BARCAROLA

Colo unde se înclină Salcia pe un mormânt, În a stelelor lumină, Legănată lin de vânt;

Unde-n serile-ntristate Se aude-un dulce val, Suspinând cu voluptate, Sub umbrosul, negru mal;

Du-mă, du-mă, lopătare, Fie noaptea cât de rea.

Acolo, în întristare, Zace moartă dulcea mea.

Această barcarolă pătrunse inima Elenei. Ea simţea o presiune dulce şi dureroasă asupra spiritului ei. Era poate un presimţimânt de dureri ce o aşteptau în viaţă? era regretul dulce al fericirilor ce nu putuse să guste? … umbi’a ascunse ochilor streini lacrimile sale ce îi înrouă faţa.

— Nu mai cânta – zise ea lui Elescu – cânţi aşa de falş astăzi! …

— Ce e acest capriciu, Eleno? o întrebă Caterina.

— Am un presimţimânt, Caterino, că voi muri îân curând…

— Iar cu idei triste? …

— Niciodată n-am fost mai neodihnită ca astă-seară…

În acel timp bărcile se înturnau l. A malul de la care plecaseră, în barca ceaaltă Zoe zise principesei încet:

— Alexandru, daca nu mă înşel, moare de amor după Elena, voi să-i spui că Elena are un presemtiment pentru llanu.

— Bine, răspunse aceasta.

Călătorii se urcară pe mal şi purceseră către casă. Zoe ceru braţul lui Elescu; acesta îl oferi.

— Ei, bine! amabilul şi înfocatul meu adversar politic! îmi pare rău de un lucru! …

— De ce lucru? … întrebă Alexandru.

— Vă pierdeţi timpul cu politica… pe când alţii îl întrebuinţează atât de bine!

— Mi-ai făcut reputaţiune de om care se ocupă de politică: este nemeritată. Cât pentru timp, fiecare îl risipeşte cum îi place…

Ei ajunseră atunci.

După o oră, un serv „veni şi zise lui Alexandru că îl invită d-na Zoe în camera sa. Alexandru avea un defect ce îl făcea nefericit, era bănuitor, acest defect la un om ce iubeşte cu patimă este o adevărată cauză de amărăciuni pentru el şi pentru cei ce el iubeşte. Vorbele Zoei el nu le uitase. Ele îl făcuseră a bănui că Zoe are să-i spuie aceea ce el ardea şi tremura să afle. Astfel nti întârzie de a se duce la chemarea ce-i făcu Zoe. Inima lui palpita că-nainte. A unui mare pericol.

„Ce poate să-mi spuie ea în secret? se întreba el. Mu îmi pierz timpul, pe când alţii îl întrebuinţează atât le bine! … mi-a zis ea! mă pierz… nu înţeleg… sau mai bine nu cutez a bănui…”

În fine intră la Zoe, el află aici pe principesa. Mai multe luminări ardeau pe două mese.

— Ei, bine! … zise Zoe. Ranu face minuni pe unde ajunge! … Iubeşte şi este iubit… ghiceşte de cine?

— Nu-l mai turbura – zise principesa – de o persoană care nu-l interesează… Spune-i.

— De Elena, zise Zoe.

Ele se uitară în faţa lui Alexandru doară vor descoperi vreo turburare care i-ar trăda secretul său. Alexandru rămase rece, indiferinte, nemişcat…

— Aceste lucruri nu sunt noi pe pământ… Către acestea Ranu este demn de a fi pizmuit: a fi iubit de o femeie atât de perfectă este una din plăcerile ce soarta păstrează favoriţilor săi.

— Nu este aşa?

— Dar să credem pe Ranu? întrebă principesa. Sunt oameni cărora le place să se laude chiar dacă ar compromite o femeie! …

— Aceasta îl priveşte pe dâ‘nsul, zise Zoe.

— Lăsaţi pe zeul amorului să împartă răsfăţările cele dulci amanţilor – zise Alexandru – astăzi ai vorbit atât de rău de ţărani! …

— Politică? … nu voi să mai vorbesc! răspunse Zoe.

— Atunci vă doresc noapte bună! osteneala zilei mă abate… ţărâna cea slabă mărturiseşte că are nevoie de repaos.

— Ei, bine? zise Zoe după ce ieşi Elescu.

— Ei, bine! răspunse principesa.

— Această ştire nu l-a turburat întru nimic! …

— A fost o supoziţiune.

— Suntem învinse oricum ar fi.

— Ţiganca nu are să vie la Făneşti?

— În opt zile.

Alexandru ieşi.

