BANCHETUL

Elescu era la Bucureşti. El chemase pe Georges şi-i comunicase toate câte erau să se petreacă la Făneşti. El ştiu atât de bine să plede cauza Elenei, încât atrase pe Georges în ideile sale de a o răzbuna.

— Trebuie să o răzbunăm – zise Georges – dar mijlocul?

Mijlocul? lasă-mi mie să-l aleg; promite însă că mă vei seconda; află de acum că va fi teribil şi ridicol totdodată.

— Promit tot.

Şi Georges plecă, lăsând pe Elescu a se gândi la cel mai bun mijloc de răzbunare.

Petru se arătă.

— Un serv te caută cu un bilet, zise el.

— Un bilet de la Elena… dă-mi…

— Iată-l.

Elescu citi biletul.

„Timpul deschide şi mai mari rănile inimii mele; dar pe cât te iubesc, pe atât aceste răni cresc, pe atât tu pari că devii indiferent… Ai făcut din mine o Safo… vorbeşte şi voi fi a ta, când? unde? decide.

Zoe

P. S. Renunţă la E… Sunt trei zile, bărbată-său a surprins-o în braţele unui ţăran.” „Ah! ce infamă calomnie! … Acest bilet îmi trebuia. Elena va fi acum răzbunată cu uz ură.” El răspunde:

Duminecă la zece oare seara: la mine acasă.

A. Elescu” „Dară – urmă el vorbind u-şi – voi da un banchet ca acela al lui Ealtazar… toată junimea elegantă va asista… Vom avea locuri pentru cele mai graţioase sclave ale Venerei… răzbunarea va fi teribilă…”

Asfel vorbi Alexandru şi, dând biletul servului, chemă mai mulţi antreprenori pentru ca să decidă despre banchet.

Duminecă seara toate erau preparate. El avea o casă mare şi mobilată cu gustul cei mai rar.

La 9 ore amicii săi erau adunaţi, fiecare din ei erau înştiinţaţi că are să se treacă un fapt straordinar în acea casă, o pepinieră din cele mai graţioase întreţinute erau să asiste la această sărbătoare.

Zoe primise biletul lui Alexandru şi răspunse îndată că va veni la el acasă duminică seara. Ea nu ştia nimic despre banchet.

Casa lui Elescu era fondată spre fundul unei cui’ţi mari, între curte şi între o grădină minunată. Părintele său avusese gustul frumoaselor arţi. Pe la anul 1820, erau în Bucureşti nişte emigraţi italiani, din care unii artişti remarcabli în arhitectură, pictură, sculptură; aceşti oaspeţi, fii ai poeticei Italii, lăsară românilor mai multe case mari cu arhitectură, care până astăzi fac omamântul Bucureştilor. Unele din aceste case sunt casa Vilara, casa Filip, casa Grigorie Ghica etc., însă casa Elescu se distingea prin lucrările de artă cu arhitectură, sculptură, pictură. Copii după tablourile celor mai mari maisteri orna apartamentul Elescului, vase de marmoră de Carar; amfore antice cu mozaic încrustat în pântece şi cu ansele albe; busturi de marmură albe şi lucrate cu artă; busturi de bronzul cel mai curat. Statuie de marmură, în grădină, bazine de marmură albe cu sărituri de ape, le trecem în revistă repede ca să le descriem în urmă cu de-amăruntul. Casa lui Elescu este singură în România unde arta are un altar alături cu luxul. Iconoclastria a ucis frumoasele arţi, la români şi la toţi popolii ce urmează acest rit, precum în vechime le ucisese la ebrei. Arţile în secolii trecuţi nu se puteau cultiva decât în biserici, şi ele erau gonite de aici. Către acestea românii sunt simţualişti! un simţualism ce nu are nici facultatea de a forma gustul! Ei sunt datori aceasta relaţiunilor cu fanarioţii şi oştirilor streine; doctrinelor filosofice ale Occidentului, trecute aici într-un secol de criză şi rău înţelese. Caracterul naţional s-a plecat; morala şovăie, virtutea nu mai este o fericire omenească! ferice este acela care poale să dezmierde mai mult simţurile. Credinţa românilor în ei însuşi pare atât de slabă, încât viitorul cade în îndoială: prezintele este tot; mâne nimeni nu ştie ce va fi. Certe neîncetate de partide, rezbele civile, intervenţiuni de armate streine; necontenite schimbări de regime, de domni contribuiră asupra lor, spre a sorbi cu voluptate plăcerile. Filosofia epicuriană le împrumută partea sa materială. Gloria, mărirea, onoarea, virtutea sunt nişte ficţiuni: este nebunie a pune meritul în abnegaţiune şi sacrifice. Plăcerile sunt create de Dumnezeu pentru oameni, pentru ce ne vom priva de dânsele şi vom născoci noi înşine griji ucigătoare? viaţa este scurtă şi supusă la dureri: aceasta ne spune că trebuie să ne bucurăm neîncetat… omul nu trăieşte decât o dată.

„… Currit mortalibus aevum Nec nesci bis posse datur” 23 zicea Silius Italicus

Salonul lui Elescu era raritate, pereţii erau coperiţi de stuc, marmură şi arabescuri, spaţiul unde se termină păreţii şi începe plafonul era coperit cu figuri de marmură, reprezintând diverse zeităţi antice. Intre aceste figuri se vedeau nişte mozaice de cristal cu diverse colori, formând diverse figuri de fantezie. Plafonul de lemn, sculptat cu artă şi aurit pe margini, la mijloc lăsa spaţiul liber picturei, care crease tablouri rechemând scene mitologice. În patru colţuri ale salonului, pe patru piedestale de granit roşu, se înălţau patru statue în măi’ime naturală, reprezintând patru idoli. Zece candelabre de bronz de o înălţime de mai multe picioare, răsfrângându-se asupra lor prin diverse rămuri purtând diverse figuri, se odihneau în faţa a zece oglinzi mari şi ţineau mulţime de lumini. Şase mese de lemn de palisandru, lucrate cu artă, erau aşezate în faţa a şase canapele de palisandru care erau îmbrăcate cu o stofă de mătase preţioasă.

