ÎN ITACA.

Ulise mergea acum cu pas bătrânesc la stâna lui Eumeu, mai marele peste porcari în stânele sale. Eumeu era în pridvor, când auzi câinii bătând furioşi. Ieşi repede afară şi văzu că încolţiseră pe un bătrân. Era chiar Ulise, dar păstorul nu-l cunoscu. Şiret ca întotdeauna, Ulise se trânti la pământ, aruncă toiagul, şi nu făcu nici o mişcare. Câinii, rânduiţi în jurul lui, mârâiau fără să-l muşte.

Eumeu alungă zăvozii uriaşi, apoi luă pe bătrân de mână.

— Dacă nu eram acasă, începu Eumeu, te mâncau fiarele acestea, unchiaşule! Altă belea îmi mai trebuia, că n-am destule! Mi se împuţinează turmele văzând cu ochii. Cu scroafele o mai duc eu cum o duc, dar numărul vierilor scade din zi în zi. Abia mai am trei sute cincizeci. Muncesc de dimineaţă până noaptea, şi nici noaptea n-am hodină cu paza. Pentru ce? Ca să satur nişte nemernici îmbulziţi la curtea stăpânului meu, chipurile ca peţitori ai doamnei. O, de i-aş vedea morţi când s-o întoarce stăpânul, dacă mai trăieşte, sărmanul! Dar poate eşti flămând, străine, şi eu te ţin de vorbă.

Eumeu ieşi afară, aduse în braţe doi purceluşi, îi fripse şi pofti pe oaspete la masă. Vinul bun însoţi gustarea fragedă şi limbile oamenilor se dezlegară. Eumeu oftă:

— Hei, ce turme avea stăpânul meu! Dar ce folos! Sărmanul e mort pe undeva, cine ştie! Numai femeia lui, buna Penelope, îl tot aşteaptă şi întreabă pe toţi călătorii, fără să afle ceva, căci toţi care-i aduc ştiri nu ştiu nici ei nimic. În schimb, ea umple de daruri pe toţi mincinoşii. Să nu cumva să-mi îndrugi şi tu vreo poveste, că nu te cred! Te voi găzdui şi te voi hrăni ca pe un frate, fără să mă plăteşti cu minciuni.

Ulise nu se dădu bătut:

— Cu toate acestea, zise el, îţi voi dovedi într-o zi că Ulise trăieşte şi că se va întoarce acasă. El se va răzbuna pe aceşti peţitori netrebnici.

În vremea aceasta, Minerva alerga la palatul lui Menelaos din Sparta şi se arătă în vis lui Telemac, zicându-i:

— Deşteaptă-te, fiu al lui Ulise! Nu rătăci prea multă vreme departe de casă! Nu ştii că palatul tău e plin de duşmani?

Telemac se trezi, se îmbrăcă, iar când Menelaos se ridică din patul în care dormise alături de frumoasa lui soţie cu păr de aur, tânărul îi ceru învoire să plece. Menelaos îi zise:

— Nimic mai urât nu mi se pare decât să ţin pe un oaspe cu sila, ori să-l alung dacă el vrea să rămâie. Iată, totuşi, darul făgăduit, pentru că nu ai voit să primeşti altele mai scumpe şi mai multe.

Telemac luă cupa de aur, se despărţi de gazde şi plecă împreună cu Pisistrate în carul cu telegarii ageri. Ajungând la portul lui Pilos unde lăsase corabia, mulţumi tânărului Pisistrate şi-şi adună lopătarii, care se aşezară la vâsle. Un străin, pe nume Teoclimene, rugă pe Telemac să-l ia cu sine, şi Telemac îl îmbie să se urce în corabie.

În vreme ce ei se apropiau de casă, peţitorii Penelopei aflară abia acum de plecarea lui Telemac, pe care-l credeau în ţară la bunicul lui. Antinous întrebă pe bunul Nemon:

— Cine i-a dat lui Telemac corabia?

— Chiar eu i-am dat-o, răspunse Nemon. Era, sărmanul, tare necăjit. Nu puteam să nu i-o dau.

