MARIA

A doua: d Caterina se miră de venirea lui Alexandru.

— În fine, ai venit! îi zise ea. Ştiu, ai petrecut toată vara în capitală şi acum vii să fii faţă la căderea frunzelor ca să te consoli cu arborii de pierderea iluziunelor d-tale.

— Ceea ce zici este adevărat – răspunse Alexandru

— Am pierdut multe iluziuni; dar nu mă voi consola privind căderea frunzelor, frunzele cad şi arborii rămân dezvăliţi. Eu ceea ce am pierdut în iluziuni asupra unor persoane am câştigat asupra altora… Ştii că eşti o fală plină de inimă – urmă el – amicia ce am pentru Elena mă face să te admir…

— Ai văzut pe Elena? întrebă ea.

— Am văzut-o.

— E schimbată… tristă…

— O găsesc asfel cum zici, dar cată să sperăm că ursita sa se va ameliora.

La gustare ei se întâlniră câtetrei. Scurtul timp ce şezură la masă, Caterina nu înceta a vorbi; dar Elena era gânditoare, gravă. Toate vorbele sale semănau cu ale unui om ce este sigur să moară în curând.

După-masă se închise în camera sa.

— Ce faci acolo, singură? îi zise Caterina.

— Testamentul meu moral, răspunse ea cu seriozitate.

— Eşti nebună! zise Caterina şi plecă râzând.

În cursul zilei Elena rămase cu Alexandru în salon.

— Caută să pleci, îi zise ea.

— Aşa de curând? …

— Mi-e teamă să te mai ţiu aici… acum mai ales…

— Elena mea, ai uitat că o să murim?

— Ai dreptate, zise ea gânditoare. Dar nu spune să murim! … Eu singură voi muri… tu să trăieşti, asta este voinţa mea.

— Va fi greu să trăiesc când tu nu vei mai fi.

— Dumnezeu, care a creat moartea, i-a dat pentru soaţă uitarea. Uitarea este bunul suprem al vieţii noastre. Ea vindecă rănile inimilor. Nu te îngriji despre mine, Alexandre. Voi fi uitată de oameni, urmele mele pe pământ mâne nu se vor mai cunoaşte, numele meu timpul îl va şterge după mormintu-mi! … Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de mine.

Alexandru lăcrăma.

— Plângi? eşti copil! …

— Eu nu voi să mori! …

— E târziu… nu se mai poate… Mâne caută cu orice preţ să ne despărţim, poate, spre a nu ne mai vedea! îmbată-te de fermecul tinereţii mele! beţia va fi scurtă şi trezirea va fi amară.

Alexandru ascundea fruntea sa în sânul ei.

— Te iubesc – striga el – te iubesc cum cel ce moare iubeşte lumina soarelui vieţii! Căci, o, Elena mea.

tu şi viaţa sunteţi acuma acelaşi lucru. Timpul nu este lung de când tu ai devenit o parte din existinţa mea, este adevărat; dar nu este numărul anilor care dispune de puterea simţimintelor: o zi, o oră, un minut sunt spaţi urile care produc evenemântele cele mai mari. Apoi vei tu să crezi? Sufletul tău, ce învieţu ieste acest preţios coperământ de argil, este o bună cunoştinţă a cugetărilor mele de treizeci de ani. Voi zice ce alţii au zis înainte de mine: tu eşti idealul meu, acei vis de frumuseţe şi de fericire ce venea din paradis legănat pe o horă de dorinţi şi îmi ştergea ochii de lacrămi.

— Când voi fi şi când nu voi mai fi – răspunse Elena – acest vis va veni ca totdauna a te răsfăţa în durerile tale! …

