CIRCE VRĂJITOAREA.

De cum se arătă în răsărit Aurora cu degetele-i trandafirii, corăbiile lui Ulise pluteau pe marea liniştită, sub un cer senin. Ele ajunseră la Eolia, insulă plutitoare, înconjurată de ziduri de aramă, de stânci şi de prăpăstii. Acolo domnea regele Eolus, căruia zeii i-au dat în stăpânire vânturile zburătoare. El avea doisprezece copii şi ospăta cu ei când Ulise îi trecu pragul. O lună de zile îl ţinu Eolus pe Ulise la curte, rugându-l să-i povestească isprăvile triste ale războiului troian. După o lună, Odiseu îl vesti că ar vrea să plece acasă. Bunul rege nu-l ţinu în silă, ba la plecare gândi să-l ajute într-un fel. El îngrămădi vânturile furtunoase într-un burduf de bou, legă burduful la gură, apoi îl sui pe corabia lui Ulise, ca să nu-l mai necăjească până va ajunge în Itaca. Doar Zefirul rămase liber ca să împingă vălurile.

Nouă zile şi nouă nopţi de-a rândul a stat Odiseu la cârmă, singur. Într-a zecea zi, el zări ogoarele Itacăi şi pe ai săi aprinzând focuri pe ţărm. Fericit că-şi vede patria şi zdrobit de neodihnă, el aţipi cu mâna pe cârmă. Marinarii însă tot şopoteau între ei. Ziceau că Ulise se întoarce acasă cu comori de aur şi de argint în burduf. Iar când îl văzură adormit, ei se şi repeziră la burduf şi-i desfăcură lanţul de argint. Vânturile ferecate de Eolus se năpustiră libere învăluind corabia şi-o azvârliră în largul mării. Urletele vânturilor îl deşteptară pe Ulise. El se ridică în picioare şi, nemaizărindu-şi patria, gândi să se arunce în mare. Văzând însă că vânturile l-au întors la insula lui Eolus, intră în palatul regelui, care-l întrebă uimit:

— Ce e cu tine, Ulise? De ce te-ai întors? Ce nenorocire ţi s-a întâmplat? Nu te-a dus Zefirul acasă? Noi te credeam acum în mijlocul celor dragi din Itaca.

Ulise îi răspunse cu glasul înecat de ruşine:

— Nebunia oamenilor mei ne-a pierdut. Nebunia pe ei, şi somnul pe mine. Ajută-mă, prietene, că este în puterea ta!

Bătrânul Eolus se întristă şi se mânie deopotrivă.

— Om fără de noroc, zise el, eu nu mai am ce-ţi face. Se vede că vreun zeu te urmăreşte, iar eu nu mă pot împotrivi. Mă tem pentru soarta mea şi a copiilor mei, dacă te-aş ajuta a doua oară. Pleacă, du-te cât mai repede de pe insula noastră, nu ne face părtaşi la blestemul tău!

Au plecat deci aheii din insula plutitoare, şi alte şase zile şi şase nopţi de drum tăiară dânşii din greu cu lopeţile apa tulburată de vânturi. Într-a şaptea, itacienii se apropiară de un port minunat, între două stânci uriaşe, care deschid o trecere strâmtă între ele. Vasele toate zoresc să intre în această împrejmuire îngustă, legându-se de ţărmuri cu odgoanele. Nici un val nu se ridică; faţa apei e netedă şi liniştea deplină.

Ulise nu se încrezu în liniştea ciudată şi opri corabia sa afară din portul îngust. El trimise trei oşteni încercaţi, dimpreună cu un crainic, să cerceteze care este norodul nutrit de acel pământ bogat, care părea a rodi de trei ori pe an.

Trimişii pornesc pe drumul mare, deschis de căruţe, care din munţii înalţi târăsc comorile smulse pădurilor. Ei întâlnesc lângă o fântână pe o fecioară, copila lui Antifate, regele lestrigonilor. Cu urciorul în mâini, ea scotea apă din fântâna argintată. Itacienii o salută şi o întreabă ce popor sălăşluieşte aici şi ce rege îl stăpâneşte. Fata le arată un palat care ajungea până la cer, palatul tatălui ei. Oştenii intră în palat şi cea dintâi fiinţă pe care o întâlnesc este regina, mare cât un munte. Ea îşi cheamă soţul, pe fiorosul Antifate, iar acesta, fără altă vorbă, prinde un oştean şi-l ronţăie în dinţi. Ceilalţi o rup de fugă, dar arătarea începe a zbiera, de răscoală toată cetatea. Într-o clipă, lestrigonii uriaşi vin alergând de pretutindeni, mulţime nenumărată, şi prăvălesc asupra corăbiilor o ploaie de stânci.