Şi Nemon se întoarse la tatăl său şi se lăsă de peţit. Penelope află şi ea abia acum de plecarea fiului ei şi o cuprinse o mare teamă să nu i se întâmple vreun rău pe drum lui Telemac. Ea îl credea tot copil neştiutor. Peţitorii se prefăcură că-i poartă de grijă, dar trimiseră în taină o corabie cu douăzeci de oameni care să ucidă pe Telemac la întoarcerea în port.

Pe când corabia lui Telemac luneca uşoară pe valuri, Ulise sfătuia cu Eumeu.

— Nu e cuminte lucru să stau aici, pe cheltuiala voastră, vorbi Ulise, căci nici voi nu sunteţi mai avuţi decât mine. Mai bine ar fi să merg mâine dimineaţă la palat, ca să-mi cerşesc pâinea. Peţitorii tot nu mănâncă din punga lor, şi nu le va veni greu să-mi întindă o bucată de pâine sau de carne, că nu sărăcesc dintr-atâta. Poate voi mai găsi şi eu prilejul să fiu de ajutor în casă, la tăiat lemne sau la făcut focul.

Dar Eumeu nu-l aşteptă să-şi termine vorba:

— Vezi-ţi de treabă, bătrâne! strigă el. Vrei poate să isprăveşti cu zilele? Păi tu nu ştii, se vede, Ce fel de oameni sunt peţitorii. Te vor da în brânci cum te-or vedea, de nu te-or lovi de moarte. Să aşteptăm pe Telemac, şi el ne va spune ce trebuie să faci. El e acum stăpânul nostru, şi el trebuie să hotărască. Noi ceilalţi trebuie să ascultăm. Am fost şi eu odinioară fecior de oameni cu stare şi am trăit o viaţă dulce la casa părinţilor mei. Dar o sclavă feniciană m-a vândut unor corăbieri din neamul ei, şi de atunci am pierdut libertatea. Din mâna lor m-a cumpărat Ulise şi eram mulţumit să-mi duc viaţa pe lângă dânsul, dacă nu se prăpădea, sărmanul.

În acest timp, Telemac ajunse în dreptul stânelor de care îngrijea Eumeu. Se dădu jos din corabie şi rugă pe unul dintre tovarăşi să găzduiască pe oaspetele Teoclimene, până va sosi el acasă. Corabia luă drumul portului, dar Telemac se opri la stână, bănuind că peţitorii îl aşteptau cu armele în port.

Eumeu şi Ulise auziră câinii scheunând ca la vederea unui prieten. Se auziră paşi în curte, apoi Telemac intră în casă. Eumeu se ridică de pe scaun aşa de repede, că-i lunecă o cupă din mână. El prinse pe tânăr în braţe, îi sărută fruntea, ochii şi mâinile, gemând de bucurie, ca un părinte bătrân care-şi vede singurul fiu întorcându-se dintr-o călătorie lungă şi primejdioasă. Eumeu îi încropi un pat din ramuri verzi, peste care aruncă câteva piei de animale. Telemac întrebă cine este bătrânul şi Eumeu îi răspunse:

— Străinul spune că e născut la Creta, dar, urmărit de soartă, a străbătut nenumărate cetăţi şi popoare, până ce a ajuns. Să caute în coliba mea un adăpost de bătrâneţe. Te vei hotărî asupra destinului său, aşa cum îi este rugămintea.

— Vai, cât aş dori să te adăpostesc cum se cuvine în palatul meu, oaspete pe care cerul mi te trimite! zise Telemac. Dar, spre ruşinea tinereţilor mele, eu nu mai sunt stăpân în palatele pe care mi le-a lăsat tatăl meu drag, care de douăzeci de ani ne-a părăsit. Vei rămâne totuşi în coliba bunului Eumeu, iar eu îţi voi trimite cu dânsul tot ce va fi de nevoie vieţii tale. Cât vei rămâne pe lângă casa noastră, fii bine venit!