„Ranu a zis aceasta el însuşi! … Dumnezeule! oare să fie aşa? îşi zise el. Aceste femei ce interes au să minţă? … Să-l întreb… şi pentru ce? el va spune din contra… este natural: nu mă cunoaşte îndestul… Astăzi ea îi aruncă o căutătură plină de patimă… la masă mânele ei căutau a se atinge de mâna lui – pe pahare! … am observat că nu-i mai vorbeşte, îl budează negreşit… toată ziua Elena era gânditoare! … cântecul meu pe lac nu i-a făcut nici o plăcere… El însuşi stă totdeuna la o parte; fuge de societatea noastră… Câte probabilităţi nu sunt? … nu mai este o supoziţiune, ci un adevăr… buzele ci mi-au minţit când îmi spuneau că mă iubeşte… Cât trebuie să fie de mizerabil sufletul unei femei ce minte asfel! … E trist a crede că în această lume tot ce se ridică mai pe sus de mulţime prin calităţi rari a trebuit să ne vestejască frăgezimea inimii noastre! … o, femeie! tu, ce semeni venită să ştergi cu degetele tale grijile dupe fruntjle noastre, a trebuit oare să deminţi cu atâta amărăciune această dulce speranţă? …”

Astfel cugeta Alexandru, preumblându-se prin galerie şi blestemând pe cele două femei ce îi dară o ştire atât de crudă. Pentru ce mi-au spus ele aceasta? … Cu două ore înainte, nimeni nu era mai ferice decât mine, nu cunoşteam nefericirea mea… şi eram mulţumit! …”

Uşa de la camera Elenei se deschise. Elena veni în galerie. Ea văzu pe Alexandru preumblâ‘ndu-se gânditor. Luna vărsa valuri de lumină şi-neca această galerie.

— Nu te-ai culcat încă? întrebă ea.

— Poci dormi?

— Eşti bolnav?

— Da… sunt bolnav…

— Ai trebuinţă de îngrijirile noastre…

— Nu! mulţumim! … ~7

Aceste răspunsuri reci fură atâtea lovituri pe inima acestei femei. Ea înţelese că Alexandru era în unele minute de gelozie. Ar fi preferat să o mustre, să o insulte, decât să-i răspunză cu atâta răceală.

— Iară eşti supărat pe mine?

— Nu! … pe mine! …

— Ce ai făcut?

— Am nenorocirea de a te vedea, a te iubi, ca să te dispreţuiesc…

La această vorbă Elena surâse cu mulţumire.

— Înţeleg… o nouă vijelie… Să fie! îmi face plăcere… răci dovedeşte că mă iubeşti, Alexandru meu! … fii totdauna gelos, bănuitor, cu această condiţiune! … însă ia seama, aceste excese îţi fac rău! … iată singurul cuvânt care mă face să sufer când te văz gelos… Dar să vedem, spune-mi, de cine eşti gelos, de Ranu, negreşit? …

— Pentru că ai zis-o singură, fie! …

Femeia iartă amantului său aceste excese de gelozie; bărbatului însă nu le iartă; el însuşi nu cutează să-i declare gelozia sa, aleargă la o mie de pretexte ca să mustre pe femeie. Un amant merge drept: pune înainte motivul mâniei sale, fanţii, nume proprii, nu o menagează întru nimic, devine aspru, barbar, cauza este că bărbatul se mânie în puterea drepturilor conjugale şi amantul în puterea drepturilor inimii; la acest din urmă amorul este totdeuna tânăr şi pasionat însuşi prin natura lui criminală în faţa oamenilor.

Elena îi luă mâna.

— Ascultă, Alexandre, îi zise Elena. Îmi pare bine că ai pus acest nume pe tapet.

Alexandru retrase mâna.

— Dacă ai putea să înţelegi puterea cu care te despreţuiesc, singură te-ai despreţui! îi zise Alexandru.

— Ai dreplate! zise Elena înecată de durere, sâ‘nt demnă de dispreţ!

Ea simţi că se îneacă. Se îndreptă către camera ei, sprijinindu-se cu mânele de perete… o dată acolo, căzu pe pat leşinată.

Alexandru se coborî în curtea mănăstirei, fruntea lui ardea; inima îi era plină de mânie. Se înturnă în dreapta şi în stingă fără să ştie unde îl duc picioarele. Intră în grădină, ia o potecă, înaintează, gândurile sale îl apasă; rătăceşte astfel pe câmpii mai multe ore, răcoarea dimineţii sufla peste fruntea lui arzândă, îl răcorea, îl trezeşte, zorile strălucesc înaintea ochilor seci de lacrimi şi pare că comunică frăgezimea lor sufletului său înfocat.

„Unde mă duc? se întrebă el, sunt departe de mănăstire… Ce vor zice cele două dame când vor afla că am dispărut? … nu vor da acestei plecări nopturne o explicaţiune compromiţătoare pentru Elena, după mărturisirea ce ele îmi făcură ieri seară? … am eu dreptul a compromite o femeie? ar fi mai înţelept să mă întorc la mănăstire… mai târziu voi părăsi ţara.”