O zarvă îngrozitoare se înalţă de la corăbii cu strigătele de moarte ale oştenilor şi cu scrâşnetul corăbiilor care sar în mii de ţăndări. Cei prinşi sunt străpunşi de lănci şi puşi în frigare.

Măcelul şi moartea bântuiau în strâmtoare, când Ulise, dinafara portului, taie funia corăbiei şi îndeamnă pe ai săi să se plece cu toate puterile pe lopeţi. Undele spintecate spumegă pe vâsle, departe de stâncile care plouă în port. Corabia lui Ulise zvâcneşte sub braţele tari, dar vai, celelalte sunt înmormântate în sânul aceluiaşi port, într-o singură ruină laolaltă.

Odiseu înainta acum în neştire, iar vântul îl îndreptă spre insula Eea, unde se înălţa palatul de piatră albă al Circei, temuta vrăjitoare. Ajungând acolo, Ulise îşi luă arcul şi săgeţile şi porni în pădure, unde doborî un cerb mare şi frumos. Şi cum ştia că ostaşii îi sunt flămânzi, el ridică în spinare cerbul cât era de greu şi-l duse la ai săi. Dar, trecând printr-un luminiş de pădure, el zărise palatul alb al Circei şi mână pe cumnatul său Euriloh cu zece oameni ca să-l cerceteze mai de-aproape. Euriloh plecă cu oştenii, dar pe drum le ieşiră înainte o mulţime de lupi şi de lei fioroşi care, în loc să-i sfâşie, se gudurau prietenoşi, clătinând lungile lor cozi. Fuseseră şi ei odată oameni, dar vrăjitoarea Circe îi prefăcuse în animale, cu farmecele ei.

Când marinarii ajunseră la palatul zeiţei, ea cânta un cântec divin şi ţesea o pânză albă de mătase. Ei o strigară, iar zeiţa îi pofti în casă, fără să-i întrebe cine sunt; ostaşii intrară încrezători. Numai Euriloh, mai bănuitor şi mai păţit, se piti după zid şi rămase afară. Zeiţa aduse mâncăruri şi băuturi gustoase în care pusese farmecele ei, şi astfel marinarii uitară de ţara lor. Apoi îi lovi uşor cu o nuieluşă, strigându-le: „La cocină!” Iar ei se prefăcură unul după altul în purcei şi intrau în coteţe. Şi cum erau acuma porci, cu rât, cu păr şi codiţe, şi grohăiau în limba lor, zeiţa le dete să mănânce jir şi ghindă din pădure, nefierte, nedrese. Euriloh, văzând că oamenii lui nu se mai arată şi nemaiauzindu-i vorbind, se întoarse mâhnit la corabie, plângându-se lui Ulise.

Acesta îşi luă arcul şi porni la castelul zeiţei vrăjitoare. Pe drum, el dădu cu ochii de zeul Hermes-Mercur, crainicul zeilor, care purta în mână nuiaua de aur, făcătoare de vrăji. Mergând alături, zeul îl întrebă:

— Pe unde umbli, biet de tine, fără călăuză în păduri necunoscute? Nu ştii că tovarăşii tăi sunt închişi ca porcii în cocini? Te duci să-i scoţi de la Circe? Ca să nu rămâi şi tu cu ei, fă ce-ţi voi spune eu! Uite, floarea aceasta vrăjită e mai tare decât farmecul Circei.

Şi zeul îi dete o floare de leac, albă ca zăpada, pe care numai zeii o puteau smulge din pământ. După ce-l învăţă pe Ulise ce să facă cu floarea, zeul Mercur se duse în treburile lui.

Ulise ajunse în poarta Circei şi o strigă. Zeiţa îl pofti în casă şi-l ospeţi cu toate bunătăţile. Dar când lovi cu nuieluşa, Ulise rămase tot Ulise, nu se prefăcu la chip. Îl învăţase Mercur ce să facă! El se repezi cu sabia la zeiţă, ca şi cum ar fi voit s-o taie, iar ea, spăimântată, îngenunche rugându-l:

— Cruţă-mă, dragul meu! Cine eşti tu oare? Din ce ţară vii? Din ce oraş? Ce nume porţi? Mă uimeşti cu puterea ta. Până astăzi nimeni nu s-a împotrivit vrăjilor mele. Nu cumva tu eşti chiar Ulise care vii de la Troia? Dar mi-a spus Hermes-Mercur că vei trece pe aici când te vei întoarce acasă. Rămâi cu mine, Ulise, că de mult te aştept!

