STAFIA

Zoe se aruncase pe pat. Ea era îmbrăcată cu un capot de batistă fină peste o cămaşe iară de batistă, peste acest capot ţrecuse un brâu de mătase albă. Pe cap pusese o bonetă elegantă de valansienă, părul ei era strâns cu îngrijire. Văzând-o cineva asfel, ar fi zis că aşteaptă un amant. Ea se prefăcea că este aproape să adoarmă; candela era stinsă. După câteva minute, rădică capul, ascultă: principesa sufla ca o persoană ce doarme. Se scoală pe jumătate… ascultă, coboară din pat… ascultă încă… Se îndreptează către uşe, o deschide.

Afară se auzi un tunet. Cerul era coperit de nori; vântul începuse să sufle.

Să ne înturnăm la Alexandru. Elena astă dată nu-i mai dete budoarul ei pentru culcare, acesta îl dete postelnicului, iar lui Alexandru îi dete o cameră lângă camera ei de culcare, cu îndatorire să o împartă cu Georges. Din camera sa Elena auzea tot ce ar fi putut face vecinii săi. Ce-i dicta această măsură? poate dorinţa de a-l avea sub ochii săi neîncetat.

Aceşti doi juni se culcară şi adormiră.

Elena veghea mai toată noaptea.

Vijelia începuse afară, fulgerele şi tunetele se succedau necontenit, ploaia şi vântul băteau în ferestrele camerii unde dormea postelnicul. Zgomotul vijeliei îl deşteptă din somn. „Ah – zise el – porumburile mele au a crească! …” Dar fuse silit a se opri aici… Se şterse la ochi să vază mai bine… nu se înşală, prin camera sa umbla o fantasmă albă; el o zări la lumina fulgerilor.

Ca toţi oamenii ignorinţi şi slabi de judecată, postelnicul era superstiţios. El credea în stafie, în strigoi, în iele, în zburători, în fermece. Crezu că este o stafie, îşi aduse aminte că se clădise casa pe o casă în ruine şi că ţăranii ziceau că acolo au văzut de multe ori stafia. „Sunt pierdut – îşi zise el – iată stafia! … D-zeule, scapă-mă! … dacă voi striga, ea mă va sugruma! …”

El începu să tremure ca un copil ce crede că vede un spirit răufăcător, şi îşi puse plapoma în cap.

Stafia se apropia de pat, întinde mânile, postelnicul se crede pierdut. El simte mişcările mânicii ei… Mâna stafiii rădică plapoma după capul postelnicului; atinge faţa lui; o răsfaţă; postelnicul nu mai sufla… Stafia se aşază pe pat lângă dânsul, postelnicul scoase un gemet. Un fulger aruncă lumină… Acum stafia începu să tremure. Ea văzuse faţa postelnicului. Ce va face? se înşelase: nu era postelnicul acela ce căuta. Ea retrase mâna repede, să scoală, să depărtează; crede că postelnicul o preurmă; iese din cameră şi se face nevăzută.

Nenorocitul superstiţios rămase în poziţiunea care luase, ascultând şi tremurând de spaimă. După o oră avu coragiu să rădice capul, să asculte, să privească. Înţelegi nd că stafia a fugit, aprinse luminarea; nu văzu nimic.

„Nu am visat, zise el. Era stafia, am văzut-o, m-a atins pe frunte cu mina rece ca de mort! …” El ar fi voit să iasă afară, să deştepte toată casa, să spuie că a izut stafie; numai temerea de a se întâlni încă o dată cu fantasma îl ţinu pe loc. Umblând prin casă, zări o nu ingătoare; o culege; era un brâu alb de mătase. „Iată dovadă! zise el, că a fost stafia! şi totdeodată aruncă m i ul departe de dânsul… Este fermecat”, zise el.