În cele două părţi ale lungimei salonului, veneau alte camere, camera de culcare, camera de îmbrăcare, camera de lucrare, camera de bibliotecă, de recepţiune, camera pentru amici. În toate aceste camere luxul se arată lângă artă, marmura cu diverse feţe, porfira, agata reprezintă diverse păseri, naiade, nimfe, animale. Lemnul cel mai preţios pare că a voit să rivalize cu piatra şi să arate că el poate să fie mai docil sub mâna artei, ivoriul se vede pe marginile uşilor şi ferestrelor, ebenul se împleteşte cu lemnul de roze pe mese, pe jeţuri, tapete de Turcia coperă plânsetul, pereţii sunt decoraţi cu basoreliefe de stuc, vase de marmură de diverse colori.

Sala de mâncare din etagiul de jos era atât de mari ca salonul, plafonul ei se odihnea pe douăsprezece coloane de granit, douăsprezece statue, reprezintând atâtea persoane mitologice, apăreau aici candelabre mari aşezate pe piedestale de granit, şi încă atâtea oglinzi mari lipite de pereţi, plafonul reprezintă un consiliu de eei în Olimp.

Toate aceste obiecte preţioase veneau de la părinţii săi. Elescu Ie păstrase poate chiar prin lipsa lui de mulţi ani din ţară. Cina fuse splendidă, bucatele, vinurile şi fructele cele mai rari îneântară pe oaspeţi. Nu vom întârzia la cină: oaspeţii se urcară în salon şi în patru camere ce comunicau cu salonul.

Aceşti oaspeţi erau mai mulţi tineri, amici şi cunoscuţi ai Elescului, luaţi din toate clasele societăţii. Damele erau dintre ţinutele cele mai tinere, mai frumoase şi mai puţin răspândite în lume. Un piano, o harpă, viori formau instrumentele ce trebuiau să joace; şase bărbaţi şi şase fernei, exersate de trei zile asupra ariilor şi cântecelor date de Alexandru, erau destinaţi să le execute anume.

Servii purtară tăvi de argint, pe care străluceau cupe de cristal aurit şi carafe cu licliiorile cele mai rari, alţii destupară butilci de vinuri streine. Muzica începu să execute o arie voioasă ce invita la desfătare.

Oaspeţii rămăseseră uimiţi, bărbaţii se aşezară pe lângă câte una din damele de faţă. Banchetul ameninţa a deveni o orgie romană; o femeie însoţi sunetul instrumentelor cu aceste vorbe:

Timpul doruri ne urseşte, O, amantul meu sublim!

Ora trece, se topeşte, Şi ne zice: Să iubim!

Vin’, te-mbată cil delicii P-acest sân deschis acum, D-ale graţiilor capricii, D-al amorului parfum!

Dar mai spune încă mie, O, ferice-nvingător, Că-n arzânda lui beţie Nu s-o stinge-al tău amor!

Acest cântec făcu să tresară de voluptate oaspeţii, fiecare îşi luase câte o femeie alături pe care o urma cu răsfăţări amoroase. Pudoarea şi rezistenţa nu erau priimite aici. Femeile ce formau acest cerc se credeau născute pentru satisfacerea simţurilor oamenilor; câteva dame din societatea mare din banda voioasă cu care făcuserăm cunoştinţă la Făneşti, între care Tudorina şi altele, veniseră aici cu amanţii lor, nevoind să-i lase singuri, câteva alte clame bogate şi cunoscute, dar de o, vârstă matoră, ce veniră să găsească aici un nou sorginte de plăceri, luau parte activă la această orgie. Pe stradă trăsurele veneau şi reveneau, femeile bărbaţilor ce se aflau aici sau amantele ce ştiau că amanţii lor sunt aici, geloase, neastâmpărate, necutezând să intre în acest lăcaş, se mulţumeau să alerge pe stradă. Acest banchet făcuse o revoluţiune în familii.

Elescu adresa vorbe tutulor bărbaţilor, tutulor damelor. El se aşeză lângă o femeie ţinută, una din cele mai frumoase ce erau în sală.

— Îţi plac aceste petreceri? o întrebă el.

— N-am văzut nimic mai frumos – răspunse aceasta

— Mi se pare că visez… Cine este stăpânul acestii case?

— Nu îl cunoşti?

— Nu! mi s-a zis să viu, am venit. Pentru noi nu se cere a cunoaşte persoana care ne cheamă. Suntem ale tutulor ce vor să se dezmierde cu noi, nu putem alege, nici refuza pe nimeni; aurul dă drept celui dintâi venit a cere favoarea noastră.

— Nu ai iubit niciodată? întrebă Alexandru.

— Dacă iubim? … dară, dară – răspunse ea – aceasta se întâmplă câteodată, dar nu cunoaştem patima. Amorul cel tare se formează din piedeeele ce întâmpină, aceste piedici nouă ne sunt necunoscute. Amorul caută să fie încă hrănit de stimă, de admirare, noi nu putem nici să stimăm, nici să admirăm oamenii care ne despreţuiesc, cari ne cumpără cu o bucată de aur, afară de aceasta, excesul slăbeşte simţurile noastre.

— Mi se pare – zise Alexandru – că nu ai o bună opiniune de meseria ce profesezi!