— Ceea ce zici e frumos, dar din nefericire este o poezie…

— Ursita a voit să fie asfel. Cine ştie daca nu este o favoare pentru amantul meu adorat! … Cine ştie daca nu este un bine? … astăzi tu priveşti în mâne idolul tău. Paradisul nu are nici o frumuseţe mai dulce decât mine pentru imaginaţiunea ta poetică. Cel puţin asfel crez că crezi tu. Daca eram soţia ta, oare nu as fi pierdut farmecul ce te răpeşte astăzi? Sunt tânără, frumoasă astăzi încă; dar aceste calităţi sunt expuse la asprimea anilor ca florile la schimbarea timpului, această frunte se va încreţi, aceşti ochi vor pierde vioiciunea lor; această gură va înceta să aibă frăgezimea, rumeneai a, parfumul ce te îmbată astăzi. Acest suflet, obosit el însuşi de lovirile ursitei, se va exprima într-o zi ca clopotul ce sună de moarte. Acea zi nu va fi departe; o văz alergând, sosind, lată viaţa reală! viaţa poetică diferă; acolo nimic nu oboseşte, nimic nu se veştejeşte. Anii şi suferinţele nu au nici o putere. Eu voi muri: dar în inima ta voi lăsa o suvenire plăcută, nu zic pentru toată viaţa; dar pentru un timp, voi rămânea tânără, frumoasă, dulce, poetică ca visele tale… Ţi-am dat tot ce ai voit, misiunea mea, dar, este împlinită: cupa este deşertată până în fund. Te ţiu încă astăzi aici, dar ca să aduni cele din urmă rămasuri de plăcere, pentru cea din urmă oară.

— Ce zici tu, sufletul meu? acel timp în care amorul pierde cununile sale este încă departe şi tu eşti încă atât de frumoasă! … Ursita are pentru noi multe zile de fericire. Daca am băut o dată dintr-o fântână apa sa delicioasă, nu trebuie să mai bem? ea este încă plină; apa ei nu şi-a pierdut calitatea, vom înceta de a bea când apele sale se vor usca.

Elena surâse cu melancolie.

— O femeie nu este o fântână – zise ea – Alexandre, eu nu îmi fac iluziuni ca celealte femei; ca dânsele nu voi a mă înşela singură. Sunt o femeie criminală înaintea oamenilor, înaintea conştiinţei mele, ce zic, înaintea ta chiar! … Pentru tine ce sunt astăzi daca nu o femeie căzută? … nu voi să te auz protestând, căci nu voi să te auz minţind; aş muri cu durerea că tu însuţi nu ai fost mai mult decât comunul oamenilor. Ceea ce este scris se va împlini.

— Este dar serios că eşti decisă să te sinucizi?

— Am zis-o înainte, tu ai priimit… acum nici o putere omenească nu mai poate înlătura lovitura…

— Dar eu sunt ucigătorul tău? …

— Nu! … tu nu m-ai sforţat a o face: tu nu ai nici o răspundere… Dar să lăsăm subiectul acesta, amantul meu; de astăzi până mâne, să nu ne gândim decât la amorul nostru. Este dulce acest amor, o, sufletul meu! niciodată om nu a fost mai iubit decât tine! … turturica nu era mai amoroasă decât amanta ta. Amorul nostru! durerele lui încă erau nişte fermece divine! lacrimile ce am vărsat erau atât de curate, de tinere, de amoroase, că daca ele au zburat spre ceruri, ele a trebuit să formeze mărgăritarele ce împodobesc tronul providenţii. Sunt încă tânără, încă frumoasă, îmi zici tu? Ei, bine! zi, zi încă; aceste vorbe mă fac ferice; da, da, sunt tânără, sunt frumoasă; dar pentru tine, numai pentru tine; aş voi ca tinereţile, frumuseţele mele să fie în adevăr farmecele ce îţi îmbată viaţa de fericire! zici că buzele mele sunt curate ca florile? aş dori ca parfumul lor să dezmierde simţurile tale până la mormânt! zici că sânul meu e fraged? şi graţios? asfel aş voi să fie calea pe care cură zilele vieţii tale.

— Repetează aceste vorbe! … strigă Alexandru cu exaltare. Ele au puterea să mă omoare şi iată singura fericire ce mai aştept pe pământ!

— Nu! nu Eu nu trebuie să mai trăiesc! … farmecul ce ne îmbată în viaţă este prea sublim ca viaţa din urmă să poată a mai avea ceva plăcut! … nu ţ nimeni alţii nu a gustat mai multă fericire pe pământ decât noi. E prea mult, şi poate că cerul ne face această rară favoare în vederea unor mari dureri ce ne aşteaptă! ne vom iubi în altă viaţă… crezi tu, sufletul meu, că este o altă viaţă? Eu cred, sau cel puţin nu cred că omul încetează la mormânt… Am fost, deci putem încă a fi! nimeni nu poate a mă combate pe acest tărâm! … defiez pe toţi aceşti disecători ai spiritului şi ai materiii să dovedească din contra! Sărmani oameni! Ei învaţă toată viaţa ca să afle secretul amar că nu poate să ştie nimic! … Dar sunt nebun! … Elena mea! mă întorc la tine, clară, amorul nostru este atât de dulce! dulci sunt ochii tăi; dulce este faţa ta; pleacă fruntea pe sânul meu precum paserea îşi pune capul pe ramura înflorită, şi visează la fericire! … Dar cupa plăcerilor este plină; ea ne apare curonată de roze; orele cură dulce… o sărutare te deşteaptă; tu tresări de voluptate; buzele tale murmură vorbe ce numai…

Elena îi pune mâna mică şi albă pe gura lui ca să-l oprească de a vorbi. El o încarcă cu sărutări.