Îi răspunse îndată Ulise:

— Cum să am încredere în tine, când tu ai închis în coteţe pe ai mei? Să aştept să-mi răpeşti şi mie, pe nesimţite, puterile?

— Atunci mă voi căi, dar va fi târziu.

Zeiţa îi jură îndată jurământul zeilor, şi Ulise îşi băgă sabia în teacă.

Slujitoarele Circei intrară în casă. Erau patru nimfe şi driade, fiice ale izvoarelor, ale pădurilor, ale râurilor sfinte ce-şi duc apele în mare. Ele aşternură pe scaune covoare de purpură, puseră pahare de aur pe mese de argint şi amestecară cu apă multă vinul tare şi gros ca untdelemnul. Apoi încălziră un ceaun cu apă şi-i pregătiră lui Ulise o baie fierbinte, ca să iasă toată osteneala drumului din trupul său. Îl îmbrăcară cu o tunică şi o manta în fire de aur, îl aşezară pe un jilţ larg şi moale, iar la picioare îi puseră un scăunaş de lemn. Zeiţa îl pofti să ia de pe masă bunătăţile, dar el îi răspunse:

— Circe! Ce om cinstit se poate bucura când ştie că ai săi se află într-o nenorocire mare de la care numai dânsul i-ar putea scăpa?

Zeiţa ieşi în curte cu nuiaua vrăjită în mână. Deschizând uşa cocinii, ea scoase pe cei care fuseseră oştenii lui Ulise şi-i unse cu un leac pe care numai ea îl ştia. Într-o clipită, ei se prefăcură în oameni şi niciunul nu uitase cine era. Plângeau şi râdeau de fericire, îmbrăţişând pe Ulise şi strângându-i mâinile. Palatul se umplu de veselie.

Trimis de Circe, Ulise îşi trase corabia de pe mal într-o peşteră şi-şi ascunse averile. Soţii săi se bucurau că-l revăd nevătămat împreună cu cei pierduţi de Euriloh. Acum plecară cu toţii la palatul Circei, ci numai Euriloh, înspăimântat la culme, nu voi să-i urmeze. El nu porni decât când văzu că rămâne singur pe ţărm. Dar Circe îi primi bucuroasă. Un an întreg îi ţinu ea pe toţi – erau cincizeci de vâslaşi fără Ulise şi Euriloh – pe hrană şi băutură. Şi nu i-ar mai fi lăsat să plece niciodată, dacă într-o zi marinarii, dornici de a-şi vedea patria, nu-i spuneau lui Ulise:

— Dacă nu ai uitat că ai şi tu casă, copil şi ţară, gândeşte-te că e vremea să plecăm! Roagă pe zeiţa Circe să ne lase a pregăti corabia!

Chinuit el însuşi de dorul patriei, Ulise căută pe Circe şi îi spuse:

— Frumoasă zeiţă, cum să-ţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi? Eu nu ştiu de ne doreşti plecarea, dar e vremea să ne întoarcem la vetrele părinteşti. Fie-ţi milă de lacrimile noastre şi îngăduie-ne să călătorim mai departe, către patria noastră!

— Fiu al lui Laerte, răspunse Zeiţa, dacă sufletul tău nu te leagă de insula Eea şi de mine, eu nu te voi opri. Poate şi zeii doresc aceasta. Te voi ajuta chiar să ajungi cu bine acasă, dar să nu crezi că drumul pe care porneşti acum te va duce de-a dreptul în Itaca. Numai ocolind prin infern, unde proorocul Tiresias îţi va arăta drumul, şi numai după ce te vei întoarce la mine ca să te învăţ ce mai ai de făcut, corabia voastră vă va duce cu bine acasă.

Zeiţa dădu itacienilor hrană şi vin din belşug, apoi suflă în urma lor o boare lină. Ei plângeau, înspăimântaţi de gândul că vor merge în lăcaşul morţii, dar lacrimile nu-i ajutau cu nimic.