Apoi Telemac trimise pe Eumeu la oraş ca să vestească mamei Penelope sosirea lui. Abia a plecat Eumeu, când Minerva se şi ivi în prag, tânără ţi frumoasă, cu chipul ei zeiesc. Câinii puternici se înfiorară la ivirea ei şi fugiră urlând în fundul curţii. Zeiţa nu se arătă lui Telemac. Ea chemă pe Ulise în curte şi astfel îi grăi:

— De ce te mai ascunzi de fiul tău? Arată-i-te lui Telemac şi plecaţi amândoi în cetate, după ce veţi auzi împreună pieirea duşmanilor voştri! Eu voi fi mereu lângă voi! Zeiţa îl atinse uşor cu o nuia şi-l întineri ca odinioară. Îl acoperi cu veştminte strălucitoare şi-i insuflă vigoarea tinereţii. Zeiţa plecând, Ulise intră în colibă. Telemac avu acum credinţa că vede un zeu, dar când îşi recunoscu părintele, se aruncă în braţele lui şi amândoi izbucniră în plâns. Apoi alunecară cu gândul în goană peste trecutul dureros şi începură a chibzui cum să se răzbune. Ulise îşi întrebă fiul câţi peţitori sunt şi din ce neam. Telemac îi numără:

— Sunt cincizeci şi doi din Dulihoion, cu şase slujitori; doisprezece din Itaca, douăzeci şi patru din Same; douăzeci din Zacint. Sunt mulţi şi nu-i putem lovi pe toţi deodată. Trebuie să căutăm ajutoare.

— Avem sprijinul zeilor, zise Odiseu. Jupiter şi Minerva sunt de partea noastră. Cu ei împreună vom izbuti neîndoielnic asupra duşmanilor. Mâine dimineaţă tu te vei duce la palat. Întovărăşit de credinciosul porcar, eu te voi urma curând, îmbrăcat în zdrenţe de cerşetor, şi voi intra în mijlocul peţitorilor, nechemat. De mă vor certa sau mă vor lovi peţitorii, tu să nu mă aperi decât cu vorba! Şi, ceea ce e mai presus decât toate, nu vei spune nimănui că Ulise e printre voi. Numai în felul acesta voi putea afla cine dintre ai mei îmi poartă credinţă şi cine mă duşmăneşte. Nici mama ta nu trebuie să ştie că am sosit, ca să nu-şi dea tulburarea pe faţă. Femeile sunt slabe şi nu le poţi încredinţa taine primejdioase.

A doua zi, de cum răsăriră zorile, Telemac porni spre cetate, urmat de departe de Eumeu şi de Ulise, în chip de cerşetor, căci Minerva îi schimbase iarăşi chipul.

Telemac ajunsese de mult la palat şi se bucura de îmbrăţişările scumpei sale mame, când Ulise şi Eumeu băteau încă, cu pas bătrânesc, cărarea ce ducea la palat. Le ieşi înainte Melante, păstorul de capre, cărând la ospăţul peţitorilor cele mai frumoase capre din stâna sa. Cum îl văzu pe Ulise înfăşurat în zdrenţe şi încovoiat de bătrâneţi, căprarul începu a-l ocărî cumplit:

— Niciodată nu s-a putut spune mai pe drept că un netrebnic călăuzeşte pe altul. Unde duci, porcare, pe cerşetorul acesta pleşuv şi înfometat, gunoiul jertfei şi al ospeţelor? Mai bine dă-mi-l mie să mă slujească, măturându-mi curtea, şi va plăti astfel zerul de lapte cu care se va hrăni! Văd eu bine că nu-i place munca, ci vrea mai degrabă să-şi capete pâinea din cerşit, dar te încredinţez, porcare, că de-ţi va trece prin minte să-l cari în palate printre peţitori, toate scaunele-i vor zbura în cap şi-i va trece pentru totdeauna pofta de cerşit.

Furios, căprarul Melante se repezi la Ulise şi-l izbi cu piciorul în coastă. Pe Ulise nu-l clinti lovitura, ci numai mânia îi întunecă vederile. Puţin a lipsit să nu crape capul neghiobului. Eumeu luă apărarea necăjitului său oaspe, strigând:

— Neruşinată şi netrebnică slugă, aşa te porţi cu oaspeţii care-ţi vin în casă? Nu te temi că Ulise, care trăieşte încă, va veni într-o zi înapoi în palatele lui şi te va întreba ce ai făcut cu averea pe care ţi-a dat-o în seamă la plecare?