— Taci! îi zice ea.

— Să tac? aceste vorbe nu-ţi mai fac plăcere?

Cei ce să adoară sunt nişte adevăraţi copii; pentru nimic se turbură, se mânie.

— Ce zici, Alexandre? urmă Elena; aceste vorbe mă răpesc, mă încântă, mă transportă, mă ucig prin impresiunea de plăcere ce îmi fac… Zi, spune, sfârşeşte prin a mă învinge, a mă zdrobi! …

Ea zise şi se aruncă în genuche la picioarele amantului ei. Ochii săi sunt plini de lacrimi, buzele sale se lipesc de mâna lui Alexandru.

— Mă iartă, domnul meu, iubitul meu.

Braţul ei rotund şi alb înconjură gâtul amantului; buzele ei caută pe cel ce iubeşte, apoi totdeodată va să se depărteze; se apără, murmură, plânge; revine amoroasă, tânără. Dai’ amândoi căutară să revie din dulcea lor beţie. Caterina se arătă la uşă.;

— Astă-noapte, zise Alexandru.

— Va fi cum vei! răspunse Elena.

Să ne depărtăm un moment ca să întâlnim pe postelnicul şi ţinuta sa. Această din urmă venise repede în Ploeşti. Acolo întâlnise pe postelnicul, căruia îi repetase acuzarea ce Zoe făcuse Elenei precum şi planul de surprindere pentru noaptea ce urma zilei în care descriserăm cea din urmă scenă de la Făneşti.

Postelnicul deveni furios la asfel de ştiri. Tudora contribui mult ea să-i aprinză şi mai tare mânia lui. El decise a merge la Făneşti, cu vreo câţiva martori, noaptea, să calce casa. El şi plecă dar.

Unde era şi Maria şi bărbatul său ce plecaseră să vie a da de ştire Elenei despre ceea ce i se prepara? Ei porniseră mai nainte din Bucureşti şi merseră cu repejune până la Săftica, acolo voind să stea să odihnească caii, auzi în urmă strigătul unui domnişor, dintr-o cabrioletă, din care mâna caii singur, să abată. Bărbatul Măriei, George, nu avu timpul a abate, domnişorul trecu şi, după datina ciocoilor, ţinu caii şi aplică o duzină de loviri de bice lui George şi Măriei. Cămaşa subţire a celei din urmă plesni împreună cu pielea şi sângele se revărsă pe cămaşă. George, văzând sângele, cuteză să zică domnişorului: „Oiare nu se va uita Dumnezeu într-o zi pe această ţară? Aceste vorbe fură destule ca să se supere şi mai mult domnişorul. El stătu şi trimise să cheme pe suprefect.

Convenţia a făcut pe români deopotrivă înaintea legei, Camera a făcut pe boieri deopotrivă înaintea legei: ţăranii nu se bucură de principii de civilizare din Convenţiune. Ei sunt încă priviţi ca o clasă de servi, bătaia există încă pentru dânşii.

Suprefectul veni, martorii spuseră cele întâmplate. Domnişorul cu lornionul la ochi se arătă. Suprefectul, văzându-l, ieşi înainte, cu căciula în mână, şi, cu umilinţă, făcu scuze domnişorului şi îi promise că va trimite pe aceşti doi la închisoare la Ploieşti. Domnişorul plecă.

Suprefectul chemă pe Maria şi pe George.

— Aţi insultat un deputat – zise el – un boier, o beizade; o să vă trimiţ la Ploeşti la cârmuire să vă închiză.

Maria, ce ţinea să ajungă la Făneşti cât mai curând, văzând că este ameninţată de închisoare, începu să ţipe.

— Ia să-i tragă câteva bice! zise suprefectul.

George auzi şi tremură ele mânie.

— Nu face una ca asta, domnule.

— Mă ameninţi! strigă suprefectul. Luaţi-l – zise către jandarmi – şi-l aşterneţi.