Toată lumea ieşise în salon. Postelnicul, ca niciodată, 11ti se arăta. Elena, crezând că bărbată-său este bolnav, se duse la dânsul. El îi spuse tot ce i se întâmplase cu stafia, ceea ce făcu pe Elena să râză. Dar când îi arătă brâul de mătase alb ce stafia pierduse prin casă, Elena simţi că pământul se învârteşte cu dânsa; un fior rece coprinse toate nervele corpului ei, deveni palidă, şi vocea sa începu să tremure.

— Vezi? ai încetat d-a mai râde – zise postelnicul – nu-ţi spuneam eu că e stafia! iacă brâul! toţi ţăranii care mi-au spus că au văzut-o şi au zis că poartă un brâu alb…

Pentru ce Elena se impresionă atât la vederea acestui brâu? Lucrul este lesne de înţeles: ea recunoscu brâul Zoei – îşi aduse aminte că acea cameră fusese totdauna destinată pentru Alexandru; un simţimânt de gelozie mişcă toate fibrele inimii ei. Această boală era nouă pentru dânsa, ca şi amorul ce avea. I se părea că văzu pe Alexandru la picioarele Zoei, scoase un ţipăt şi căzu leşinată pe pat.

— Iată ce-mi face stafia! zise postelnicul; mâne părăsim această casă! …

Elena se redeşteptă, dar palidă şi frumoasă ca suferinţa. Suspinele o îngâna… Ea rămase încă în această cameră pe pat… Ce nu ar fi dat să poată vorbi cu Alexandru! … „Acum înţeleg, zise ea. Suferinţele lui Alexandru! … Cele ce zicea… erau mincinoase. Nu era gelos. Se prefăcea… Doamne! Doamne! ai milă de mine! … până astăzi, credeam că îl iubesc… cum mă înşelam! nu! eu nu-l iubeam! credeam că îl iubesc! … De astăzi numai am început a-l iubi… oh! acum, acum îl iubesc! … Dacă ar fi acum acolo, aş voi să-i scot inima din piept cu un fier! … dar dacă va fi inocente! … Alexandru meu! oh! ce grozăvie! … Ce am zis! … Sunt nebună! … unde este? … Vino, dulcele meu! … vino să-mi cer iertare că am putut să gândesc rău! …” „în acelaşi timp, Zoe, în camera sa, făcuse o scrisoare pe care voia să o trimiţă cu om înadins la Bucureşti, aici era ce! din urmă act al comediei cu Ranu. Acest act trebuia să se joace duminică la Făneşti. Zoe era sigură acum că Elena era înamorată dupe Ranu; că Alexandru era înamorat după Elena. Durerea de a se vedea despreţuită de Alexandru pentru Elena o întărită şi mai mult. Trimise scrisoarea pe un om al ei sigur.

Când fuse la gustare, postelnicul spuse cu spaimă tot ceea ce i se întâmplase cu stafia. Toată adunarea râse? de credulitatea lui. Când însă spuse că stafia, fugind, pierduse un brâu alb pe care îl găsise el, Zoe deveni palidă. Ea tremură gândind că Elena o să recunoască brâul ei. Iată o armă în mâna rivalei ei! Elena putea să-i facă rău cu acest talisman! Cel puţin el dovedea că ea fusese stafie, ceea ce ar fi făcut-o ridiculă, sau că se dusese în camera postelnicului, ceea ce era de cel mai din urmă dispreţ. Elena, din parte-i, avu ochii ţintiţi pe fisonomia lui Alexandru, doare va ghici pe impresiunile ce-i va face această istorie, dacă el avea vreo complicitate cu stafia. Fisonomia lui nu exprimă nimic, dacă nu indiferinţă. Insă aceasta nu o linişti.

— Ciudat lucru cu această stafie! zise Alexandru postelnicului; eu te crez că ai văzut-o… dar crez că a fost stafie cu mânile albe şi delicate…

Alexandru observă că Zoe îşi ascunse mânile.