Dar Melante căprarul tot nu se înduplecă.

— Ce tot trăncăneşti, vulpoi bătrân? zbieră el. Să mă ajute zeii să văd şi pe Telemac străpuns de lăncile peţitorilor, pe cât ştiu de bine că Odiseu s-a prăpădit departe de tărâmul Itacăi!

Şi Melante porni spre oraş, înaintea celor doi drumeţi, care ajunseră mai târziu la poarta palatului.

— Rămâi după mine, zise Eumeu lui Ulise, căci de ne-or vedea peţitorii pe amândoi te vor da afară, bătrâne.

— Mergi înainte! răspunse Odiseu. Să nu te nelinişteşti de mă vor înjura sau mă vor bate peţitorii, căci sunt învăţat cu nevoile. Furtunile pe mare şi bătăliile pe uscat mi-au întărit inima. Voi mai îndura multe nevoi, căci foamea doreşte acestea, foamea cea cruntă şi neîndurerată, izvorul tuturor nenorocirilor. Ea înarmează stolurile de corăbii care, înfruntând primejdiile mării, duc blestemul războiului pe ţărmuri îndepărtate.

Ulise văzu un câine mare şi slab, culcat pe o grămadă de gunoi. Era Argus, câinele său credincios de odinioară, care începu să ridice capul şi să ciulească urechile la stăpânul său. Eroul îl crescuse odinioară cu mâna lui. Mânat de o tinereţe înflăcărată, Argus a purtat odinioară un crâncen război neamului sprinten al căprioarelor şi iepurilor şi cerbilor. Acum, copleşit de bătrâneţe şi de boală, el stătea nebăgat în seamă pe gunoiul pe care slugile regelui îl lăsaseră în faţa casei. Acolo era părăsit câinele Argus, plin de murdărie. El recunoscu pe Ulise şi încercă să se târască la picioarele lui. Dar bietul câine nu-şi mai putu arăta bucuria decât bătând alene din coadă. Ulise îl priveşte; din ochii lui curg lacrimi; el şi le şterge ca să nu-l vadă păstorul plângând.

— Cum se poate, Eumeu, să arunce oamenii aceştia un câine aşa de frumos pe gunoi? zise Odiseu în sfârşit. Se pare că a fost un câine straşnic. Acum nu ştiu dacă sprinteneala sa la drum era tot aşa deosebită ca frumuseţea lui. Sau poate era prost ca cei din neamul lui care, fiind bine îmbuibaţi la mesele regilor, nu fac alta decât să doarmă şi să desfete pe stăpân.

— O, cât greşeşti! grăi păstorul. Este câinele acelui erou, mort poate de multă vreme departe de ţinuturile noastre. De ce nu ai venit să vezi şi tu pe Argus aşa cum era atunci când l-a părăsit Ulise, plecând la Troia? Te-ai fi minunat de el şi, de la cea dintâi privire, ai fi mărturisit vioiciunea şi sprinteneala lui la fugă. Zadarnic mai căuta să scape în desişurile pădurii fiara pe care el a zărit-o. Niciodată nu-i pierdea urma. Acum e copleşit de suferinţă, stăpânul lui e mort într-o ţară străină, iar femeile care slujesc în acest palat, nişte trândave, nu mai au nici o grijă de bietul animal, lăsându-l să moară. Uite, aşa sunt robii! Omul care şi-a pierdut odată libertatea nu se mai poate întoarce la virtuţile sale. O singură zi de robie – aşa a voit marele Jupiter, al cărui tunet se rostogoleşte pe întinderile cerului – o zi de robie răpeşte unui muritor jumătate din însuşirile sale. Rostind aceste vorbe, el intră în sala mare şi se îndreaptă către peţitorii Penelopei.

Argus, care după douăzeci de ani îşi revedea stăpânul drag, încearcă în zadar să-i mai dea un semn de iubire. Privindu-l pentru ultima dată, bătrânul câine moare. Ulise nu cuteză să-l mângâie, ca nu cumva să-l vadă cineva. Intră deci şi el în sala unde ospătau peţitorii. Cum îl zări, Telemac umplu un coş cu tot felul de bucate şi i le trimise. Odiseu le puse în desagă şi se aşeză pe scara de piatră. Dar atunci Melante, văzându-l, întărâtă pe Antinous, cel mai hain dintre peţitori, şi acesta mustră pe Eumeu:

— Cine te-a pus, porcarule, să ne aduci beleaua asta pe cap? Nu eram şi aşa destui care mâncăm din avutul altuia?

