ, tu înfrunţi pe oaspetele tău, care nu are dreptul de a lupta cu tine. Dar te voi ierta fiindcă ştiu că Jupiter din ceruri nu este prea darnic cu muritorii. El nu înzestrează pe un singur om cu toate harurile sale. Unul nu are o înfăţişare atrăgătoare, dar arta vorbirii, ca o mângâiere cerească, îl înfrumuseţează şi-l încunună. Toţi, cu ochii ţintă la el, sunt încântaţi când într-o adunare numeroasă rosteşte cugetările sale desăvârşite, îmbrăcate în haina modestiei. Altul, deşi frumos ca un zeu, e lipsit de comorile sufletului şi nu se pricepe a ridica cuvântul înaripat în adunările obşteşti. Aşa, frumuseţea ta străluceşte deasupra tuturor semenilor tăi, dar nu de la tine trebuie să ceară cineva semnele celei mai înalte înţelepciuni. Tinere, să ştii că nu sunt neîncercat în jocuri de luptă, cum ai spus, ci în vremea tinereţii mele am ţinut un loc de frunte printre cei mai străluciţi luptători ai seminţiei omeneşti. Multele suferinţi mi-au înfrânt puterile tinereţii, dar oricât sunt de copleşit de ele, voi încerca din nou să mă întrec cu voi la jocuri.

Zicând acestea, Ulise ridică o piatră mare şi grea, pe care o aruncă mult mai departe decât aruncaseră discul cei mai puternici discoboli, apoi întoarse faţa spre cei tineri:

— Deoarece Eurial m-a silit să calc ospeţia, sunt gata să mă întrec cu voi în luptă, ci numai cu fiul lui Alcinous, gazda mea, nu mă pot întrece. De altminteri, la fugă, acolo unde Laodamas întrece pe toţi, eu nu mai mă pot bizui pe puterile mele.

Alcinous opri pe oaspe de la truda încercărilor, căci toţi văzuseră ce putere avea Ulise. Demodoc, aedul orb, începu din nou cântarea isprăvilor de la Troia. Vorbi de Achile, de Menelaos şi Agamemnon, de Hector, de Aiax şi chiar de Ulise, despre multele sale isprăvi. Când Demodoc tăcu, începu numărătoarea darurilor de ospeţie pe care regele, fruntaşii şi poporul trebuiau să le dea oaspetelui. Apoi cu toţii, precum s-a hotărât, aduseră darurile la corabia care avea să plece cu Ulise.

Întorcându-se cu toţii la palat, aedul îşi începu din nou cântecul. El zugrăvi noaptea de groază când Troia a căzut prin viclenia lui Ulise. Dar oaspetele plângea iarăşi cu capul acoperit şi Alcinous îl văzu plângând.

El opri pe cântăreţ, spunând:

— Oaspetele căruia am închinat ospăţul şi jocurile noastre ca unui frate trimis de Jupiter se întunecă la auzul întâmplărilor povestite acum. Poate că plânge pe cineva din ai lui care a pierit acolo. Poate plânge de dorul de casă. Spune deci, prietene, cu adevărat care este numele tău, din ce ţară vii şi care este pământul dorinţelor tale! Nu te mai teme! Corabia noastră te va duce acasă, chiar dacă ai sălăşlui la capătul lumii! Nu ne va opri nici groaza unei proorociri ce ni s-a făcut că Neptun ne va pedepsi amar de vom stărui să ajutăm pe cei oropsiţi de dânsul.

— Aş vrea şi eu să fiu fericit ca voi, începu Ulise, şi de aceea nu vă fac bucuros părtaşi ai tristelor mele aduceri-aminte. Mă veţi cunoaşte, fără îndoială: sunt fiul lui Laerte, regele Itacăi, iar numele meu e Ulise-Odiseu, pomenit în legendele care au ocolit pământul şi cerul. Lăcaşul spre care năzuiesc acum e insula Itaca, aşezată lângă Epir, la apus de soare. Ea este brăzdată de stânci şi prăpăstii, dar mie mi se pare cel mai încântător colţ de pământ, căci este patria mea.

Şi Ulise le povesti cum a căzut Troia în noaptea de pomină şi de sânge. Feacii ascultau cu ochii ţintă la eroul al cărui glas era curgător ca viersul de liră. Ei se cutremurau împreună cu dânsul de soarta nefericită a marinarilor pe care i-au sfâşiat Polifem şi Scila sălbatică şi mai cu seamă de soarta celor căzuţi cu miile în frigările lestrigonilor. Feacii vărsau lacrimi şi pentru nefericiţii care au supărat pe Apolon, plătind cu viaţa nesocotinţa de a înjunghia vitele Soarelui. Ei suspinau laolaltă cu Ulise pe insula Ogigia, în peştera zeiţei Calipso. Ei tremurau cu Ulise de groază şi de durere în faţa malurilor înalte ale insulei lor, de care Ulise nu se putuse agăţa zile întregi. Când Ulise ajunse cu povestea la ziua aceea în care plutea între bucurie şi teamă, el proslăvi în frumoase cuvinte bunătatea reginei, a regelui şi a întregului popor feacian. Atunci toţi ochii erau umezi de lacrimi fierbinţi, căzute de-a dreptul din izvoarele adânci ale sufletului omenesc, cu milă de alt om. Ei nu mai stătură la îndoială şi-i aduseră atâtea daruri, cât nu luase Odiseu la plecarea din Troia. Apoi lopătarii iscusiţi se urcară într-o corabie nouă şi plecară pe mare spre Itaca.