— Ai dreptate, eu cel puţin roşesc de multe ori de mine însumi…

— Renunţă atunci la această meserie!

— Nu se poate – zise ea – este târziu…

— Târziu?

— Dară, nu mai este nimic în corpul şi în sufletul nostru, apoi lumea nu ne dă pace, ascultă cântecul ce începe acum!

Un bărbat cântă următoarea odă pe o arie tristă şi voioasă totodată:

Ce-i amorul? o beţie, Dar sublimă-n al ei zbor!

Dulce-i a sa bucurie!

Dulce este al lui dor!

Vai! în viaţa fugătoare Nu mai ştiu ce să doresc:

Zilele strălucitoare?

Nopţile ce răcoresc?

O, morală, te închină…

Doctrinari, tăceţi acum!

Voi veţi foc fără lumină, Roze fără de parfum!

Daca legături ce place M-au oprit să iubesc, eu, Legătura omu-o face, Pe amoare, Dumnezeu.

Să-nceteze să iubească Muritorul obosit, Ce în calea omenească Inima i-a vestejit!

Eu voi celebra amorul Şi-n parfumul lui ceresc, Beat, uitând ferice dorul, Zilele voi să sfârşesc!

— Putem rezista la vocea plăcerilor?! urmă ea. Vinul spuma în cupele de cristal. El contribuia să aprinză imaginaţiunea oaspeţilor ca picăturile de spirt aruncate în foc; nişte femei elegante cu ftot atâţi bărbaţi executară danţuri naţionale cu o artă rară, în sunetul muzicei. Plăcerile, ele însuşi, semănau că se îmbată.

— Voi o orgie romană! zise un oaspot.

— Ce zice? întrebă Tudorina pe amantul ei.

— Zise – răspunse el – să se dezbrace toţi, bărbaţi şi femei.

Damele scoaseră un ţipet.

— Ideea este minunată, zise o damă din banda voioasă. Să deşertăm cupa plăcerilor până în fund! …

— Noi plecăm! ziseră Tudorina şi amica sa.

— Rămâneţi încă! le ziseră amanţii.

Trei femei ce reprezintau ursitele cântară atunci însoţite de harpă:

Vin’ la noi, streine june, Să te-mbeţi de desfătări;

Vin’ să-ţi împletim cunune Din angelici dezmierdări!

Vin’, cu roze împleteşte Anii tăi cei grăbitori Pân’ ce timpul nu coseşte Ale tinereţei flori!

N-amânaţi plăcerea dulce!

Timpul e amăgitor, Ce răpeşte, nu aduce Fragetului muritor.

Astăzi toate pentru tine Jos în viaţă strălucesc Şi dorinţele divine P-al tău sân se rătăcesc;

Mâne se vor stinge toate Ca parfumul serii-n vânt.

Mâne sufletul tău poate S-a preface în mormânt.

Timpul fuge… vin’ mai tare!

Toate câte-n lume plac Trec cum trece-o sărutare, Toate lacrime se fac.

— Bravo! strigară oaspeţii.

— Vă place această filosofie? întrebă Elescu. Vai, pare-mi-se că este tot ce iubiţi în lume! … o, virtuţi, morală, voi nu mai sunteţi! … o, străbuni, vedeţi pe următorii voştri! … nici o inimă nu locuieşte aceste corpuri! … voi nu căutaţi decât plăcerile, ei, bine, dezmierdaţi-vă şi sfârşi-ţi prin a pierde cea din urmă rază divină din inimile voastre! …

— Cine vorbeşte aici de morală şi de virtute?! … zise o voce, şi douăzeci de voci se auziră râzând cu hohot.

— Să cânte încă! strigă Alexandru. Ceea ce este scris caută să se împlinească. Această generaţiune este pierdută… pe cenuşa ei va răsări un popol mare şi generos.

O femeie jună şi frumoasă cântă oda următoare, rezemată graţios pe braţele unui june:

Vinul curge-n cupe pline Şi se varsă spumător, Asfel inima în mine, Plină, varsă-al ei amor.

Ameţeală el aduce, O, amantul meu plăcut, Voi să lupt; dar fată-ţi dulce, Cum o văz, m-am şi pierdut.

Vino! sânu-mi astă dată Ţi-e deschis… tu mă iubeşti?

Vino iute şi te-mbată De tezaurii cereşti.

Te grăbeşte, dulce soare.!

Orele se schimbă-n zbor;

O femeie e o floare, E o floare-al ei amor.

Astăzi ne surâde nouă, Dar se-ntoarce despre vânt;

Vin’ pe sânul meu de rouă Şi îţi fă al tău mormânt.

Cum în cupe străluceşte Spuma pe suavid vin, Ah! amorul meu pluteşte Peste suflelu-ţi sublim.

Însă spuma de plăcere Se topeşte nencelat…

Soarbe-o până ce nu piere, O, ferice adorat.

Sânii mei sunt dulci gradine Ce amorul, numai el, Le deschide pentru tine, Pentru tine singurel.

Zoe era într-una din camerele rezervate ale casei, unde aştepta cu nerăbdare.

Elescu îşi aduse aminte de dânsa… El lăsase un bilet pe o masă, cu următoarea coprindere: „O treabă grabnică mă ţine încă afară… voi veni însă… până atunci, dezbracă-te şi ia posesiune de patul meua.

Zoe urmase coprinderea biletului întocmai.

Camera în care se afla Zoe era alături cu cea din urmă cameră deschisă oaspeţilor. Ea adormise aşteptând venirea lui Elescu; în timpul somnului său o umbră se strecurase aici, luase toate vestmintele Zoei şi dispăruse eu ele. Pe la 2 ore din zi, Zoe se deşteptase. Ea căută orologiul.