Alexandru se înturnă asupra paşilor săi, mânia sa se schimbă în pietate pentru Elena. „Am fost crud! zise el. Să ne închipuim că ceea ce mi-a zis acele două femei despre dânsa este adevărat, ce drept am eu asupră-i ca să o tratez atât de barbar? … Dacă această purtare ar zdrobi această fiinţă delicată? … am fost crud, barbar, nebun! … Cine poate să ştie daca ea nu a trecut noaptea vărsând lacrimi? … Sunt mai mult decât crud: sunt laş! … am insultat-o cu asprime, am lăsat-o leşinând! … vai! daca cineva merită a fi despreţuit, sunt eu, numai eu! …”

El se gândi atunci la delicateţea simtimentelor Elenei, la vorbele ei, la suferinţele ei, la amorul ce îi exprimase şi la chipul cu care el îi răspunse, un râu de lacrimi cură din ochii săi: ar fi dat viaţa sa să nu fi făcut cele ce făcuse. „Mă voi arunca la picioarele ei – zise el – voi zice că eram nebun… Ea e bună… mă va ierta… va uita…”

Gândind asfel, ajunse la mănăstire. Servii singuri se deşteptară. Tăcerea domnea în casa oaspeţilor. Cu păsuri uşori intră în camera sa. Acolo îşi aduce aminte că acea cameră se învecinase cu a Elenei şi a Caterinei. O uşe închisă îi despărţea, voia să ştie daca Elena doarme; daca este bolnavă. Se uită prin crăpătura uşei, razele zilei intraseră în camera sa. Elena era pe pat, dormea. Era frumoasă! Alexandru se linişti. Se aruncă pe pat, nu putu dormi. Se scoală şi iese afară.

El întâlni pe egumenul mănăstirei ieşind de la biserică. -

— Ştii că am promis acei fete de ţăran şase boi, trei vaci şi trei mii de lei? Ştii încă că i-am zis că le va găsi. Aici la mănăstire? te rog, părinte, să priimeşti acei trei mii lei! Doamna Elena îţi va da astăzi preţul vitelor: le vei da ginerelui Elenii.

— Dumnezeu să vă dea zile pline de fericire! … zise călugărul.

Alexandru sui’âse cu durere.

— Nu-mi pari să fii mulţumit? îl întrebă egumenul.

— În adevăr, părinte…

— Şi cu toate acestea toate darurile ce pot face pe 1111 om fericit, le ai! …

Ei auziseră atunci vocea Elenei ce urma pe Caterina în galerie.

Elena căzuse pe pat leşinată. Ea reveni repede, şi cea dintâi mişcare ce făcu fuse să ştie unde era Alexandru. Se uită în galerie, nu mai era acolo. Se uită pe fereastră şi îl văzu depărtându-se, apoi dispărând sub arborii grădinei. Ea tremură de spaimă, crezu că Alexandru se dusese să se arunce în lac, acum uitase durerile ce-i cauzase insulta lui Alexandru. Ea nu se mai gândea decât la viaţa lui. Pe cine va trimete după dânsul? nu era nimeni, îi veni ideea să se ducă ea singură, apoi, când se gândi la consecinţă, tremură.

Trecu dar toată noaptea în cele mai crude suferinţi. Despre ziuă, adormi un moment, atunci când Alexandru o văzu prin uşă. Zgomotul ce făcu el o deşteptase. Elena atunci sculă pe Caterina, se îmbrăcă şi ieşi în galerie.

La vocea Elenei, Alexandru concedie pe preot şi se urcă în galerie. El merse spre Elena.

— Ah! zise ea cu bucurie.

Alexandru o salută cu respect.

— O să mă omori! îi zise Elena.

Alexandru, fără să zică o vorbă, îi luă mâna şi o încărcă de sărutări, ochii lui se umplură de lacrămi, şi lacrimile, sparte pe faţa lui, scăldară minele delicate ale Elenei.

— Nu-mi face nici o mustrare – zise el – daca poţi, plânge-mă, sunt nenorocit! …

Caterina ieşi atunci din cameră, fragedă şi râzândă, ca florile ce răsăriseră în acea dimineaţă. Ea sărută pe Elena şi întinse mâna lui Alexandru.

— Eşti palid, zise ea lui Alexandru.

— Am dormit rău, răspunse el.

În acel moment apăru î‘n capul uşii galeriei Ranu.

— Iată şi moldoveanu! zise Caterina.

— Amantul meu! zise Elena surâzând.

Alexandru înţelese intenţiunea Elenei, cu toate acestea vorba ce zise ea îi ridică o greutate după inimă.

— Ce grozăvie! zise Caterina, unde a pescuit Zoe această fiinţă?

— Este frumos! răspunse Elena, aruncând o căutătură lui Alexandru.

— Tip de lacheu! zise Caterina, nu ştie nici să converseze…

— Nu are nici o educaţiune! … Dar are inima foartă tânără! urmă Elena.

— El? răspunse Caterina; nu aş fi crezut!

— Mi-a făcut o declaraţiune de amor – mai zise Elena – nu aş putea a mă înamora de un asfel de om! …

Aceste vorbe ameţiră pe Alexandru; nu mai ştia ce să gândească.

Ranu se apropie de dame; le salută.

— Nu ne dai mâna? îl întrebă Elena. De câteva zile, nu ne mai iubeşti? … de când ne coboram pe scara ocnei, spre exemplu!

