Sus pe malul Nistrului

La curţile Sandului

Zării zâna codrului.

N’a fost zâna codrului,

Ci-a fost fica Sandului.

Frunză verde de cicoare,

Sandu avea o fată mare,

De frumoasă ce era

I-a pus nume Dochiţa

În numele mâne-sa;

De harnică ce era

Pe la zori mi se scula,

Mâneci albe sufleca

Pe ochi negri se spăla

La icoane se ’nchina

În rochie se ’mbrăca

Curţile le mătura,

Gunoiul că mi-l scotea

Şi afară-l aruncă,

Apoi iară se ’nturna

În casă mi se băga

Cofele ’n mâni apuca,

Subsuoară le-aruncă.

Și la Nistru se ducea

Apă rece aducea,

Apă rece, nencepută

Pentru dragoste făcută.

Iară Turcii mi-o simţia

Şi la pândă se punea;

Doar ’n cale le-a pica
Să puie mâna pe ea

Asta Turcii mi-o făcea

Dar Dochiţa nu ştia,

Şi ’n alte zori se scula

Cofele ’n mână lua
Şi la Nistru se ducea.

La Nistru cum ajungea

Cofele jos le punea

Şi pe Nistru se uita;

Şi cum sta, şi cum privia

Nu departe îmi zăria
Nişte brazi mândri ’nfrunziţi;

Nu era brazi înfrunziţi,

Dară Turci la ea veniţi!

Atunci ea cum i-a văzut

Bine cum i-a cunoscut,

Că nu sunt brazi înfrunziţi

Ci sunt Turci ia ea veniţi,

Ea atunci s’a spăriat,

Cofele le-a aruncat,

De pământul a sunat.

Cofele jos le-a izbit,

Cercurile de-au plesnit,

Doagele de le-au sărit.

Toate de s’au ţăndurit.

Doagele văzdoagele

Cofele garoafele,

Înapoi iar s’a ’nturnat

La mă-sa a alergat,

Maicii sale a cuvântat.

„Maică, maică, ce-am văzut,

Ce-am văzut, ce-am auzit,

Nu ştiu, zău, ce-i de făcut!

Turcii vin ca să mai iee,

Dar, maică, să nu mă dee!

Vorba ah! nu mi-oiu sfârşi

Turcii la mine-or veni

Şi pe mine m’or răpi

Dela sânul tău cel dulce.

Şi unde n’am mai fost m’or duce.

Spune-mi, spune-mi, maica dragă

Unde să m’ascund degrabă?

— Du-te fică ’n grădiniţă

Sub un corciu de tămâiţă,

Ori mai încolo ’n grădină

Sub o tufa de sulcină

Şi acolo mi te-ascunde,

De-or veni ei n’or şti unde

Ai fugit şi te-ai ascuns

Şi pe Nistru’or trece ’n sus! —