ZEII ÎŞI AMINTESC DE ULISE.

Pe mări, cu sufletul sfârtecat de griji, regele Ulise a luptat cu tărie împotriva unui trudnic destin. El a năzuit mereu către zile mai bune pentru el şi pentru tovarăşii săi dragi, pe care îi mânase către Itaca, ţara lor de mult părăsită! Zădarnică trudă! Nebunia lor le-a adus moartea! De şapte ani suspina bietul Ulise de dorul patriei sale, pe insula Ogigia, unde îl ţintuise dragostea nimfei Calipso. Pomenit de toate popoarele, el nu fusese uitat nici de copila lui Jupiter, de Minerva, zeiţa înţelepciunii, care l-a-nzestrat cu darurile sale.

Dar ce folos? Poseidon-Neptun, zeul stăpân pe mările unde rătăcea Ulise, îl ura cumplit din ziua în care acesta luase vederile fiului său Polifem. El nu-l mai îngăduia pe mişcătoarea sa împărăţie. Iată însă, într-o zi, Neptun-Poseidon plecase la capătul Oceanului. Atena-Minerva află prilejul cel mai nimerit să aducă aminte zeilor de Ulise:

— O, părinte al meu, o dreaptă pedeapsă a primit Egist, ucigaşul! Dar inima mea e plină de o vie părere de rău când mă gândesc la soarta nemeritată a înţeleptului Ulise. Nefericitul de el! De multă vreme e întemniţat pe insula umbrită de păduri, Ogigia. Calipso ţine cu tot dinadinsul să robească pe acel prinţ nefericit care se află ziua şi noaptea în prada celor mai crunte dureri. Ea nu mai încetează de a-i spune vorbe de dragoste şi de mângâiere, nădăjduind că-l va face să uite pe nesimţite scumpa lui Itaca. Dar Ulise, dornic să vadă ridicându-se în aer fumul de la căminurile ţării sale, ar primi bucuros după aceea moartea în schimb. Oare inima ta, zeu al Olimpului, nu tremură în faţa durerii lui? Oare nu ţi-au plăcut jertfele pe care ţi le-a adus pe ţărmurile Troiei? Pentru ce, dară, eşti aprins de atâta mânie?

Zeul răspunse vijelioasei sale fiice:

— Ce vorbe au fluturat pe buzele tale, fiica mea? Aş putea oare uita vreodată pe marele Ulise, a cărui înţelepciune întrece cu mult pe a tuturor celorlalţi muritori? Pe Ulise care, din cinste pentru tine, a jertfit de atâtea ori pe altarele zeilor din Olimp? Suferinţele lui Ulise nu vin de la mine. Numai zeul care împresoară cu apele sale pământul, fratele meu şi unchiul tău Neptun, se îndărătniceşte în ura lui nestinsă, de când eroul lipsi de vedere pe fiul său Polifem, care se înalţă asemeni unui zeu printre ciclopi. Din ziua aceea nefericită, de când Ulise a scos ochiul lui Polifem, Neptun caută pe toate căile să-l îndepărteze de patria sa. L-ar fi ucis, de bună seama, dacă n-ar fi ştiut că eu şi voi, ceilalţi zei, avem grijă de viaţa lui Ulise. Spune, cum să facem totuşi ca să-l ajutăm? Neptun va trebui să-şi lăcătuiască odată ura.

Zeiţa răspunse bucuroasă:

— O, tatăl meu, cinstit de zei şi de oameni, porunceşte lui Mercur, trimisul tău ceresc, să zboare numaidecât pe insula Ogigia şi să vestească frumoasei Calipso cu plete lungi, fiica lui Atlas, hotărârea ta nestrămutată! Să-i spună să nu mai ţină cu sila pe Ulise care lâncezeşte de urât. În vremea aceasta, eu voi merge în Itaca să însufleţesc curajul fiului său Telemac. Îl voi învăţa să-şi pună rânduială în casă, apoi să plece să-şi caute părintele. De altminteri este şi timpul ca faima lui Telemac să înceapă a cutreiera pământul.

Dobândind astfel îngăduinţa lui Jupiter pentru Ulise, zeiţa cu ochii albaştri se încălţă cu sandalele de aur zburătoare, prinse în mâini o suliţă cu vârf de aramă, neînvinsă în luptă, şi zbură tocmai în Itaca, luând chipul lui Mentes, rege al tafienilor, vechi prieten al lui Ulise. Ea intră în casă şi găsi pe tânărul Telemac în mijlocul peţitorilor mamei sale. Trântiţi alene pe piei de bou, peţitorii petreceau neîncetat. Paharnicii le potriveau vinul şi apa în cupe, iar slugile ştergeau mesele cu bureţi. Alţii le umpleau talerele cu bucate şi cu carne friptă. Tinerii aceştia veniseră pe rând, atraşi de frumuseţea şi de averile Penelopei, ca să-i ceară mâna. Şi cum Penelopa nu voia să se mărite şi nu le dădea nici un răspuns, peţitorii s-au aşezat unul câte unul în palat, după obiceiul vremii. Telemac nu avea nici o putere împotriva lor şi privea cu jale cum îi măcinau averea.