Ranu se roşi… Alexandru se întrebă: „Ce va fi aceasta ideile lui începură a se lumina.

— Ce s-a întâmplat pe scara ocnei? întrebă Caterina.

— Nimic! zise Elena… o copilărie, la care sunt sigur că dl. Ranu nu se mai gândeşte…

— Sunt curioasă să ştiu, zise Caterina.

— O declaraţiune de amor! … locui era rău ales, închipuieşte-ţi că putea să caz dupe scară! …

— Doamnă! zise Ranu, vă rog! …

— Vă supără… ce? nu a fost o glumă? … şi eu şi bărbată-meu am luat-o pentru o glumă… bărbată-meu mai ales a râs atât de mult când a auzit…

— A auzit… răspunse Ranu.

— De ce nu? nu este nici un rău…

— Şi damele cele două au râs! zise Alexandru, care acum începuse să vază în întunerec.

— Şi damele cele două? întrebă Ranu.

— Care mi-au spus, răspunse Alexandru.

Acum Ranu nu mai înţelegea nimic. Aceste vorbe îl cufundaseră, se retrase cu ruşine.

— Ce fel? Elena, tu faci asfel de romanuri şi nu Îmi spui?

— Uitasem, în adevăr.

Caterina se duse în casă să-şi aducă lucrul ce luase cu ca.

— Vei să-mi explici ce sunt toate acestea? zise Alexandru Elenei.

— Lucru foarte simplu: fără nici un motiv, mi-a făcut o declaraţiune, pe care am conumicat-o îndată băi’batăinen, şi am râs amândoi.

— Adevărat?

— Te îndoieşti? …

— Atunci i-ai spus şi ce ţi-am zis eu! şi aţi râs poate împreună? …

— Alexandre! eşti crud! …

Caterina se înturnă cu lucru.

— Nu plecăm? întrebă ea.

— Să plecăm, zise Elena. De aici la Poiana… acolo să facem gustare! …

Georges veni atunci în mijlocul lor cu ochii plini de somn. După el veniră Zoe şi principesa. Caii se puseră la calesei. Ele schimbară câteva vorbe şi se coborâră pe scară. Elena zise egumenului să cumpere nouă capete de vite pentru protegiata sa şi promise a-i trimite banii îndată ce se va înturna acasă. Decise încă să se facă nunta dumineca viitoare şi zise că ea însuşi va veni să-i cunune la Făneşti.

Ei porniră asfel şi după o oră ajunseră în Câmpina… La marginea despre munţi a burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale; sub acest mal zace un lac limpede şi liniştit, închis între două dealuri. Se crede că este de o adâncime fabuloasă. Surfaţa lacului se află la câţiva stânjeni mai sus de patul Prahovii, ce se desparte de lac printr-o bară de pământ rădicat. Pe calea de care vorbirăm, trăsurile purceseră cu repejune. Ele coborâră coasta către râu, trecură Prahova. De aici se văzu pe coasta lanţului de peste râu mănăstirea Poiana, rădicându-se asupra arborilor. După un pătrar de oră, călătorii intrară în mănăstire, aici fură priimiţi în sunetul clopotelor, ce este un semn de distincţiune pentru persoanele mari cari ajung la mănăstiri.

O gustare destul de bună aştepta pe călători.

Din balconul caselor mănăstireşti era o vedere încântătoare. Elena se temea că nu vor putea să ajungă seara la Sinaia cu caii săi, şi trimise să le aducă cai de postă.

Ei se preumblară prin case, prin grădină. Se urcară într-un chioşc de lemn ce este făcut pe un nuc gigantic, a cărui rădăcină se află la câţiva stânjeni mai jos decât linia malului. Intrară aici pe o punte. Acolo citiră mulţime de nume de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, ce crezură să treacă asfel la posteritate, fără să ţie socoteală că chioşcul era ursit să trăiască mai puţin decât amatorii de nemurire.

Elena se află aici câteva minute singură cu Alexandru.

— Eşti încă supărat? întrebă ea.

— Nu-mi mai aduce aminte! răspunse Alexandru. Fiena mea! eşti bună pe cât eşti frumoasă; generoasă pe cât eşti dulce… treci cu vederea capricii mei! Te iubesc prea mult; iată toată crima mea! Ştii că sunt gelos de orice fiinţă care-ţi arată simpatia? îmi pare că natura şi oamenii au complotat ca să te răpească amorului meu! încrederea nu lipseşte. Dar este încă vorbă de încredere? sufletul tău este cast ca sufletele fecioarelor osianice20, o ştiu; dar poci să încetez de a fi gelos? … voi înceta atunci când voi înceta a te iubi; atunci voi putea rezona; voi putea roşi că am avut slăbiciune de a fi gelos!

— Întotdauna îmi ceri iertare şi întotdauna mă insulţi! … Ce inegalitate de caracter! Eu nu sunt aşa… fii totdauna cum eşti acum! …

— Spune-mi cum acest Ranu ţi-a declarat amorul său?