Dar Telemac îl înfruntă:

— Vai, ce grijă părintească mai ai pentru averea mea! Dacă eşti atât de grijuliu, de ce nu pleci acasă?

Antinous, furios, repezi după Ulise un scăunaş. Eroul nu se clinti, căci era puternic, dar fapta lui Antinous supără pe mulţi peţitori, îndeosebi pe Amfinomus, cel mai cu suflet dintre toţi. El îl pofteşte pe Ulise la masă şi fiecare îi dă câte ceva din parte-i. Ulise primeşte fărâme de carne şi pâine, apoi se aşază în pragul sălii. Din odaia ei de sus, regina Penelope aude că un cerşetor a fost lovit şi izgonit din casa ei. Ea trimite după Eumeu şi-l roagă să-i aducă pe cerşetor ca să-l miluiască ea, stăpâna casei. Eumeu îl cheamă, dar Ulise răspunde:

— Spune reginei că voi veni mai târziu! Să se mai potolească zarva din casă! Am multe să-i spun în linişte. Eumeu vesti pe regină, apoi plecă la stâna lui.

În palatul lui Ulise, se pripăşise mai de mult un cerşetor, căruia-i ziceau Irus, un căpcăun nesăturat, mare de stat şi rău la gură. Intrând şi el în sală, văzu pe Ulise care trebuia să împartă cu el de azi înainte fărâmiturile de la masa peţitorilor. Aceasta nu-i venea deloc la îndemână căpcăunului, şi el îndată căută prilej de ceartă noului cerşetor. Antinous atâta aştepta. Îl îmbie pe Irus să se bată cu Ulise pentru locul de la masa lor. Lui Ulise nu-i venea bine să-şi arate puterile, dar nici să se lase bătut, căci atunci trebuia să părăsească palatul. Căuta deci să scape, zicând că nu e drept ca un biet bătrân să fie pus să lupte cu un tânăr puternic. Dar când văzu că toţi peţitorii vor să-l vadă luptând, el îşi dezbrăcă haina săracă, arătându-şi braţele vânjoase, pielea netedă şi albă, care nu se potriveau deloc cu chipul lui zbârcit de bătrâneţe. Dar peţitorii, cărora Minerva le luase minţile, nu luară în seamă nimic. Lupta începu. Irus se repezi la Ulise şi-l izbi în piept. Eroul nu se clinti, dar când îşi repezi pumnul greu în faţa cerşetorului, Irus căzu grămadă, cu falca ruptă şi urlând de durere. Picioarele i se zbăteau în aer. Izbânda aceasta îi aduse lui Ulise câtăva vreme de linişte. Peţitorii îl aplaudau şi-l pofteau să strângă demâncare de la toţi. Amfinomus, tot el cel dintâi, îi întinse o cupă de vin şi-i vorbi astfel cu blândeţe:

— Fii fericit de azi înainte între noi, străine, iar zeii să înfrumuseţeze zilele tale din urmă cu podoaba voioşiei, căci multe cred că ai avut de îndurat până acum.

Ulise luă cu bucurie cupa din mâna lui şi-i zise:

— Tu singur, Amfinomus, îmi pari cel mai cuminte din toată adunarea aceasta şi-mi pari vrednic de părintele tău. De aceea ţie îţi vorbesc. Nu urma în faptele tale pilda peţitorilor reginei! Ei risipesc acum bunurile altora, dar sunt asemenea unor iezi pe care o ciută neştiutoare i-a aşezat în cuşca unui leu. În curând leul se va întoarce în vizuină şi-i va ucide. Adevăr grăiesc vouă că Ulise nu va mai pribegi îndelung, departe de patria sa. Toate zvonurile care aleargă pe întinsul pământ pomenesc de întoarcerea lui Ulise. El va veni, şi este mult mai puternic decât voi toţi. El se va răzbuna cu sângeroasă cruzime pe cei care i-au pângărit vatra strămoşească. Tu, prietene Amfinomus, du-te în casa părinţilor tăi şi te fereşte în cea din urmă clipă de cumplita lui răzbunare, căci Ulise nu va intra în palatele sale fără să verse şuvoaie de sânge vinovat.