Vântul împinse pe ahei până la ţărmurile joase ale Oceanului, în pădurea sfântă a Persefonei, a Proserpinei, soţia neîndurată a lui Hades-Pluton, stăpânul infernului. În pădurea infernului nu creşteau decât copaci fără rod: sălcii şi plopi. Trecură prin ţinuturile fără soare ale cimerienilor, pe unde mişunau umbrele morţilor îndreptându-se către infern. Aheii traseră corabia la ţărm, iar Ulise intră singur în tristul lăcaş al lui Pluton şi al Proserpinei. El văzu cu groază râurile înfricoşătoare: Aheron, Flegheton, Cocit şi Stix, mai curând dâre de nămol sau de flăcări decât fluvii curgătoare. O stâncă uriaşă despărţea râurile zgomotoase, a căror flacără duduia ca trăsnetul când aleargă în ceruri.

Apropiindu-se de apa Stix-ului, Ulise săpă cu sabia o groapă în pământ şi aduse morţilor prinoase de lapte şi miere, vin dulce cu apă, deasupra cărora presără faină. El chemă umbrele uşoare să guste din jertfele sale şi le făgădui jertfe şi mai bogate când se va întoarce în Itaca. Soldaţii săi rămaşi dincolo de poarta infernului tăiau vite negre şi i le dădeau ca să le verse sângele în groapă. Ulise, cu sabia în mână, oprea toate umbrele să soarbă sânge, şi astfel umbrele nu-l recunoşteau. Sosi apoi şi umbra aşteptată a proorocului Tiresias, care se plecă deasupra gropii. Sorbind o gură de sânge, el cunoscu pe Ulise şi-l întrebă:

— Ce cauţi pe aceste înfrigurate meleaguri, Ulise?

Iar Ulise îi răspunse:

— Pe tine te caut. Spune-mi, rogu-te, care e drumul ce mă va duce acasă.

— Tu nu râvneşti, răspunse bătrânul, decât să ajungi fericit în patria ta, dar un zeu duşmănos îţi va semăna în cale nenumărate piedici. Tu nu te vei putea ascunde niciodată de privirile lui Neptun, care te urăşte de moarte după ce ai răpit vederea feciorului său Polifem. Şi totuşi, vei pune odată şi tu piciorul în patra ta, tu şi însoţitorii tăi, dacă veţi cruţa turmele lui Apolon, zeul prea-mărit al Soarelui, în ziua când vânturile mării vă vor lepăda pe insula sa. Ia seama bine la cele ce-ţi spun, că altminteri, de vă veţi ospăta din carnea frumos-încornoraţilor boi ai lui Apolon, vânturile duşmănoase vă vor sfărâma corabia. Ele vor îneca pe tovarăşii tăi până la unul, şi numai tu singur, după ce vei rătăci îndelung pe mare, vei ajunge târziu în patrie pe vas străin, căci al tău va fi fost sfărâmat de valuri. Acasă vei afla numai suferinţe, şi nu vei scăpa de ele până când nu vei cunoaşte un popor care nu a auzit de Neptun. Atunci vei aduce jertfe zeului şi el te va ierta.

Tiresias tăcu şi se întoarse printre umbre. Abia atunci se apropie şi umbra mamei lui Ulise, sorbind din sângele jertfei. Recunoscându-şi fiul iubit, ea îl întrebă:

— Cum ai ajuns aici, fiul meu drag? Ce zeu neîndurat te-a azvârlit de viu în lumea întunecată a umbrelor?

Iar Ulise îi răspunse:

— Am venit de bună voie, scumpă mamă, dar te întreb şi eu cum ai ajuns aici, căci la plecarea mea erai sănătoasă. Spune-mi, ce ştii de fiul meu Telemac, de tata şi de Penelope! Mai îmi este ea credincioasă? Mai vede ea de gospodărie şi de fiul nostru?

Mama cu ochii în lacrimi îi spuse:

— Soţia ta a rămas acasă şi plânge zi şi noapte de dorul tău. Telemac creşte liniştit lângă mama sa, iar Laerte îşi petrece viaţa la ţară, muncind pământul şi jelindu-te pe tine. Cât despre mine, nu m-a răpit o moarte spăimântătoare, ci m-am stins încet, rănită de săgeata lină a Artemidei-Diana, zeiţa vânătorii.

Ulise voi să-şi îmbrăţişeze mama, dar nu o putu prinde în braţe, căci ea nu era decât o umbră fără trup.