— Nu mă întreba! … am uitat.

— Il urăsc! … zise Elescu.

— Nu merită nici ură, nici simpatie! …

Ei tăcură. Elena devine gânditoare.

— La ce te gândeşti? întrebă Alexandru.

— O idee egoistă, răspunse ea. Toţi aceşti oameni ce ne însoţesc sunt de prisos aici, nu este aşa? aş voi să fim numai amândoi! …

— Mă iubeşti dar? întrebă Alexandru.

— Totdauna aceeaşi întrebare! … Daca nu te iubeam, era să fac ceea ce am făcut?

— Sacrificii? … nu sunt mari…

— Nu-mi vorbi de sacrificii… Ştiu ce vrei să zici… necle sacrificii le despreţuiesc, o femeie nu are trebuinţă de dânsele ca să dovedească că iubeşte pe un om; nu r aceasta dovadă. Sacrificiul este a călca parola sa înaintea bisericii şi a bărbatului; a avea inima zdrobită de durere şi a fi silită să surâză cu fericire, a vedea pe soţul său, a-i surâde, a-l răsfăţa, a-i zice că îl iubeşte, când nu poate să-l sufere; sacrificiu este a se gândi că înşală pe acela ce are încredere într-însa! Nu te amăgi, educaţiunea noastră este asfel că onoarea în maritagiu s-a făcut atât familială, încât este o virtute de a o viola, o slăbiciune de a o respecta. A iubi pentru o femeie măritată este dar de multe ori o virtute, şi orice virtute implică ideea unui sacrificiu… Ştii, Alexandre, ce rămâne să facă o femeie care a trădat parola dată soţului său? Să moară! iată pentru ce zic că este o virtute de a iubi! …

— Ce fel? răspunse Alexandru. Vei să mori? …

— Ai gândit oare altfel? … când ţi-am zis pentru în’tâia oară că te iubesc, eu m-am destinat la moarte. Asfel, niciodată nu ai fi auzit vorbe de tinereţe din gura mea! … Ceea ce mă consolă este numai purificarea printr-o moarte a cării cauză va fi căinţa.

— Mi-ai zis de multe ori că sunt fantastic… văz că eşti mai mult decât mine…

— Să lăsăm aceasta! m-ai întrebat dacă te iubesc! … şi vei un răspuns! … Dumnezeu nu a creat expresiuni fidele pentru simţimente, precum nu a creat culori fidele pentru colorile cerurilor… nu voi putea exprima niciodată ce simţ! în amorul său pentru D-zeu, omul i-a aat o formă ce nu are nimic de divin, o vârstă ce nu are nimic de poetic; daca te iubesc, întrebi? Dară! iată tot ce poci a zice.

— Te crez! zise el. Dar acest amor va ţine oare? mâne-poimâne poate să se schimbe! …

— Se poate, zise Elena… puţin timp am să trăiesc.

— Spune-mi, ce sunt aceste gânduri de moarte?

— Nu o să murim niciodată? întrebă ea surâzind.

— Nu! nu! … nu voi să mori! … atunci voi muri şi eu…

Elena se uită la Alexandru şi surâse.

— Atâta mai bine! zise ea… vom merge a trăi şi a ne iubi în ceruri.

Dar caii se puseră la trăsuri. Ei părăsiră chioşcul, egumenul le aduse o condică să-şi suscrie fiecare persoană numele şi daca au fost mulţumiţi sau nu, această condică era trimisă de Eforie la finele anului. Egumenul căta să o arate eforilor. Ea dovedea atât numărul călătorilor cât şi purtarea egumenului cu dânşii, această regulă contrarie mult pe egumeni.

Zoe se subscrise comitesă; principesa îşi mai puse înaintea titlului său de contrabandă: luminăţia-sa.

În acel moment ajunse acolo un ministru dintr-o cercetare ce făcuse singur prin judeţ, prefecţii, subprefecţii, urmaţi de foncţionari mai mici şi de dorobanţi, îl însoţeau în cale. Ministru strânse mâna acestor dame ce le cunoştea, le întrebă unde se duc şi le spune de unde vine el însuşi.

Era un om de mare probitate şi activ, două calităţi ce fac pe un ministru să se deosibească. Dar nu avea geniul epocei de regeneraţiune în care se afla.

— Am făcut mulţi fericiţi în călătoria mea! zise el. La mulţi le-am şters lacrimile dându-le sau despăgubiri, sau posturi, sau promisiuni pe care le voi împlini. Pe toţi i-am împăcat, i-am înfrăţit…

— Rău sistem de a guverna este acela de a face să se mulţumească toţi, zise Elena.