Amfinomus înţelese adâncimea acestor cuvinte şi coborî privirea în pământ, mâhnit, dar nu plecă. Minerva îi întunecase judecata, căci nu voia să mai scape acum de pedeapsă niciunul dintre peţitori.

Pe neaşteptate, regina Penelope, mânată de Minerva, se iveşte în pragul sălii, însoţită de femei. Peţitorii sunt uimiţi, iar dragostea lor pentru regină nu mai cunoaşte margini. Penelope vorbeşte peţitorilor:

— Când Ulise a părăsit pământul Itacăi, el mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Femeie iubită, dintre toţi luptătorii care plecăm acum, puţini se vor mai întoarce acasă, căci, precum auzii, troienii sunt şi dânşii vrednici mânuitori de arme şi de care de luptă. Nu ştiu care-mi va fi soarta, deci ia bine aminte la vorbele mele! Veghează asupra avuţiilor noastre şi creşte pe copilul Telemac în teama de zei! Când cele dintâi fire de păr vor miji în bărbia copilului nostru, caută-ţi un alt bărbat şi părăseşte palatele lui Telemac!” Aşa au sunat cele de pe urmă cuvinte ale lui Ulise. Iată, a venit vremea să părăsesc aceste palate, ca să las averea cuvenită fiului meu. Văd însă că averea mea se risipeşte pe mâini străine, pe când bunurile voastre rămân neatinse.

Peţitorii se prind pe dată să-i aducă daruri bogate, să-şi arate dărnicia şi averea cât mai mare, iar robii lor încep a căra în palatele lui Ulise minunate şi nepreţuite odoare. Cu această şiretenie Penelope umple de comori palatele sale.

Regina se întoarse în cămările ei, iar peţitorii sunt mulţămiţi că i-au câştigat inima. Sala înaltă şi largă era luminată de o spuză de făclii de care îngrijeau tinerele roabe. Fiind târziu, Odiseu se apropie de fete şi le trimise la culcare, ca să-şi facă de lucru în sală cu aprinsul şi cu stinsul făcliilor şi să mai tragă cu urechea la sfaturile peţitorilor. Fetele însă nu vor să plece. Melanto, sora căprarului Melante, o roabă tânără cu obraji trandafirii, îl înfruntă cu aspre vorbe. Dar Telemac le izgoni la culcare şi Ulise rămase singur în sală, cu Telemac.

— Ascultă, Telemac, vorbi el, cheamă pe credincioasa Euricleea şi duceţi de aici în pod toate armele lui Ulise! Dacă te vor întreba peţitorii, spune-le: „Dragii mei, văd că vă certaţi mereu, şi tare mă tem să nu vă scoateţi ochii cu suliţele acestea, care mi se pare că vă îmbie la fapte nebuneşti. De aceea le-am luat din faţa voastră.” Telemac se duse cu armele în pod, iar în urma lui intră Melanto, care încearcă din nou să alunge pe Ulise din sală. Dar Penelope, coborând tocmai atunci pe treptele de marmură, o auzi ocărând pe Ulise. Penelope o iubea mult pe Melanto şi o crescuse ca pe copilul ei, împlinindu-i toate dorinţele. Acum, tânăra sclavă îi plătea dragostea cu necredinţă. Văzându-i răutatea, regina îi strigă plină de mânie:

— Sclavă obraznică şi neruşinată, ştii doar că am oprit pe străinul acesta să-i cer veşti despre soarta soţului meu.

Melanto fugi speriată, iar Ulise se aşeză pe marmură la picioarele reginei, care-l întrebă:

— Cine eşti, străine? Care e cetatea în care ai văzut lumina zilei?