„M-a înşelat – zise ea – mă voi duce! …”

Se scoală, caută vesmintele, nu le află la locul unde le pusese.

„Ciudat! îşi zise ea. Nu aflu vestmintele… mi se pare că o femeie a venit şi le-a luat… pentru ce? … încep a crede că a râs de mine Alexandru… că voieşte să mă insulte… dar, în adevăr, nu înţeleg…”

Se duce la uşa pe unde intrase, uşa era încuiată pe dinafară.

„Desigur că este ceva”, îşi zise ea cu spaimă.

Sună clopoţelul de mai multe ori… tăcere.

Vede o altă uşă în partea opusă, aleargă acolo., cearcă să o deschiză… uşa se deschide… Zoe se află deodată faţă în faţă cu o adunare numeroasă de bărbaţi şi de femei. Ea apăru într-o cămaşă de batistă fină, pentru tot vestmântul.

La această apariţiune, oaspeţii strigară: „Orgia romană! orgia romană 1… toate femeile să rămâie în cămăşi! libere acelea care vor voi să meargă mai departe! …” „Înţeleg acum! zise Zoe; oh! îmi voi răzbuna amar! …” şi căzu leşinată în braţele unor tineri.

— Nevasta mea aici! nevasta mea în cămaşă! … strigă Şeni, bărbată-său.

Elescu se retrase în camera sa de culcare.

„Elena e răzbunată mai mult decât am voit – îşi zise el – acum explice-se cu bărbată-său cât va voi! … Iar voi, reprezintanţi ai generaţiunei de astăzi, ruşinea naţiunei, rămâneţi de vă dezmierdaţi până mâne, atâta numai, la plecare să nu furaţi obiectele preţioase din camere! … Inima voastră e moartă, moliciunea s-a aşezat la focarul românilor. Nimic mare, generos, sublim nu mai mişcă aceste inimi putrede! sclavia nu mai face să roşească fiii românilor. Daca ei ar simte ruşinea soartei lor, ar fi încă o speranţă pentru viitor! … streinii au călcat acest pământ, au insultat părul alb al părinţilor Voştri, onoarea naţiunei, a familiilor, şi voi aţi purces înainte-le cu capetele plecate, cu cununi de flori: le-aţi deschis sânul familiei voastre, şi aţi dat lor pă fraţii voştri, care aveau încă inimă pentru ţara lor, ca să-i închiză şi să-i muncească! …”

Alexandru, vorbind asfel, adormi.

A doua zi el scrise Zoei următorul bilet „Doamnă!

Am făcut o laşitate care va rămânea ca o pată pe viaţa mea; dar nu mă căiesc. Veninul ce verşi pe această tristă societate au picat pe mâna celor ce iubesc… ai căutat, fără mustrare de cuget, să smulgi onoarea unei femei prin născocirea intrigii căreia acel mincinos Ranu a fost instrumentul mizer; ai căzut. În urmă ai făcut pe bărbatul acestii femei să creează că petrece nopţile în braţele mele, ai preparat o călcare infamă şi ai dus acolo o parte din societatea din Bucureşti… ai căzut încă o dată, dar această femeie e prea delicată ca să mai poată trăi după acest scandal. Ea este astăzi o femeie dezonorată în ochii societăţii; cel puţin nu a pierit fără o amară răzbunare.

Elescu”

Zoe citi biletul şi îl rupse.

„Acest om e nebun! zise ea, îl iubesc însă şi sunt ferice că am vestejit pe ceea ce iubeşte, dar aceasta nu este destul: îl voi ucide şi pe dânsul! …”

În seara de banchet Zoe căzuse leşinată în braţele unor juni, când se deşteptă era în trăsură cu bărbatăsău, care o ducea acasă, bărbată-său îi aruncase, ca să o ducă, mantela sa pe dânsa. Acasă se întâmplă o scenă furtunoasă între dânşii.

— Ruşine! zise el, ce ai căutat acolo? cum ai apărut îmbrăcată numai într-o cămaşă fină? …

— O parte din mustrarea ce îmi faci poci să ţi-o fac eu însumi; dar rămâi credincioasă tractatului nostru. Sunt cinci ani… îţi aduci aminte… cinci ani de când tu nu mai eşti… eu am rămas femeie… ai douăzeci de ani mai mult decât mine… am cerut divorsul, tu ai refuzat, dar ai propus că poci să am totdauna câte un amant, cu această condiţiune am rămas femeia ta, cel puţin în ochii lumei, aceasta s-a urmat prin ştirea ta… cum vii astăzi să mă mustri că am fost la amantul meu? …

Zoe îi spuse atunci toate câte i se întâmplaseră şi care precedară apariţiunea sa în camerele banchetului.

Bărbată-său păru mai liniştit…

— Însă, draga mea – zise el – altă dată caută de-ţi alege mai bine amanţii!

— Ceea ce voi să fac acum, am nevoie de concursul tău ca să pedepsesc pe acest laş…

— Bani îţi dau cât vei voi, dar nu mă amesteca în certele voastre… aceşti bonjurişti te ameninţă cu dueluri, şi nu şi-a găsit omul. Eu nu mă bat în duel nici cu acele de cusut.

El zise şi, speriat de ideea unui duel, se retrase în camera sa de culcare.

— Laş! strigă Zoe.

Ziua era aproape. Ea se aruncă pe pat şi adormi gândindu-se la chipul cu care ar face un mare rău Elescului.

A doua zi de dimineaţă, ea priimi vizita unui ofiţer strein, care venise să viziteze România de mai multe luni. Acest om era de 45 la 50 de ani; urât, ciupit de vărsat; cu părul roşatec, cu ochii albaştri, dar un albastru mai mult alb, mai fără gene şi sprincene, gras şi gros, manieră grosolană, tip de cafenea; dar era bine priimit în saloanele Bucureştiului, căci purta titlul de idaron Honferburg, titlu luat la hotarele ţării, intiând.