— Cum – răspunse ministru – d-ta vorbeşti astfel? …

— Pentru ce nu? … ai pedepsit pe cei asupritori? pe cei despoitori? …

— Ho! ho! … Zise ministru… iată o utopie! … Atunci cum am mai putea guverna? … Doi foncţionari ce am găsit furi sunt deputaţi… trei alţi, rude cu miniştri… cinci alţii, oamenii lui… care are o mare înrâurire în presă. Dacă i-aş fi pedepsit, aş fi sculat contra mea o parte din Adunare; aş fi adus dezbinare între miniştri; aş l’i expus ministeriul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile române, şi opiniunea publică ar fi fost contra mea. Nu este dar un bun mijloc de guvernământ a pedepsi pe furi…

— Crez că nu se poate zice niciodată, acest guvern e bun! acestalt e rău! fapta lor încă nu poate să-i califice cu preciziune, căci ceea ce este bun pentru o parte de oameni poate să fie rău pentru altă parte, şi orice jţuvern poate să aibă fapte şi bune, şi rele. Către acestea (. Ţuvernul cel mai bun mi se pare a fi acela ale cărui fapte îmbrăţişează mai mult interesele generale, aceasta poate recunoaşte mai târziu.

Sistemul dumitale de guvern este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale, acestea poate să-ţi merite sprijinul individual, niciodată sprijinul general… majoritatea este sacrificată asfel şi, mai curând sau mai târziu, îţi va cere socoteală severă! … Loveşte lenea, viciul, hrăpirile, nedreptatea oriunde le vei găsi, oriunde ar fi cei ce le practică! şi naţiunea îţi va ţine socoteala, astfel îi zise Elena.

— Nu este nici timpul, nici ţara… cei mai mulţi sunt răi aici…

— Meritul este şi mai mare atunci.

Dar damele se urcară în trăsuri, ministru le salută, trăsurile plecară.

— Iată – zise Elena lui Alexandru – pentru ce lucrurile nu se schimbă în ţară! … Se plâng unii că regimul constituţional este cauza de nu merg lucrurile. Dar principii constituţionali s-au pus oare în legi şi apoi în practică?

Trăsurile trecură de mai multe ori apa Prahovei, apoi urcară pe un deal. Calea până la Breaza este periculoasă. De aici şi până la hotar începe o şosea; îndată ce se puseră pe şosea, se duseră repede. Lăsară monastirea cea mică, Lespezile, la stânga peste Prahova şi în vârful unei măguri, şi purceseră către Sinaia, unde ajunseră înaintea serii.

Sub trâmba de stânci gigantice şi tăiate ce se văd încă de la Dunăre, şi pe care le numesc Bucegii, pe un deal, este zidită această monastire. Ea este a spitalului Colţea; bine înzestrată, ea dă azil călătorilor ce circulă pe calea către Kronştadt21; cel dintâi lucru despre care Elena se informă, ajungând aici, fuse daca bărbată-său era acolo, i se răspunse că nu venise încă. Superiorul le dete două apartamente, unul pentru dame, altul pentru bărbaţi.

Aici voiau să treacă noaptea.

Vizitară biserica, curtea mănăstirii cei vechi; casele călugărilor sunt nişte adevărate închisori umede, crăpate, ruinate; ele prezintă un aspect de mizerie. Călugării apar în mijlocul acestor ruine ca nişte fantasme, şi cu toate acestea mănăstirea are avere mare! …

Călătorii făcură o preumblare pe dealurile şi văile vecine cu mănăstirea. Această natură maiestoasă şi sălbatecă are un fermec deosebit pentru toate sufletele. Elena rămase mult timp absorbită în meditaţiuni melancolice. Ea se despărţi de grupa cea voioasă, se înlătură în pădurile de arbori bătrâni udate de torente. Ea iubea cu patimă, şi mustrarea cugetului era atât de putinţe ca amorul ei. De câte ori nu se despreţuia ea însuşi simţindu-se atât de învinsă! De câte ori nu blasfema ziua când a cunoscut pe omul care era obiectul amorului ei! … „Nu mai poci a mă retrage înapoi! zise ea… este târziu! … nu crez că mai poci trăi fără a-l vedea! … oh! pentru mine este decis! – ori în ce chip! – a muri! …”, Grupa se risipi, cele două dame statură a se consulta cu Ranu; Caterina părea absorbită într-o convorbire cu Georges; Alexandru profită de aceasta ca să urmeze pe Elena. El o găsi şezând lângă o fântână înconjurată de arbori. Elena apăru în ochii lui Alexandru, privind visătoare jocurile apei capricioase, ca o nimfă din antichitate ce apărea călătorilor rătăciţi.

— Ce faci acolo? o întrebă el.

— Nu eram singură, răspunse ea. Eram amândoi.

Alexandru şezu lângă dânsa.

Elena trecu mâna sa mică şi albă pe fruntea amantului ei.

— Această frunte a fost senină ca cerul de astăzi; nici un nor nu a trecut pe dânsa… Cât sunt de ferice când văz că eşti mulţumit! … Amorul el însuşi are zilele sale de vijelie; dar eu prefer pe cele senine, atunci sunetele noastre plutesc cu fericire pe ‘o lume de vise plăcute! …

Seara se cobora în văi, răspândind un farmec dulce şi misterios. Luna surâclea în vârful unei stânci, murmura apelor dimprejur invita orice suflet la reverii.