Nenorocitul bărbat priimi zece lovituri de sabie pe spinare. Suprefectul dete ordin să-i ducă la Ploeşti pe jos, jandarmii porniră cu dânşii şi suprefectul se prepara a pleca în trăsura lui George.

— Arhonda – strigă un arendaş grec – arhonda! iacă un ţăran, dăeaş pe moşia oe ţiu în posesie, are să-mi facă trei zile de lucru, şi, în loc să fie acolo, să plimbă fugit… l-am prins aici.

Aşa este, bre? întrebă suprefectul pe ţăran.

Am plecat, boierule, din satul meu să mă duc la Satul Văii, unde mi-a murit copilul pe drum. Se ducea cu carul cu fân, când un poştaş, oe ducea în olac un curier rus ori neamţ, îl lovi cu biciul ca să abată; bietul băiat, cătinel să se ferească, căzu sub roată şi îl spintecă cât muri pe loc… Azi îl îngropai la satul postii, unele îl aruncaseră pe gunoi mort.

— Aşa este! ziseră mai mulţi ţărani.

— Legea este lege. Răspunse suprefectul. Ea nu va „a? ti de morţi. Şi tu eşti vinovat. Să-l ducă să-l închiză la tact î

Ţar anul vorbi cu căprarul încet, căprarul cu suprefectul. Suprefectul dete elin cap în semn de aprobare.

— Să-l duci tu. Eăprare! zise suprefectul, apoi înturnându-se către grec, îi zise: Vei fi mulţumit… în loc de trei zile care a lipsit, îţi va munci şase, dar nici d-ta nu o să uiţi că-ţi fac acest bine?

— Nu, arhonda, vai de mine!

Şi. Alăturându-fie de suprefeet. Îi lunecă doi napoleoni în mână.

lăranul ce se duse cu căprarul la închisoare, odată departe, lăsă un galben în mâna căprarului şi fuse liber.

— Ai luat galbenu? îl întrebă suprefectul.

— Iată-l! răspunse căprarul.

— Astăzi am avut apă la moară – zise suprefectul

— Toate merg bine, numai mi-e teamă să nu mă scoaţă liberalii ca unul ce am fost ciocoi în casa lui B. „

Cine poate să-şi facă idee de neodihna Măriei mergtnd la închisoare la Ploeşti! sărmana femeie uitase rănile ce avea pe spate pe lângă temerea că nu va putea servi aci pe făcătoarea sa de bine. Ei ajunseră la prefectură seara, aci nu era nimeni, jandarmii îi închiseră într-un fel de casă de gard învelită cu paie. Ei trecură aici jumătate din noapte în suferinţele cele mai amari.

— Ştii tu una, George? zise Maria, am găsit un mijloc să ieşim de aici, gardul din fund e spart de vreun câne, spărtura e destul de mare, ca, mai rupând din nuiele, să ieşim câte unul, dorobanţii nu păzesc într-acolo.

— Să vedem! zise George, şi se duse să viziteze spărtura. Apoi, gândul tău e bun, zise el. Să fugim, apoi Dumnezeu nu ne va lăsa.

În acel timp Zoe cu principesa lordache şi amicii săi erau pe drumul Ploeştilor. Postelnicul pleca la Făneşti.

Peste două ore Maria, cu spatele sângerat, cu ochii plini de lacrimi era în braţele proteetriţei sale, care îi procura toate îngrijirile. Alexandru plecase către Bucureşti, fără zgomot. El aflase de la Maria planul infernal al Zoei şi găsi puterea a se despăi-ţi de Elena chiar în amorul oe avea pentru dânsa. Era zece oie din noapte.

Maria spunea celor două dame cum se întâmplase cu loviturile ce prii mise de la domnişorul cu lornionul la ochi.

— Am auzit – zicea ea – că s-au schimbat lucrurile în bine; că toţi suntem români şi legile sunt pentru toţi; dar se vede că au fost numai vorbe. Zile de muncă pentru arendaş, zile de muncă pentru ţară şi nu se mai sfârşese! bărbată-meu a fost luat la uciderea lăcustelor, la un sat, şase postii de la Brebu; l-a ţinut două săptămârii. Şi l-a silit să lucreze cu alţi zece români la facerea unui gard al arendaşului moşiii de acolo. Ei au cam cârtit: dar subcârmuitorul i-au ameninţat cu închisoare şi bătaie.

— Vă plâng. Mano – zise Elena – dar caută să mai suferiţi. Se vor schimba lucrurile.