Niciodată Zoe nu fusese mai amabilă ca în acea dimineaţă cu baronul, ceea ce făcu să se mire mult acest din urmă.

— Bine-ai venit, baroane! îi zise ea, ne-ai părăsit cu totul.

— Viu aici la fiecare două zile, doamnă.

— La fiecare două zile? parcă ai zice la fiecare două ore… două zile vi să pare foarte aproape; mie mi se pare foarte departe… este o crimă a priva pe amicii săi de plăcerea de a te vedea… când cineva are simpatiile amicilor săi cum le ai d-ta, dară, face o crimă făcându-i să-l dorească.

— Nu ştiu, doamnă, cum am meritat această bună opiniune? …

— Fără a te gândi, poate, aceasta este un merit mai mult.

Baronul se confunda în mulţumiri de tot felul.

Zoe îl invită să şează, şi ea singură îi trage un jeţ lângă dânsa.

„Negreşit că soarta s-a schimbat, îşi zise baronul.

— Cum ai petrecut aceste zile? îl întrebă Zoe, pe la noi nu ai venit… cel puţin cred că nu ne-ai pierdut din memorie?

— Un singur minut…

— Adevărat? … dacă altă dată aveam motive a nu pleca urechea la oarecare vorbe amabile ce îmi ziceai, astăzi nu mai am puterea a nu crede…

Baronul voi să se încredinţeze despre adevăratul simţ al vorbelor Zoei şi căută să o facă a pune puntul pă i.

— Cred că aţi uitat natura acelor amabilităţi, zise el… eu însă nu am putut să le uit: simţimântele ce v-am exprimat atunci trăiesc şi astăzi în inima mea… oricum, vi le aduc aminte, cel puţin în extract, ziceam, că eşti adorabilă, ca te…

— Destul! zise Zoe, puindu-i mâna pe gură, pe care baronul o sărută de mai multe ori, crezi că o femeie are nevoie de o declaraţiune ca să afle că este iubită? …

— Eşti încântătoare! eşti sublimă! Schiller şi Goethe nu ar vorbi mai bine! … zise el cu transport, lasă-mă să-ţi spui cât eşti de frumoasă, de nobilă, de divină! cât te admir, te respect, cât te… precum Verter admira, respecta… pe Şarlota.

— Baroane! ai zis că mă respecţi? …

— Oh! …

— Ei, bine! … atunci moderă aceste expresiuni… adu-ţi aminte că o femeie care iubeşte trebuie lăsată a se amăgi singură asupra simţimântelor sale: nu siliţi femeile de a se declara învinse, căci vor privi atunci în voi nişte învingători, şi conştiinţa slăbiciunei lor va face să vă privească ca tirani.

— Oh! cât de adâncă! cât de sublimă este această idee… o, Biirger24! o, Hofman25, cât de fericiţi aţi fi fost voi să cugetaţi astfel!

Zoe surâse.

„E prins.! … îşi zice ea, să începemK, şi adresându-se către acest adorator:

— Se zice că germanii sunt cei dintâi amatori de vinuri bune.

— Adevăr este.

— Bărbată-meu a priimit patru butilci de vin dântr-o insulă descoperită acum cincisprezece ani, în partea occidentală a noii Olande… voieşti să încerci?

— Cu mare plăcere.

Zoe chemă un serv şi îi zise să aducă o butelie de vin din cele patru. Aceasta se făcu îndată. Zoe turnă într-un pahar şi-l oferi baronului. Era vin vechi de Drăgăşani.

— Minunat! strigă baronul.

— Inii pare bine – răspunse Zoo l-am păstrat înadins pentru d-ta.

— Ai gândit la mine?

— Mai des decât poţi să-ţi imagini…

— Oh! fericire! o, sublimitate! …

— Se fac dueluri multe în ţară, d-le? întrebă Zoe.’

— La Eidelberg, răspunse el.

— D-ta ai avut multe?

— Am fost studinte în acest oraş… douăzeci şi două…

— La noi această datină nu există… eu cred însă că este necesară: duelul face pe oameni să fie cuviincioşi.

— Negreşit.

— Ah! nu sunt bărbat…

— Ca să te baţi în duel?

— Când aş fi insultată.

— Sublim! sublim! strigă baronul, deşertând pentru a patra oară paharul.

— Dar sunt femeie şi nevoită a suferi o insultă…

— Eşti insultată?

— Eu? nu! …

— Ai zis-o? …

— Şi daca ar fi, nu aş spune… bărbaţii noştri, amicii noştri nu se bat în duel… sunt laşi! …

— Eu mă bat… Cine a cutezat să te insulte, spune-mi şi nu va mai trăi! … îl voi fărâma asfel!

Baronul trânti paharul pe masă şi îl sparse în bucăţi.

— Nu e nimic, zise Zoe.

— Cine a cute/at să insulte o fiinţă atât de perfectă, de nobilă? …

— Un om…

— Numele lui?

— Iartă a-l trece sub tăcere… eşti capabil să te baţi cu el… Să-ţi pui în pericol pentru mine o existenţă pi*eţioasă… şi acest om este celebru în tot felul de duele…

— Trebuie să mi-l spui, doamnă! îţi mulţumesc de grija ce porţi pentru viaţa mea… voi să-i arăt cine sunt eu…

— Ar fi teribil pentru mine, să mori pentru mine…

— Ar fi o fericire să mor pentru ceea ce iubesc…

— Mă iubeşti dar, în adevăr?