Vorbind, mama se depărtă, nu însă fără a-şi întoarce mereu capul, ca să-şi mai vadă fiul iubit. Veniră în urma ei nenumărate umbre, femei tinere şi frumoase, care trăiseră în glorie pe pământ; se perindară umbrele celor ce supăraseră pe zei; se ivi Agamemnon, căpetenia de odinioară a aheilor. Ulise mult se uimi de ivirea lui atât de grabnică în infern. Doar îl ştia plecat de la Troia, după ce adusese jertfe zeilor prieteni. Când află însă Ulise că fruntaşul eroilor a murit străpuns mişeleşte de Egist, mult se întristă de soarta lui.

De departe, se vedea venind o umbră uriaşă şi mândră, care întrecea pe toate celelalte. Era Achile, cârmuitorul umbrelor. Achile sorbi o gură de sânge şi cunoscu pe Ulise.

— Ce e cu tine, vestitule Ulise? îl întrebă Achile. Iar ai călcat rânduielile oamenilor de rând? Cum ai înfrânt legile morţii?

— Ce fericit eşti tu, măreţule Achile, chiar aici între morţi, răspunse Odiseu, căci eşti primul printre ei!

Achile clătină capul cu tristeţe.

— Aş dori mai bine să fiu în viaţă şi să slujesc pe cel din urmă dintre oameni, decât să fiu stăpân peste umbrele străvezii. Dar spune-mi, ce ştii de tatăl meu şi de fiul meu Pirus-Neoptolem, că nu i-am mai văzut de când am plecat cu tine la Troia.

— De tatăl tău Peleu nu ştiu nimic, spuse Odiseu, dar de fiul tău îţi pot spune multe. De când l-am adus la Troia, după moartea ta, fiul tău a fost necontenit cel dintâi printre fruntaşi. La sfat se întrecea cu mine şi cu bătrânul Nestor. Pe câmp, el a luptat cu avânt neîntrecut până la dărâmarea Troiei.

Achile, mândru de vrednicia fiului său, începe a se plimba cu paşi mari, cugetând în sinea lui şi zâmbind la gândurile care-i fluturau prin minte.

Se ivi şi umbra zeiescului Hercule, ţinând uriaşa-i măciucă de care se îngrozeau şi umbrele morţilor. Hercule se aplecă, bău sânge, apoi vorbi astfel:

— Şi pe tine te mână, Ulise, destinul duşmănos care m-a chinuit viaţa întreagă. E drept că după atâtea suferinţe zeii mă primesc acum la mesele lor şi mă cinstesc pentru că am ales calea eternei glorii.

Vorbind astfel, Hercule se amestecă printre umbre. Atunci, din fundul infernului, Persefona-Proserpina împinse umbrele cu un vuiet asurzitor. De teamă ca nu cumva zeiţa morţii să trimită asupra sa Iasmele fioroase ale infernului, Odiseu se întoarse la corabie, unde marinarii îngroziţi îl aşteptau.

Porniră la drum cu vâslele, apoi un vântuleţ prieten îi luă sub aripa lui şi-i împinse departe. În faptul serii ei ajunseră iarăşi la insula Circei.

Zeiţa îi ospătă din belşug cu fripturi calde şi cu vin roşu, apoi arătă eroului ce necazuri mai avea de îndurat:

— Mâine vei pleca de la mine, căci nu mă iubeşti. Fie! Vei ajunge acolo unde doreşti, dar nu uita că ai încă multe primejdii de întâmpinat până acasă! Veţi trece mai întâi pe lângă insula sirenelor, zâne frumoase ale mării care încântă pe muritori cu armonioasele lor glasuri. Cei care le ascultă coboară pe insulă, dar atunci sirenele le împing corabia în larg şi pier. Ei mor de foame şi de sete, iar osemintele lor vor înălbi pământul. Ca să nu vă pierdeţi cu firea, pune pe oştenii tăi să-şi umple urechile cu ceară topită şi să te lege pe tine zdravăn de catargul corăbiei, ca să asculţi neprimejduit cântecul vrăjit al sirenelor.