El răspunse:

— Nu-i pe lume om care să nu fi auzit de frumuseţea şi înţelepciunea ta, regină. Am auzit că asupra supuşilor tăi domneşti cu blândeţe şi cu dreptate. Fii şi cu mine atât de îndurătoare! Întreabă-mă orice vei voi, dar ocoleşte întrebările despre fiinţa mea fără de noroc! Am foarte multe lucruri să-ţi spun. Am văzut cele mai minunate colţuri ale pământului. Întreabă-mă!

— Nu mai vorbi de frumuseţea şi de gloria mea! răspunse regina. Acestea au fost daruri de la zei, pe care Ulise le-a dus cu sine peste lume. Partea mea în viaţa pe care o trăiesc acum în silă e o căsnicie pe care o urăsc şi pe care am încercat de patru ani încoace s-o înlătur. Dar astăzi chiar părinţii mei mă silesc s-o fac, şi de aceea ochii mei sunt necontenit scăldaţi în lacrimi.

Din porunca reginei, bătrâna Euricleea aduse un vas cu apă şi se aplecă să spele picioarele oaspetelui, după obicei. Pe când îl spăla, ea văzu pe genunchiul lui un semn de demult, o rană făcută de un mistreţ la vânătoare. Euricleea răsturnă vasul de apă şi era gata să ţipe, dar Ulise cu privirea o opri să vorbească. Bătrâna tăcu, Penelope nu auzi, nu văzu nimic şi-şi urmă cuvântul:

— Noaptea, când lumea toată doarme, eu aştept zadarnic somnul, întinsă în culcuşul meu. Uneori, foarte arare, adorm, dar somnul mi-i întretăiat de visuri tulburătoare. Iată, astă-noapte zeii mi-au trimis un vis ciudat, pe care nu-l ştiu în nici un chip tălmăci. Se făcea că în curtea mea creşteau douăzeci de boboci de gâscă, dar într-o zi un vultur uriaş, cu ciocul încovoiat, coborând ca un fulger din piscurile munţilor, îi măcelări pe toţi într-o clipă, apoi se ridică şi pieri asemenea fulgerului. Dar el se întoarse şi, aşezându-se pe straşina casei, îmi vorbi cu glas omenesc: „Visul tău nu va fi o nălucire deşartă. Bobocii crescuţi în bătătura curţii tale sunt prinţii peţitori, iar eu sunt Ulise, care mă întorc, în sfârşit, de peste lume, ca să te mântui odată de ei”.

— De ce mai vrei să-ţi tălmăcesc un vis atât de limpede, grăi Ulise, uimit el însuşi de semnul trimis de zeiţa Minerva, când ai auzit chiar cuvintele soţului tău?

— Visele sunt de nepătruns, suspină regina. Limbajul lor e îndoielnic şi nelămurit. Două porţi se deschid acestor vedenii: una, de fildeş, nu aduce muritorilor decât icoane trecătoare, alta, de corn lustruit şi străveziu, aduce semne adevărate, care se împlinesc. Cum pot eu crede că nălucirea visului mi-a venit pe calea aceasta, iar nu pe cea înşelătoare? Dar spune-mi, străine, l-ai văzut pe Ulise vreodată? Ai vorbit cu el?

— L-am văzut, răspunse Odiseu, îmi amintesc foarte bine când a fost în casa tatălui meu.

Şi regina nu se mulţumi, ci iarăşi îl întrebă:

— Ce haine purta Ulise pe atunci?

Şi Odiseu răspunse:

— Nu ştiu dacă mai purta încă hainele date de tine, căci pe multe locuri unde a fost oaspete a primit daruri de preţ. Dar îţi voi spune: el purta, pe cât mi-aduc aminte după douăzeci de ani, o haină groasă de lână purpurie, ţesută în două părţi şi prinsă cu un ac într-un giuvaer de aur pe care era desenat un câine. În labele câinelui se zbătea o ciută. Toţi se mirau de frumuseţea desenului. Şi câinele şi iedul parcă erau vii şi se mişcau. Mai văzui pe Ulise o tunică subţire ca pânza de păianjen care strălucea în soare.