— Vai! răspunse baronul, daca te iubesc? nu î nu este amor ceea ce simţ… este o patimă adâncă, turbată, ce mă arde, mă zdrobeşte, mă ucide…

— Se cheamă Elescu, zise ea.

— Elescu? … fie! îl voi ucide sau îl voi aduce să se închine la picioare-ţi…

— Nu – răspunse Zoe – nu voi să te baţi… poţi să te pui în pericol…

— Îl voi ucide!

— Este foarte tare.

— Îl voi fărâma! …

Baronul se scoală să plece… ia mâna Zoei şi o sărută.

— Adio, mărgăritarul acestii lumi! …

— Eu voi ruga cerul să-ţi fie favoritor… voi invoca amorul să împletească cu mâinile sale de roze cununa triumfului…

— Ah… femeie sublimă! Adorată! … Doroteia! Şarlota! Mărgărită! plecaţi-vă genunchii înaintea reginei voastre!

Baronul pleacă, beat de amor şi de vin, să provoace pe Alexandru.

Trecuse trei zile de când cu banchetul.

Alexandru începuse să sufere despre lipsa Elenei, el o iubea cu seriozitate, nu cuteza să se înturne la Făneşti de temere să nu o compromită. „Apoi – îşi zicea el

— Elena e un caracter serios şi decis; ea îşi va ţine cuvântul, va face tot ca să moară. Daca voi merge, este capabilă să nu mă priimească! … poate a şi decis o eternă despărţire…” Oraşul i se părea că cade pe dânsul, oriunde se ducea nu afla nici o mulţumire, căzuse într-un fel de spleen; vedea acum toate în rău, naţiunea română, ce fusese idolul inimei sale, i se părea acum un obiect nedemn de simpatiile lui.

„Ea este – zicea el lui însuşi – o ficţiune, un fum care se va risipi la suflarea vântului; acest arbor nu mai ţine prin nici o vână cu rădăcinile arborelui bătrân. Acel arbore era România care trăia pe câmpul de rezbel; România care învinse furia otomanilor şi tătarilor şi scăpă creştinătatea de islamism. …

Ce mai este de un neam care a pierdut credinţele în sine? care nu dă un singur om capabil să facă un sacrificiu pentru dânsul? … care roşeşte la ideea de a fi neatârnat şi tremură la ideea sacrifieelor spre a ajunge la libertate? … este un fapt trist, dureros! De mult timp inima avuţilor nu se mai înturnă către patrie… Românii nu an mai făcut nici un dar patriotic… această rătăcire trebuie să se impute cu amărăciune. … J

Tu nu mai crezi în nimic, o, Românie ‘ în deşert viitorul tău îţi surâde în graţioasele versuri ale nobililor tăi poeţi, istorici, ziarişti ce mai au inimă pentru tine! … tu întorci capul către mormânt, ca un bolnav ce, lovit de moarte şi chemat să respire aerul, se înturnă către patul său de durere! Mâne vei trimite în exil pe cei ce te cheamă la viaţă, să expie faptele lor generoase alături cu criminalul. Gâzii tăi, în numele fericirei tale, vor veni în faţa ta să hulească pe eei ce şi-ar da viaţa lor pentru tine, şi tu nu vei avea curagiul a fulgera pe ucigătorii tăi! vei crede sau nu vei crede, tu vei lăsa pe fiii tăi în prada enimicilor. Niciodată streinii nu te-au învins, o, ţară a luptelor! Ei nu au trebuinţă de arme ca să te supuie. Ei se servă pentru aceasta însuşi cu fiii tăi cei vitregi. România nu piere sub loviturile streinilor; ea se sinucide, astfel este opiniunea lumei. Aurul, o putere ce însuşi ea este aservită, nume ce strălucesc de ieri, singure fac de surâd aceste grupe de oameni ce se cheamă fiii Româniii. Aurul ca să poată mulţumi dorinţele materiale, puterea ca să strângă aurul, numele ca să aibă privilegiul a-l strânge, religiunea a rămas o formă, ca toate virtuţile, ea să practică de oameni fără tendinţe, fără scop, exersiciul ei sacru este un mijloc de a se îmbogăţi o parte de oameni. Ei o ucig din zi în zi şi sapă astfel fondamentul societăţii.

Către acestea, o, Românie, tu erai odată frumoasă, strălucită, plină de viaţă, de frăgezime, ea o dimineaţă ce se rădică, oh! câte vise de fericire nu făceam eu pentru tine! … Asfel un părinte, admirând pruncul său ce surâde la viaţă, cu părul încărcat de aur, cu buzele coprinse de roze, câtă speranţă nu pune el pe dânsul; dar vine o zi când moartea loveşte această fragedă fiinţă, şi cu dânsul pier visele fericite ale celor ce-l admirau.

Tu mai ai însă două vine în care a mai rămas energie! Una este desperarea popuiului tău, ceialtă amorul pentru desfătări al celer mari, desperarea întăreşte sufletul: popului poate găsi într-însa o nouă viaţă. Plăcerea slăbeşte inima. Cei mari ai tăi sunt ameninţaţi să piară. Ei vor pieri neapărat, căci asfel au pierit toate societăţile ce au căzut în moliciune.

Este însă o speranţă pentru tine, o, Românie! este o viaţă nouă, este un viitor… Aceste bunuri sunt ascunse chiar în fundul cupei tale cu amărăciuni. Ca să o găseşti, trebuie să bei cupa amărăciunilor până la fund.”

Asfel cugeta Elescu. Ministerul se schimbase. Noul cap al cabinetului propuse lui Alexandru să ia un minister. Acesta surâse şi zise:

— Propune-mi să dau averea şi viaţa pentru ţară! O voi face… Nu sunt ministerele voastre care au să dea o altă viaţă acestui popul…

— Un minister bun poate scăpa ţara daca domnitorul şi Adunarea îl vor sprijini, ziceau ei.