Vei ajunge după aceea între două căi unde clocotesc furioase talazurile mării. De o parte se află nişte stânci înalte şi ascuţite, de care se izbesc valurile cu vuiet. Zeii spun că sunt nişte stânci călătoare. Nici o pasăre în zborul ei de săgeată nu poate trece printre ele. Nici porumbeii lui Jupiter, care aduc zeilor ambrozia, nu trec nevătămaţi printre ele. Stâncile rătăcitoare răpesc de fiecare dată câte unul, iar Jupiter pune mereu alţi porumbei în loc, ca să nu li se ştirbească numărul. O singură corabie omenească, mergând să aducă lâna de aur, a trecut printre stânci, dar pe aceea chiar abia a scăpat-o Junona cu mâna ei. O stâncă e înaltă ca un munte, iar creştetul ei pluteşte într-un nour negru, vara ca şi iarna, şi nici un vânt nu poate risipi negura. Un om, chiar dacă ar avea douăzeci de mâini sau douăzeci de picioare, nu s-ar putea urca sau coborî de pe stâncă, atât de netedă şi de lucioasă este. În mijlocul stâncii se cască o peşteră întunecoasă cu faţa către infern. Îndreaptă-ţi corabia spre ea, mândrule Ulise! Acolo s-a cuibărit Scila! Glasul ei răsună zi şi noapte ca mugetul unui leu mânios. Scila e atât de fioroasă, că nici zeilor nu le vine lesne s-o privească în faţă. Ea are douăsprezece labe, şase gâtlejuri lungi şi şase capete hâde. În fiecare cap are câte trei şiruri de dinţi legaţi între ei, aşa încât boturile Scilei par nişte peşteri ale morţii. Cufundată până la mijloc în văgăuna apelor, ea nu scoate la suprafaţă decât capetele, pescuind din valuri delfinii şi câinii de mare. De pe corăbii, apucă tot câte şase marinari o dată, unul de fiecare bot.

Stânca megieşă e cu mult mai scundă şi hrăneşte în sânul ei pe Caribda, o altă iazmă, cu botul veşnic căscat. De trei ori pe zi, cu mugete sfâşietoare, Caribda soarbe talazurile negre şi tot de atâtea ori le varsă afară cu o iuţeală de nespus. Fereşte-te de Caribda, căci însăşi mâna lui Neptun, puternicul zeu stăpân pe mări, nu te-ar mai putea smulge morţii, dacă vei aluneca pe văgăunile gâtlejului ei. Ţine mai bine corabia aproape de Scila şi cere cu glas puternic ajutorul mamei ei Krate, zeiţa care i-a dat naştere şi care singură o poate ţintui o clipă în fundul peşterii întunecate! De vei asculta din fir-a-păr toate câte ţi-am spus, vei ajunge în sfârşit la insula lui Apolon, unde pas cirezile zeului Soare. Cruţaţi cirezile Soarelui şi veţi ajunge cu bine acasă. Spune aceasta şi corăbierilor tăi!

În zori, Ulise şi ai lui se avântară din nou în larg, iar vântul zburător îi apropie de insula sirenelor. Deodată vântul se opreşte, cerul se înseninează şi marea se potoleşte. O zeiţă leagănă dulce, farmecă şi adoarme valurile. Corăbierii sar în picioare, strâng vălurile nefolositoare şi le aruncă în fundul corăbiei. Fiecare se aşază apoi pe locul său şi valurile încep să spumege de lopeţi. Ulise, cu o sabie tăioasă în mână, împarte în bulgări o bucată mare de ceară. El dă fiecăruia câte un bulgăr şi, în curând, topind ceara în mâini, fiecare îşi înfundă bine urechile. Apoi marinarii leagă pe Ulise de catarg. Opritori puternice îi înlănţuiesc mâinile şi picioarele, iar el nu se mai poate mişca. Lopătarii răscolesc valurile cu lovitura năprasnică a vâslelor. Sirenele încep îndată cântecul lor armonios:

— O, faimosule Ulise, gloria grecilor, opreşte-ţi corabia să ne asculţi glasul mângâietor! Nimeni nu a trecut pe lângă noi fără să soarbă sunetele dulci care curg de pe buzele noastre. Versurile noastre îi încântară. Toţi au plecat mai învăţaţi în patria lor. Nimic nu ne e necunoscut. Noi ştim toate luptele crâncene pe care troienii şi voi, grecilor, le-aţi purtat, după voinţa zeilor, pe câmpia plină de faimă a Ilionului. Noi ştim cum grecii au cucerit Troia prin iscusinţa ta, Ulise. Noi cunoaştem tot ce se întâmplă pe întinsul pământ şi-ţi vom povesti totul cântând, de ne vei asculta zile sau ani de-a rândul.