— Ce locuri bogate de poezie – zise Elena – nu simţi ceea ce simţ eu; nu sunt poeţi numai poeţii de profe iune. Cei ce scriu ca să fie citiţi, de multe ori se servă cu spiritul în locul inimei. Pe când aceia ce au poezia în inimă, ce o ascunde ca un prezinte ceresc pot mai lesne să găsească calea inimii…

Alexandru îi luase mâna şi o strângea pe sânul lui.

— Mă iubeşti? … îi zise el, înger dulce al fericirei mele! … lasă inima ta plină de amor să se spargă ca bobocul unei roze ce înfloreşte şi răvarsă parfumul ei ceresc! … vino pe sânul meu ce nu mai bate decât pentru tine! … înclină fruntea ta ca o floare pe fruntea mea! … e dulce a iubi şi a fi iubit, Elena mea! e dulce a respira parfumul ceresc al gurii tale! a atinge cu buzele mele buzele tale curate şi înfocate! … a confunda sufletul meu în sufletul tău ca două raze ce se unesc! … oh! nu mai sunt singur în lume! … acum îmi place lumina soarelui! … viaţa mea a devenit un vis poetic! lumea, un paradis unde totul mă răpeşte, mă îmbată! … nu! nu mai sunt singur! Sufletul meu este sufletul tău, corpul meu, corpul tău, inima mea, inima ta Timpul trece repede; iluziunile se scutură ca florile, corpul se vestejaşte! … oh! pentru ce nu putem să oprim zborul zilelor! … Lasă-mă să mă îmbăt de parfumul sufletului tău, de graţiile tale… şi apoi… într-unul din acele vise de voluptate, să mor! …

Elena era răpită. Ea rugă încet cerul să-i arunce în inimă o suflare rece, obrajii săi deveneau aci rumeni ca purpura, aci palizi, ochii săi plini de amor şi de patimă se înturnau cu sfială de la Alexandru; sânul ei bătea cu voluptate; un fior rece încinse tot corpul său, ce ardea ca o flacără, mâna sa tremura în mâna amantului său; buzele lui Alexandru întâlniră buzele sale.

— Alexandre! zise Elena, voi fi a ta într-o zi; însă nu astăzi! … ora morţii nu a venit încă… lasă-mă dar, înainte de a muri, să mă bucur încă de fericirea de a te iubi! …

— Ce zici? nu te înţeleg! întrebă el.

— Când voi fi a ta, trebuie să mor…

— Aide… zise el, astfel totdeuna vestejeşti bucuria inimii mele!

— Sunt superstiţioasă! … Cred că în ziua când voi fi a unui amant, o să mor; timpul nu a sosit… în acea zi eu însumi voi veni la tine… acum să mergem! … este seară… bărbată-meu a fi venit! …

Ea zise toate acestea cu o seriozitate atât de mare, încât Alexandru se supuse fără a murmura.

Plecară către mănăstire, unde companionii ceialţi nu sosiseră. Postelnicul nu se arătase.

Elena şi Alexandru şezură pe o galerie ce căuta către biserică. Elena era palidă şi visătoare. Alexandru el însuşi căzuse în gânduri.

— Ce ai? îl întrebă ea.

— Ce fineţe au femeile! răspunse el.

— Nu crede, Alexandre! zise Elena, nu a fost aceasta o stratagemă cum gândeşti, poate… voi fi a ta; daca odată ţi-am mărturisit că te iubesc… nu sunt ca celealte femei… nu ştiu să înşel, nici să mă înşel… care este femeia ce iubeşte cum te iubesc eu şi care nu sfârşeşte prin a se da?! … Daca este o crimă, nu este a se da, ci este a iubi. Toate femeile care iubesc tremură când se gândesc că pot să facă cel din urmă sacrificiu, şi îl fac! …

Ceialţi veniră atunci. Ei se puseră la convorbire.

Principesa începu a deveni geloasă de Caterina. „Ce fel?” îşi zise ea, această fată să fie preferată mie de Georges, ea, o piţigăitură nebăgată în seamă, să mă lase pe mine, principesă, bogată, spirituală, frumoasă? … nu se poate! … crez că şi-a pierdut Spiritul! … am să-i observ cu băgare de seamă. Să aflu.”

O trăsură întră în monas’tire: era postelnicul. Elena îi ieşi înainte. El ajunse plin de bucurie, căci reuşise într-o speculă comercială.

— Apropo! zise el. Să vă dau ştiri despre Bucureşti?

— Ha! ha! ziseră damele.

— Ne acuză gazetele că am subscris o petiţiune către turci, prin care am cere starea veche.

— Daca aţi făcut, bine aţi făcut – zise Zoe – dar nu aţi făcut-o. Sunteţi laşi! …

— Se mai vorbeşte de schimbarea ministeriului… Se zice că bărbaţii domniii-voastre au să intre în combinarea nouă.

— Ah! … strigă principesa. Era şi timpul! …

— Nu s-a făcut încă, răspunse postelnicul… mai am o noutate…

— Care?