— Nu vă plângeţi de domnitor, el va fi cum va fi societatea! Nu vă plângeţi de Adunare, ea este expresiunea clasei ce posedă în această ţară, piângeţi-vă de societate… Voi veţi intra în luptă cu inima plină de speranţă şi de curagiu; dar retragerea voastră va fi tristă… Aflaţi o dată pentru totdauna, amorul patriei nu este în sânul acestii generaţiuni. …

Sub impresiunea acestor idei triste, Alexandru priimi o scrisoare de la Elena.

„Am auzit cele ce s-a făcut la banchet, Alexandre, ai făcut o faptă nedemnă de un om superior. Cunosc cuvântul ce ai avut. Sunt mişcată de interesul ce ai luat. Dar nu mă poci opri a-ţi zice că ai comis laşetate! O laşetate din partea lui Alexandru pentru mine este un cuţit ce mi-a pătruns inima! … Cu ce se va şterge? … Câte fapte generoase-ţi trebuie ca să o faci să dispară? … Eu însumi am cugetat lung la rola omului pe pământ. Îmi place a crede că venirea noastră aici are o ţintă pentru altă viaţă, dar aceasta poate să fie creaţiunea slăbiciunei omeneşti ce tremură în faţă cu moartea: minciuna este rău numită, dar omul o priimeşte totdauna cu plăcere. El ştie de multe ori trista realitate şi cu toate acestea îi place a se minţi singur. Ne simţim murind în noi sau în cei ce iubim, şi ne zicem: vom trăi ‘ nemurirea cea reală, pentru noi este pe pământ, vom trăi,; dar vom trăi în memoria urmaşilor. Acest simţimânt de nemurire este mult mai nobil, nemurirea despre care ne vorbeşte teologii este egoistă, interesată. Orientalii, mai materialişti26 decât noi, visează nuri de şerbet şi munţi de pilaf. Cum vor ajunge dar la nemurirea reală sufletele delicate, nobile, suave ca sufletul tău, daca nu prin fapte generoase? … lată adevărata morală a vieţii, iată scopul ei cel sublim. Soarta nu a păstrat un loc pentru numele meu în lumea nemurirei. Ea a voit să pier înainte de a face o fapiă; tu, însă, eşti june, o largă carieră ţi se deschide în lume, fii generos, vei fi nemuritor, şi bine cuvântările oamenilor, venite până în mormântul meu, vor face poate să tresară de fericire ţarina mea. Nu-ţi voi vorbi de banchet… Eu oare îţi voi face morală? … eu, o femeie căzută! … plângi, Alexandre, slăbiciunile mele.

Te conjur să nu vii aici până nu-ţi voi seri să vii… iar atunci să nu pierzi un moment.

Caută să fii voios, dezmiardă-te! lucrează! … iată voinţa mea sau mai bine dorinţele mele. Când tu vei fi ferice, voi fi ferice…

Elena”

Această scrisoare făcu să cure lacrimi lui Elescu.

D U E L U L

Servu anunţă lui Alexandru doi bărbaţi ce veneau să-l vază.

Ei fură introduşi.

Unul era un ofiţer român, celalt, un doctor german, amândoi se prezintară cu politeţă. Elescu le oferi locuri să şează.

— Suntem mâhniţi că soarta a veit ca să fim noi anunţătorii unei provocaţiuni din partea baronului… cu ţoale acestea cunoaştem simţimântele…

— Destul, un duel, înţeleg… Cine este acest baron? …

— Nu îl cunoşti? întrebă ofiţerul.

— Nu, nicidecum!

— Mi se pare ciudat atunci ca baronul să vă provoace…

— Nu este nimic… răspunse Elescu. Baronul cere satisfacere pentru o insultă făcută altei persoane. Nu este treaba noastră să ştim cine este. Mă provoacă, îi voi face această plăcere… astă-seară martorii mei vor veni să se înţeleagă cu dv.; vor fi Georges… şi colonelul P…

Cei doi martori se retraseră cu multă politeţă.

A doua zi, la şase oare dimineaţa, şase persoane în două trăsuri se îndreptau către Herăstrău. Trăsurile se opriră la pavilionul lui Cestache. Cei şase inşi coborâră şi se îndreptară spre casa Poenaru. Herăstrăul este un loc unde locuitorii din Bucureşti se duc vara să respire aerul câmpului şi să bea apă curată dintr-o sorgintă ce se află în flancul dealului. În vale, spre nord, cură un râuleţ, Colintina, cu apă noroioasă şi formează în acest loc un fel de lac cu stufuri ele ti’estie. Timpul era rece. Eram în începutul lui noiemvriu.

Nimeni strein nu se vedea în aceste locuri.

Era convenit a se bate cu spade. Martorii prezintară armele şi totdeodată se adresară către cei doi adversari, invitându-i a se împăca.

Baronul răspunde că este cu neputinţă.

Ei iau poziţiune. Se salută, încep. Baronul atacă neîncetat şi pe tot minutul se înfierbântă mai mult. Elescu pară loviturile cu sânge rece; martorii sperimentaţi prevăzură sfârşitul acestui duel. Elescu avea două avantage: exersiţiunea de maister de arme şi un sânge rece ce rareori se poate vedea. El era sigur acum de omul său; voia însă să-l rănească, fără să-i rădice viaţa, pară o lovire şi atacă… spada baronului cade din mână.

— Asta nu să ţine în seamă, zise el.

Şi lupta începu din nou.

— Trebuie sânge, ziseră martorii.