Cuvintele lor sunt însoţite de un cântec ceresc, iar Ulise doreşte să prelungească vraja acelei cântări şi durerea de a cunoaşte tainele lumii. El face oamenilor săi semne ca să-l dezlege. Dar Euriloh se ridică şi-i strânge mai tare legăturile. El îndoieşte numărul frânghiilor care-i înconjoară mâinile. Marinarii se pleacă pe vâsle cu şi mai multă râvnă, iar nava fuge departe de acele locuri primejdioase. Treptat, depărtarea topeşte glasurile vrăjite, care nu se mai aud. Atunci corăbierii slăbesc legăturile lui Ulise, iar ei îşi scot ceara din urechi. Primejdia trecuse.

Abia pierdură din ochi insula sirenelor, când deodată privirile căpitanului sunt izbite de un fum negru şi de talazuri ce cresc. Un zgomot asurzitor huruie în aer. Lopeţile cad din mâna lopătarilor înspăimântaţi. Valurile izbesc în coasta corăbiei cu lopeţile înţepenite. Ulise aleargă de la om la om şi încearcă să insufle curaj fiecăruia cu imbolduri şi rugăminţi.

— Voi, vâslaşi, le strigă el, apucaţi vâsla şi împingeţi cu braţul neobosit valurile umflate! Poate că Jupiter, ca răsplată pentru strădaniile voastre, ne va mântui de moarte. Tu, călăuză, care ţii în mână cârma corăbiei şi viaţa noastră, nu uita cumva să îndrepţi vasul departe de acea stâncă, de acel fum, de acele talazuri îngrămădite. Şi Ulise arăta cârmaciului Caribda. Mereu cu ochii la stânca de alături, singura ta ţintă să fie apropierea de ea! Şi Ulise arăta cu ochii Scila. Fugi de şuvoaiele acestea repezi! Dacă te vor târî cu ele, tu vei fi unealta pieirii noastre.

Toţi îl ascultă, dar Ulise nu le vorbi de Scila, de jivina aceea grozavă, pitulată în stânca de care ei se apropiau. Numai la auzul numelui ei, toţi lopătarii ar fi fugit de la vâsle şi s-ar fi îngrămădit unul peste altul în fundul corăbiei. Pieirea tuturora ar fi fost atunci neîndoielnică. Ulise urcă la proră şi de acolo, cu piciorul bine înţepenit în scânduri, aşteaptă cu armele în mâini pe duşmana din munte, care ar încerca să-i răpească vreun tovarăş. Dar el n-o zări. În zadar se căznea s-o dibuiască în peştera întunecată.

Corăbierii intrară cu chipuri îngălbenite în vâltoarea celor două jivine. Dintr-o parte-i ameninţă Scila, iar din alta Caribda înghite valurile cu vuiet nemaipomenit. Ea varsă apoi undele afară din gâtlej, într-un cerc larg, atât de tulburat, de pare un cazan care mugeşte pe flacăra arzătoare. Apoi spumele se răspândesc în mare. Apa clocoteşte cu murmur grozav, ţâşneşte în aer şi acoperă cu spumă culmile celor două stânci. Iar când înghite iarăşi talazurile uriaşe ale mării, întinderea largă de apă tulburată se deschide şi urlă de jur împrejurul stâncii. Ochiul omenesc, cufundându-se în fundul prăpastiei, zăreşte nisipul negru. Groaza se citeşte pe chipurile marinarilor. Şi când toţi au privirile aţintite către Caribda, de unde primejdia venea mai ameninţătoare, Scila se repede şi smulge de pe puntea corăbiei şase corăbieri curajoşi şi puternici. Ulise zăreşte pe nefericiţii săi marinari scuturând braţele în aer. El aude glasul lor care-l rugau şi-l chemau pe nume pentru cea din urmă oară. Fioroasa jivină a mării azvârle pe marinari în faţa peşterii sale şi-i sfâşie, sărmanii. În crunta lor durere, ei scot ţipete de moarte şi, întinzând braţele, îl cheamă pe Ulise într-ajutor. De groază, marinarii se apleacă cu piepturile pe vâsle şi împing corabia departe, pe marea liniştită.

Anevoie mântuiţi de moarte, itacienii poposesc într-o seară pe insula sfântă a Soarelui. Aici păşteau turmele de boi ai lui Apolon, boi albi, cu frunţile late, adevărate podoabe ale pajiştilor. Ulise îşi aminteşte de sfaturile proorocului Tiresias şi ale Circei şi astfel vorbeşte corăbierilor săi:

— Ascultaţi-mă, fraţii mei, ne aflăm acum pe insula lui Febus-Apolon, zeu prea-mărit al soarelui. Dacă putem, să ocolim mai bine insula aceasta, iar dacă nu, să fim cu mintea întreagă şi să nu înjunghiem vitele Soarelui! Altminteri moartea ne paşte din urmă.