Acum Ulise era de mult pe drum, legănat de valuri. Chinuit de nesomn, stătu zile întregi cu ochii deschişi. Dar de la o vreme, Minerva îi trimise un somn adânc şi-l adormi la picioarele vâslaşilor. El nu se mai trezi nici când ajunse la ţărmul patriei sale şi când marinarii, ca să nu-l trezească, îl ridicară lin şi-l aşezară pe nisip. Îi puseră alături odoarele scumpe dăruite de feaci, apoi ridicară vălurile şi plecară pe mare înapoi.

Numai ei, sărmanii, avură o tristă soartă la întoarcerea acasă: se prefăcură, cu corabie cu tot, într-o stană de piatră, în faţa norodului îngrozit care-i aştepta pe ţărm. De cealaltă parte a cetăţii, un munte prăvălatic se înclină cu zgomot asurzitor deasupra aşezărilor omeneşti, ameninţând să le îngroape. Astfel se răzbună Neptun, zeul mării şi al cutremurelor, împotriva supuşilor săi care se încumetaseră de atâtea ori să ajute pe cei prigoniţi de dânsul.

Ulise tresări târziu din somnul adânc şi scrută cu ochii zarea tărâmului unde se afla. Minerva îi împăienjenise ochii, astfel ca să nu-şi cunoască ţara şi să nu meargă de-a dreptul la palatul său. Acolo ar fi dat peste peţitori şi ar fi avut o moarte grabnică.

Ulise îşi rotea privirile în toate părţile, şi pentru că nu-şi dădea seama unde se află, începu a plânge:

— Unde mă aflu oare? Ce fel de oameni hrăneşte pământul acesta? Sunt oare din nou în mijlocul unui popor sălbatic? Unde să-mi adăpostesc comorile de la feaci? De ce feacii nu m-au lăsat acasă, cum le-a fost vorba? Doar mi-au lăsat aici toate comorile, nu m-au jefuit. Tocmai când era mai deznădăjduit, văzu un ciobănaş tânăr, frumos îmbrăcat într-o haină de piele şi cu sandale în picioare. Cum îl văzu, îl întrebă:

— Dragul meu, tare sunt bucuros că te întâlnesc. Se pare că ţinutul acesta e pustiu, căci nu mai văd pe altcineva, de când aştept. Spune-mi, rogu-te, unde mă aflu? În ce ţară? Ce fel de oameni locuiesc acest pământ sau insulă, căci nu mai ştiu ce-o fi? Îţi îmbrăţişez genunchii ca unui zeu şi te rog să-mi spui încotro s-o iau.

Ciobanul, care nu era decât zeiţa Minerva, îi răspunse:

— Numele acestei ţări sărace, dar plină de păşuni pentru capre, a ajuns vestit în lumea întreagă, de când vitejii ei fii au luptat la Troia. Aceasta e Itaca. Dar tu cine eşti? De unde vii?

Şiretul Ulise scorni repede o poveste lungă, de care zeiţa făcu haz, apoi îl opri şi se dădu pe faţă.

— Nici măcar un zeu nu te întrece în şiretenie, Ulise, vorbi Minerva. Lasă acum vicleniile, că pe mine nu mă întreci! Vino mai bine să ascundem comorile de la feaci!

Şi zeiţa îi arătă o peşteră adâncă, unde aşezară aurul, arama, straiele de sărbătoare şi toate bunătăţile primite de la feaci. Apoi Minerva trânti o piatră grea la intrarea peşterii şi ieşi afară, să pună la cale cu Ulise pieirea peţitorilor.

— Că te vei răzbuna pe obraznicii peţitori ai nevestei tale, nu mai avea nici o îndoială, începu zeiţa. Dar trebuie să ştii să nu le cazi în mână, ci să-i loveşti când ţi-o veni ţie bine. Altminteri păţeşti ca Agamemnon, care a fost tăiat chiar în pragul casei sale.

— Vai, zeiţă mare, strigă Ulise, dacă nu aveam un sfetnic înţelept ca tine, de mult eram pierdut. Vino şi azi în ajutorul meu, ca la Troia! Dă-mi curaj ca atunci!

— Te voi ajuta şi de acum înainte, zise ea. Te vei răzbuna pe cei care-şi bat joc de averea şi de familia ta. Dar mai întâi te voi preface la chip ca să nu te cunoască nimeni. Pielea ţi-o voi zbârci, capul pletos ţi-l voi cheli, de să nu te mai cunoască nimeni. Aşa urât, cu ochii şi pleoapele încreţite, vei merge în faţa peţitorilor şi a nevestei tale. Dar până a ajunge acasă, unde te aşteaptă Penelope, du-te şi caută-ţi adăpost la stâna porcarului tău credincios, Eumeu. Rămâi la Eumeu câteva zile, până vin eu cu Telemac. El a plecat acum, după sfatul meu, la Menelaos, ca să-l întrebe de tine. Dinadins l-am pus la încercare, ca să-l întăresc şi să-l învăţ, dar mai cu seamă pentru a-i creşte faima în lume. Nu-ţi place oare ca fiul lui Ulise să fie tot atât de isteţ ca şi el? Poate va voi Jupiter să fie însă mai norocos decât dânsul. Acum peţitorii îl aşteaptă să se întoarcă şi vor să-l ucidă chiar la marginea mării, când o coborî din corabie. Dar nu te îngrijora, că am pus eu lucrurile la cale şi vom râde la urmă de nepricopsiţii aceia.

Zeiţa suflă asupra lui Ulise şi-l prefăcu într-un moşneag zbârcit şi bătrân de când lumea. Ea plecă la Menelaos ca să-l grăbească pe Telemac.