— Veţi avea îndată, răspunse Elescu, şi spada lui pătrunse braţul drept al baronului; spada îi căzu din mână.

— Să fim amici, zise baronul, întinzând mâna lui

Elescu.

— Să fim amici! zise el, îmi plac oamenii de inimă. Medicul dete concursul său baronului. El declară că plaga e profundă; dar că baronul va fi chit eu câteva zile de pat. Se puseră în trăsuri şi plecară.

Ei merseră la Elescu, unde se puseră să consume un dejun minunat şi câteva butilii de vinuri streine.

— Spune-mi – zise baronul – cum ai insultat această onorabilă damă? …

— Baroane! zise Elescu, ştim simţimântul care ţi-a dictat datoria de a apăra o damă. Mă iartă însă a-ţi observa că te-ai grăbit a expune viaţa d-tale.

Atunci Elescu spuse o parte din intrigile Zoei în faţă cu Elena.

Baronul clătină din cap.

— Eşti un caracter nobil – zise el – te cred… regret că am luat partea unei intrigante…

Ei se despărţiră cei mai buni amici.

A doua zi baronul se prezintă la Zoe cu braţul în eşarfă. El, intrând, văzu pe Zoe prin fereastră. Când se prezintă la scară, servii îi spuseră că doamna este la ţară.

— Am înţeles – zise el – Elescu are dreptate…

Baronul se întoarse acasă furios.

Baronul nostru fuse nevoit să şază o lună în pat din cauză că plaga de la braţ întârzia a se închide. După o lună, fuse mai bine. Elescu îl vizita în toate zilele. Baronul îi zicea: „0 să-i tai coada!” în acest interval Elena scrise Elescului de mai multe ori. Iată cea din. Urmă scrisoare: „Îţi sunt recunoscătoare că nu ai venit aici contra dorinţelor mele! Caterina m-a lăsat, sunt singură… singură, este o vorbă, sunt cu sufletul tău. Ce companie mai plăcută poci să am? … Bărbată-meu nu mai vine pe acasă. Toţi mă părăsesc! … în zilele din urmă, nişte fete exprimând maicii lor dorinţa să vie să mă vază, această le răspunse că nu poate să le ducă la o femeie pierdută… dnt o femeie pierdută, Alexandre… Zoe mi-a făcut această npputaţiune. Nu crede însă că nu am puterea a suferi toate aceste vorbe! … După o lună voi veni la Bucureşti, la maică-mea: atunci îţi voi spune tot ce am suferit, tot ce sufer, că rai poci să te văz în toate silele, în toate orele. Dar această fericire nu este lăsată mie. Dumnezeu mi-a ascuns totdauna tot ce mi-a făcut plăcere. Poale iă plăcerile mele au fost exagerate? … pentru mine nu mai este nici o speranţă în fericire, suferinţele au devenit elementul ce hrăneşte viaţa mea. Simţ că durerile îmi fac bine, ele sunt de mult timp companiile mele; m-am dădat cu ele: a mă despărţi astăzi, le-aş regreta. Ca profetid Iudei poci a zice celor ce vor căuta să mă consoale: „Oh! lăsaţi-mi durerile mele!”

Viaţa de durere are ea însuşi partea de fericire: în toate nopţile, când somnul vine de închide ochii mei în lacrimi, îmi pare că eşti lângă mine… câte vorbe amabile, câte răsfăţări tinere, câte suspine amoroase nu ţi se oferă, o, sufletul meu! … absenţa ta le dă mai multă putere, mai multă căldură, mai multă patimă… oh! de câte ori aştept acest timp de singurătate ca să visez la tine cu aceeaşi emoţiune, cu aceeaşi fericire, cu aceeaşi voluptate cu care amanta aşteaptă ora în care buzele sale au să sărute fruntea amantului său! …

Nu văz şi nu voi să văz pe nimeni, de temere să nu-mi răpească niciunul din momentele în care mă gândesc la tine. Viaţa mea nu va fi lungă, astfel sunt avară de acele momente. În amorul tău găsesc puterea de a muri, când cuget că ochii tăi vor râura lacrămi pe mormântul meu, doresc să mor îndată. Soarta mea este a fi pizmuită, nu este aşa? … E frumos a muri înaintea celui ce iubim! … Scrie-mi ce faci în fiecare zi! nu-mi ascunde nimic! …

Grădina noastră este tristă acum, vântul toamnei suflă frunzele vestejite ale arborilor. Eu nu am curagiul a mai merge acolo. Tot îmi recheamă timpuri ce nu mai sunt, şi acest regret se uneşte cu tristeţa naturei ca să sfâşie cu cruzime sufletul meu.

w Elena”

Aceste scrisori zdrobeau inima lui Alexandru şi hrăneau simţimântul său pentru dânsa. Ar fi voit să zboare

Ia Făneşti; dar Elena îl conjurase să nu vie. El promisese. Asfel se consola cu ideea să o vază în Bucureşti. Carnavalul veni şi fuse voios în acest an. Alexandru mergea la toate balurile mascate, ca să se distreze. Baronul îl urma pretutindeni. De câte ori era vorba de Zoe, el repeta: „O să-i tai coada!”

Zoe auzise că baronul o sfâşie în toată lumea; tremură şi căută un mijloc ca să se împace. Ea invită pe baron să vie la dânsa la revelionul Anului Nou. El nu se arătă, dar zise lui Alexandru: „O să-i tai coada!” După câtva timp, Zoe îi scrise următorul bilet: „Nu vei să vii la mine, voi veni eu, căci caută să ne împăcăm. Află-te în sala de bal de la Slătineanu astănoapte.

Zoe”

Baronul citi biletul.

— Bravo! bravisimo! strigă el, o să-i tai coada