Dar Euriloh se crezu mai cuminte şi-i vorbi astfel:

— De ce eşti aşa de crud cu noi, Ulise? Să plecăm pe întuneric şi să zdrobim corabia de vreo stâncă, pe drumuri pe care nici nu le cunoaştem? Vom vedea noi mâine dimineaţă încotro să pornim!

De partea lui Euriloh veni şi vremea cea rea. Pe la miezul nopţii, o furtună cu ploaie se dezlănţui, învăluind pământul şi marea. Oamenii traseră corabia la adăpost, iar vântoasele nu se mai opriră o lună. Merindele din corabie se terminară şi marinarii ieşiră la pescuit, deşi peştele nu le plăcea. Mai vânau ei cu arcul şi câte o pasăre, dar ce să le ţie de foame atâtor flămânzi? Şi aşa, într-o zi, când Ulise dormea, începu Euriloh a vorbi iarăşi marinarilor:

— Fraţii mei, dureros e să moară cineva, dar moartea de foame e cea mai rea şi mai ruşinoasă. Iată, acuma Ulise doarme! Haideţi să tăiem câţiva boi din turma lui Apolon! Pe zeu îl vom împăca noi cu jertfe bogate când vom ajunge acasă.

Itacienii prinseră îndată boii cei mai graşi, îi înjunghiară şi-i tăiară bucăţi. Ei se ospătară cu carne friptă, apoi adormiră greu, cu pântecele plin.

Apolon alergă la tatăl Jupiter şi i se plânse:

— Iată, părinte al meu, ce a făcut Ulise cu boii mei nepreţuiţi! Dacă nu mă vei răzbuna, voi fugi în împărăţia cea neagră a infernului şi nu voi mai împărtăşi de azi înainte lumina mea decât umbrelor de sub pământ.

Dar furtunosul zeu îl mângâie cu aceste cuvinte:

— Aleargă mai departe cu telegarii tăi pe bolta cerească, Soare nemuritor, căci te voi răzbuna împotriva itacienilor. Carnea boilor tăi va fi ultimul lor ospăţ.

Semnele lui Jupiter începură să se arate. Bucăţile de carne se târau pe pământ, iar cele răsucite în frigări începură a mugi. În ziua a şaptea, Zeus potoli marea ca să-i îndemne pe ahei la drum. Aceştia scoaseră corabia de la adăpost şi plecară. Dar Jupiter înălţă deasupra lor un nour întunecat. Furtuna puternică rupse catargul şi-l trânti în mijlocul corăbiei, zdrobind capul cârmaciului, apoi Jupiter, mânios, aruncă fulgerul său în proră. Corabia fără cârmaci se învârti pe loc şi mirosul de pucioasă umplu văzduhul. Marinarii fură înghiţiţi de valuri ca nişte umbre, şi niciunul nu mai rămase pe corabia sfărâmată. Din rămăşiţe, Ulise îşi întocmi o plută. Vântul îşi schimbă ţinta şi-l împinse cu pluta înapoi, între Scila şi Caribda, tocmai când Caribda înghiţea lacomă apele mării. Ca să nu fie înghiţit, Ulise se agăţă de ramurile unui smochin de pe coastă şi rămase spânzurat, până ce Caribda vărsă din gura ei catargul şi toate rămăşiţele corăbiei. Atunci, dându-şi drumul din copac, el se prăbuşi peste scândurile îngrămădite şi se lăsă dus de valuri, fără cârmă, prefăcându-şi palmele în vâsle. Jupiter din ceruri, oricât era de supărat pe Ulise, întoarse privirile Scilei în altă parte, şi-l scăpă de pieire. Puhoiul de ape îl împinse mereu înainte, vreme de nouă zile, iar în ziua a zecea îl duse în insula Ogigia, unde se afla fiica zeului Atlas, sprijinitorul cerului. Zeiţa cu plete frumoase şi cu grai omenesc îl primi cu drag pe Ulise pe care-l aştepta de mult. Vreme de şapte ani rămase el la curtea zeiţei, până i se urî şi de zeiţă şi de şedere multă. Dar cu ce era să se întoarcă acasă, când nu mai avea corabie? În sufletul ei, zeiţa ar fi vrut să-l facă să uite de fiul Telemac şi de soţie şi de patria Itaca, dar Ulise ofta mereu şi nu se gândea decât la ai săi. Dorul de patrie îl mistuia cumplit!