Penelope începu a plânge, căci hainele de care vorbea pribeagul erau făcute chiar de mâna ei, iar de giuvaer îşi amintea foarte bine. Regina plecă plângând în odăile sale. În sala cea mare de la intrare, Ulise îşi închipui un culcuş din pielea rămasă de la vitele tăiate la ospăţ. El nu-şi mai găsea pic de somn, căci ochii lui fuseseră martori îndureraţi ai nelegiuirilor ce se petreceau până în toiul nopţii în palatul său. El voia să pună mâna pe un paloş ca să-i ucidă pe toţi ce-i batjocoreau căminul, dar îşi izbi cu pumnul încheietorile inimii şi o sili să-şi potolească bătăile ce răsunau ca un clopot în urechile sale. Somnul, mângâierea nefericiţilor, nu se lipea de pleoapele lui Ulise, şi atunci zeiţa Minerva îi împânzi vederile cu farmecul dulce al somnului.

În zori, palatul se umplu cu încetul de zgomotele mulţimii care se trezea şi de glasul slugilor care alergau după treburi. Eumeu, iar după dânsul toţi păstorii, adunau la palat roadele pământului darnic. Veni şi Filetes, cârmuitorul bouarilor, care văzând pe Ulise întrebă:

— Cine e bătrânul acesta? Nu pare un om de rând. Apoi îi întinse mâna prietenos. Bine ai venit, bătrâne, poate că aici vei găsi alinarea suferinţelor, căci multe vei fi îndurat în viaţă.

Se bucură inima lui Ulise de credinciosul său Filetes. Dar Melante, cum sosi, iarăşi ocărî pe oaspete cu vorbe grele. Ulise răbda şi nu spunea o vorbă, aşteptând ziua răzbunării. El înălţă lui Jupiter o rugă fierbinte, şi semne divine începură să se arate. Jupiter răspunse eroului cu bubuit de tunet pe cer senin, iar în sfatul peţitorilor care pregăteau moartea lui Telemac se arătă venind dinspre stânga un vultur cu un porumbel în gheare. Semn rău, de urgie divină, erau pentru dânşii vulturul zburând dinspre mâna stângă, precum şi tunetul din senin. Amfinomus le tălmăci voinţa lui Jupiter, dar nici un peţitor nu părăsi palatul în care moartea îi pândea. Telemac aduse în mijlocul peţitorilor pe Ulise, căruia-i încărcă braţele cu bunătăţi. Dar Antinous izbucni iarăşi împotriva cerşetorului. Un altul, pe nume Csetip, când văzu că Telemac îi ţine partea, aruncă asupra lui Ulise cu un butur de bou. Eroul se feri, dar osul izbi pe un slujitor. Telemac îi strigă:

— Mare noroc ai avut, Csetip, că nu ai nimerit pe oaspetele meu, căci ţi-o jur că te găuream cu suliţa, de nu te mai întorceai la părinţi. Să nu mai cuteze cineva aici, în casa mea, să-şi arate obrăznicia, căci acum nu mai sunt copil să pot răbda. Mi-ajunge să văd cum îmi risipiţi turmele şi-mi beţi vinul. Nu voi mai îngădui să-mi loviţi oaspeţii şi nici să-mi batjocoriţi roabele.

Dar Jupiter le luă peţitorilor minţile, căci ei, în loc să se cuminţească, izbucniră în râsete, ca nebunii. Atunci Teoclimene, ghicitorul pe care Telemac îl adusese cu sine în Itaca, le vorbi astfel:

— Nefericiţilor, ce vi s-a întâmplat de au împietrit feţele voastre ca în faţa unei primejdii nevăzute? Un nour întunecos vă ocoleşte de pretutindeni. Urlete izbucnesc. Obrajii voştri sunt scăldaţi în lacrimi. Râuri de sânge şiroiesc în jos, de-a lungul pereţilor şi stâlpilor de marmură. Tinda şi ograda palatului se scufundă în întuneric şi deschid un drum al cărui capăt e fundul negru al infernului. Soarele nu mai străluceşte pe cer, iar din lăcaşul negru al morţilor până la voi se răspândesc văluri întunecate de miasmele morţii. Fugiţi cât mai e vreme, ca să nu vă ajungă prăpădul!

Zadarnică fu însă prevestirea lui Teoclimene. Peţitorii voiau să înece în hohote de râs ceea ce ar fi trebuit să-i sperie cu dinadinsul.