— Nunta domnişoarei Serescu în două zile…

— S-a decis?

— Negreşit…

— Dar cine o să asiste? zise Zoe. Eu una nu am inimă cu lucrurile de astăzi! … cu cine o să ne găsim la nuntă! femeile ofiţerilor, avocaţilor, profesorilor, bancherilor, lipscanilor, doctoresele îneacă toate balurile! în toate locurile! Ce nenorocire! … nu pot să le iert pretenţiunele de a se arăta pe aceiaşi picior cu noi! … nişte mojice! …

— Ai dreptate, zise principesa. Unde este timpul nostru? … atunci, la baluri, comisarii însărcinaţi să priimească ducea damele de clasa II, neguţătoresele, ofiţeresele, la stânga; şi pe cele de clasa I la dreapta, acum ne amestecă cu toate aceste parvenite! … ce oroare22! …

— Ce să faci, principesă? zise postelnicul. Convenţia a ucis clasele; nu mai sunt în ţară decât români: dar bun e Dumnezeu!

— Convenţiunea a făcut pe toţi românii nobili, zise Elescu.

— Eşti prevenit împotriva nobleţei… strigă Zoe, îi faci un rezbel fără repaos!

— Te înşeli, doamnă! Aş fi voit ca românii să aibă o aristocraţie de naştere, căci atunci ţara n-ar fi fost atât de căzută. Această instituţiune a fost folositoare popolilor, mândră de străbunii săi străluciţi prin fapte mari, ei ar căuta să le semene, ar face fapte mari, sacrificii de avere, de viaţă pentru naţiune. Dar tradiţiunele nu sunt; istoria este mută asupra numelor celor ce numeşti nobili! … nobili de ieri, ei nu înţeleg drepturile cu datorii, caută să puie mâna pe o putere, ea însuşi redusă la o stare de servilism, de sclavie, numai ca să se bucure de nişte bunuri materiale al căror preţ vor fi ignorinţa, trădarea!

Nu crede că atac această instituţiune… Ea a fost bună în timpul său: atac persoanele care, printr-o conduită degrădătoare, au degradat-o şi însuşi printre persoane voi face excepţiune. Mulţi din bărbaţii care dau dovezi de simţimente nobile sunt din această clasă. Ascultaţi! generaţiunea de astăzi este sub urgia unui blestem… pe cât va exista ea, nici o mântuire nu poate să fie.

— Ce zici, pentru D-zeu! strigă Elena.

— Acesta este adevărat. Ceea ce numim astăzi o naţiune este un corp ce nu mai are inimă… voiţi ca să vă dovedesc? Streinii au călcat în picioarele cailor mormintele părinţilor noştri; cei mari au priimit pe inemici cu cununi de flori! … onoarea, patriotismul, independinţa sunt văzute aici ca nişte crime! … nu-mi vorbiţi că cei ce cârmuiesc sunt răi! … Cei ce cârmuiesc sunt asfel căci naţiunea este asfel. Ei sunt expresiunea ţărei.

— Sunt multe lucruri de zis între acestea, răspunse Elena. Majoritatea este bună.

— Bună ca să devie complicea minorităţei! …

Elena tăcu. Ea cunoştea caracterul lui Alexandru, asfeî înţelese că amărăciunea ce vărsase în vorbele sale avea o cauză intr-im nou acces de gelozie şi naţiunea română nu era pentru nimic. „Dar care să fie motivul noii sale supărări? negreşit – îşi zise Elena – e gelos de bărbată-meu! …” Alexandru era un caracter care ar fi fost nesuferit, fără nobleţea ce avea totdeuna. Daca ar fi însurat, ar fi ca cei mai mulţi bărbaţi care, în bănuielile lor, de multe ori nedrepte, nevoind a se exprima ce simt, găsesc diverse pretexte spre a certa femeile lor pentru cutare sau cutare lucru ce se face în casă…

Seara aceea trecu fără nici un incidinte.

A doua zi călătorii vizitară peştera unui sihastru în muchea unui munte, gustară ceva şi plecară către FăIH’Şti.

Alexandru se puse în trăsura în care era Zoe şi principesa lordache.

— Frica ursului te aduce la noi! îi zise Zoe când plecară.

Frica ursului?

Mai întrebi? … frica postelnicului.

Nu am pentru ce…

Ia lasă vorbele… zise Zoe… eşti nebun dupe Elena.

— Vă jur! …

— Nu jura! … o iubeşti.

— Nu! …

— Nu te crez… cată să dovedeşti…

— Cum?

Zoe se gândi puţin, apoi luând un aer cochet şi plecându-se Ia urechea lui Alexandru, îi şopti ceva ce principesa nu auzi…

Ei se înturnară astă dată fără a se mai opri undeva. Seara erau la Făneşti. Elena se prepară ca să cunune duminica viitoare pe protegeata sa de la Brebu, trimise banii promişi egumenului şi dispuse asfel ca părinţii tinerilor să vie cu dânşii la Făneşti.

Damele se retrăseseră în c-amerile lor de culcare.