— Nu se mai schimbă, cuconiţă! Domnii se schimbă, cârmuitorii se schimbă, subcârmuitorij se schimbă; dar ursita noastră rămâne tot cea veche! Se zice că împăraţii lumei au luat în minele lor ursita acestii ţări! dar noi nu vedem nici o schimbare în bine. Se vede că Dumnezeu ne-a uitat!

— Nu vorbi aşa, copilă! zise Elena, pe cât timp noi vom fi cu Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu noi…

Strigarea unor postaşi puse termen acestii conversări.

— Auzi… vin! … zise Maria.

— Tu eşti bolnavă, copilă – îi zise Elena – ai friguri de spaimă şi de osteneală, vino şi te culcă în patul meu!

Maria refuză; dar Elena stărui atât, încât fuse ascultată. I se dete în pat o tizană fiei’binte; oarecare îngrijiri şi Maria adormi.

Către acestea noaptea era la jumătate. Toată casa se afla într-o linişte adâncă, în toată casa numai Elena veghea încă. Ea cugeta atunci la Alexandru.

„Sărmanul om! el mă iubeşte cu inima, şi va fi nefericit, căci a cutezat a iubi o fiinţă destinată a suferi! … Ei vor să mă surprinză… Zoe este care face aceste intrigi… Ea mă urăşte, şi eu nu i-am făcut niciodată nici un rău! … este geloasă, poate? … Oh! ce fericire pentru dânsa daca cei ce au să vie astă-noapte ar fi găsit pe Alexandru în braţele mele! … cum ar fi triumfat această femeie! … cât de mulţumit ar fi fost bărbată-meu să aibă un cuvânt de despărţire… graţie acestii copile, cel puţin voi muri fără să fi suferit scandalul; acum să aştept scena ce o să vie! …”

Asfel vorbea Elena culcată pe o canapea.

Orologiul sună o oră. Un zgomot se auzi în camerile vecine. Zgomot surd de paşi, de vorbe. Uşea se mişcă, se deschide. Postelnicul apăru cu un fanar într-o mână şi un pistol în altă mână, urmat de trei servitori.

— Ce însemnează toate acestea? zise Elena bărbată-său, sculându-se şi înaintând către dânsul.

— Nu mă aşteptai, nu este aşa?

— Niciodată în starea în care te prezinţi… dar oricare ar fi ideea bizară ce te aduce aici sub formă atât de condemnabilă, fă bine de ai oarecare blândeţe pentru o persoană bolnavă lângă care veghez…

— Unde este acea persoană? strigă postelnicul. Apoi adresându-se către uşă: Veniţi! vedeţi! i-am surprins…

La aceste vorbe, camera se umplu de lume, Zoe, principesa lordache şi cei patru boieri ce îi văzurăm acasă la Zoe. Postelnicul se apropie de pat cu pistolul în mână.

— Aici este tâlharul! strigă el.

Toţi se apropiară să privească. Postelnicul rădică perdeaua de la pat. Maria apăru la vederea lor. Ea se deşteptă atunci de zgomotul ce se făcea. Oaspeţii rămaseră uimiţi.

— Iată domnişorul ce m-a bătut cu biciul – strigă Maria, văzând între alţii, pe domnişorul cu lornionul la ochi – el este, îl cunosc! …

Elena găsi în resemnarea sa puterea de a nu cădea leşinată.

— Ei bine, domnilor – zise e-a – aţi venit să asistaţi la o scenă scandaloasă, aţi crezut să mă surprindeţi în braţele unui amant. Soarta nu a voit să vă facă această mulţumire. Acum simţiţi ridiculul la care v-aţi dat? … Aţi profitat de puţinul respect ce acest om are pentru familia sa şi v-aţi lăsat să vă deschiză santuarul unei femei! … retrageţi-vă, domnilor, căci îmi este ruşine de ruşinea voastră. Zoe, nu este aşa că ai fi fost ferice să fi găsit lucrurile altfel? … De domnia-ta nu mă mir că ai făcut aceasta – zise ea domnişorului cu lornionul – daca o dată ai avut curagiul să baţi o femeie până să o răneşti! …

— Suntem bătute şi astă dată, şopti Zoe principesei lordache. La a treia oară om fi mai fericite, poate.

Postelnicul era ruşinat, în confuziunea sa nu ştiu nici ce va zice, nici ce va face; se retrase înjurând cu furie.

Toţi martorii se retraseră ruşinaţi.

— Nu v-am spus eu că era o calomnie? zise omul care la Zoe sprijinise pe Elena.