Zărind acum pe zeiţa Minerva în chipul lui Mentes, Telemac sări de la locul lui şi o întâmpină. O însoţi în sală, îi puse lancea lângă armele lui Ulise şi o îmbie să se aşeze pe un scaun larg, acoperit cu pânză de in. Îi puse apoi la picioare un scăunaş scund, ca să stea în voie. O slujnică turnă oaspetelui apă dintr-un ibric de aur, ca să se spele într-un vas de argint. Peţitorii se aşezară la mese, după ce-şi spălară mâinile. După ospăţ, ei pofteau jocuri şi cântece. Chemară deci pe cântăreţul Femios, pe care Ulise la plecare îl lăsase acasă pentru a aminti în cântecele sale Penelopei de gloria aheilor şi de soţul ei. Acum, credinciosul cântăreţ era silit să cânte pentru desfătarea peţitorilor. Telemac se afla cu oaspetele său divin mai departe şi-i vorbi astfel:

— Hei, străine, dacă s-ar întoarce tata acasă, cum le-ar mai pieri mişeilor pofta de joc! N-am ce face, că sunt mulţi şi eu nu ştiu încă a mânui armele. Dar mai întâi, rogu-te, tu cine eşti? Din ce ţară vii? Ce nevoi te aduc? Pe ce corabie ai trecut marea, că doar n-ai venit pe jos în insula noastră. Pe tatăl meu l-ai cunoscut? A fost el vreodată oaspetele tău? Ai fost tu oaspetele lui?

— Sunt fiu de corăbier îndrăzneţ, din neamul tafienilor, îi răspunse Minerva. Mă numesc Mentes şi trec pe aici cu corăbiile după negustorie prin ţările străine. Am fier în corabie şi vreau să-l schimb pe aramă. Tatăl tău şi cu mine am fost oaspeţi şi gazde. Am auzit de la mulţi trecători că Ulise a sosit acasă. Mă mir că nu-l văd. El trebuie să sosească din zi în zi, este undeva pe aproape. Tu nu pierde vremea! Cheamă chiar mâine la sfat pe bătrâni şi pe cei mai de frunte ahei şi, de faţă cu dânşii, îndeamnă pe tinerii peţitori să plece acasă. Roagă-i să nu-ţi mai risipească averea lăsată ţie de Ulise la plecare. Spune şi mamei tale, dacă vrea să se mărite, să se întoarcă întâi la casa tatălui ei, ca să primească de la părinţi o nouă zestre! Ia-ţi apoi o corabie bună şi pleacă în lume să capeţi veşti despre tatăl tău. Dacă afli că a murit, fă-i o înmormântare cum i se cuvine unui bărbat vrednic ca el! Cată apoi de te scutură de netrebnicii aceştia cum vei şti, cu puterea sau cu viclenia!

Şi Minerva dispăru ca un pescăruş, iar Telemac înţelese că a vorbit cu un zeu.

Înflăcărat de o sfântă cutezanţă, el se întoarse între peţitori, schimbat la chip şi părăsind neagra tristeţe de pe chipu-i tineresc. Avea privirea semeaţă a unui bărbat şi curajul vorbei. Peţitorii ascultau pe aedul Femios, care le cânta fără voia lui, însoţindu-şi glasul cu cântecul de liră, un cântec trist ca de moarte. Atunci, asemeni unei umbre triste, cu vălul pe faţă, coborî de pe treptele înalte frumoasa Penelope, sprijinită de două roabe. Ea se opri pe trepte şi astfel vorbi aedului Femios:

— Cântăreţule a multe ştiutor, de ce pomeneşti mereu numai de oameni şi isprăvi care mie îmi aduc durere? Nu ştii că sufletul meu nu va înceta să plângă pe Ulise care s-a pierdut? Mai bine cântă acestor tineri, care vor să petreacă, alte cântece mai vesele!

Dar Telemac de data aceasta vorbi ca un bărbat în toată firea:

— Pentru ce te mânii, mamă, pe alesul muzelor, din sufletul căruia curg armonioasele stihuri? Nu cântăreţii sunt pricina adevărată a nefericirii tale. Aceasta vine numai de la Jupiter, marele zeu care împarte între oameni, după placul tău, binele şi răul. Femios nu trebuie dojenit pentru meşteşugul său. Du-te, mamă, înapoi în odăile tale, ia-ţi îndeletnicirile dragi, pânzele şi fusul! Cârmuieşte mâinile harnice ale femeilor tale! A grăi în adunări este partea bărbaţilor, iar aici trebuie să fie de azi înainte partea mea, dacă stăpânul acestui palat are puterea să se arate adevărat stăpân.

Penelope e uimită de cuvintele înţelepte şi curajoase ale fiului ei, care acum îi amintea de Ulise. Ea se duce şi îndeamnă pe femei să grăbească lucrul. Iar peţitorii se uimesc şi ei de schimbarea lui Telemac, bănuind că oaspetele străin l-a sfătuit pe tânăr împotriva lor, Antinous, cel mai semeţ dintre toţi, îl întreabă:

— Nu cumva, Telemac, te pregăteşti de domnie în locul tatălui tău? Aceasta stă în voinţa zeilor şi a poporului.

Telemac zise:

— Eu nu cer zeilor şi poporului decât să mă apere de jaful vostru.