„Ah!” zise el în sine… apoi urmă tare:

— Nu este anevoie de dovedit daca ea a lăsat după dânsa brâul alb; poate că cineva va recunoaşte acel brâu…

— Să ni se arate acel brâu, zise Georges.

Zoe tremură.

— Bravo! zise postelnicul, să ni se arate acel brâu…

— Să lăsăm stafiele – zise Elena – bărbată-meu a visat…

— Am visat? …

În fine, Elena căută în toate chipurile să înlăture ideea de stafie şi de brâu.

Toată ziua aceea Elena nu putu să vorbească în parte lui Alexandru. Către seară ei rămaseră singuri în chioşc câteva minute. Elena rămase tăcândă, ca să arate că este supărată pe Alexandru. Acesta îi luă mâna şi o încărcă de sărutări… Ea retrase mâna.

— Ce ai, Elena mea? o întrebă Alexandru, pentru ce această răceală?

— Pentru ce? Oare nu am dreptate? pentru ee Zoe a intrat în camera undo dormea bărbată-meu? Ştia că acea cameră este aceea în care todeauna ai dormit, în care lumea ştia că ocupi…

— Ce fel? întrebă el; acea fantasmă a imaginaţiunei. Postelnicului era reală? a fost Zoe în adevăr?

— Ce căuta? …

— Eşti geloasă?

— Geloasă? … ce zici! … de o creatură atât de înjosită! … îţi spui că voi să ştiu daca te-ai coborât până să consimţi la cochetăriile unei mesaline…

— Îndoiala! tot ce nu este Elena mea este rece pentru mine. Înainte de a te cunoaşte, erau multe lucruri frumoase în lume. Dar din acel moment tot ce a fost încântător s-a stins, şi tu singură ai rămas! ochii mei lasă valurile azurate ale cerului în care se scaldă aurorile zilelor, ca să nu privească decât faţa celui ce iubesc, urechile mele se înturn de la murmura vânturilor pe verdele sân al pământului ca să asculte numai vocea celii ce iubesc; mirosul meu uită parfumul îmbătător al florilor ca să nu aspire decât parfumul sânului acelii ce iubesc; ea este singură în lume! singură ca viaţa lângă care nu poate să existe decât moartea.

— Vorbele ce îmi zici sunt dulci; dar ele chezeşuiesc oare faptele? …

— Faptele, Elena, ascultă! ce dovezi să-ţi dau despre amorul meu? Cere orice sacrificiu şi vei vedea dacă te iubesc sau nu…

— Nu cer nimic! Ceea ce aş putea să cer ar fi să pleci undeva, să încetezi de a ne vedea; să mă uiţi… dar, vai… aceasta este cu neputinţă… mă va ucide! …

— Spune-mi încă o dată aceste vorbe, îngere dulce al vieţii mele! … oh! lasă-mă să crez că într-aceasta lume unde sunt strein, este o inimă ce s-ar fărâma de durere pentru mine! … cât de dulce este a şti că sunt iubit! … a şti că sub această boltă cerească sufletul meu nu este rătăcit! … Dar iară cât trebuie să sufer gândindu-mă că nu poci a-ţi zice te iubesc, fără a-ţi aduce aminte că destinul a scris în cartea sa aceste vorbe fatale: nu-ţi este permis a iubi decât cu condiţiunea de a fi trădător!

— Aceste vorbe mă omoară! … nu voiam să mi le aduci aminte… Eu te iubeam răpită de visul ce mă domină… aceste vorbe mă deşteaptă ca să văz realitatea şi să sufer… eşti crud! … Dacă te mustră cugetul că amăgeşti un om către care nu ai nici datoria amiciei, cât trebuie să mă mustre pe mine care am călcat legăturile cele mai sacre? … ar fi mai onest a părăsi ţara şi a fugi cu tine. Cel puţin, părăsindu-l, nu aş fi trădătoare.

— Vrei? o întrebă Alexandru.

— Da! … răspunse Elena cletenând din cap cu întristare.

Dar ei cătară să tacă. Oarecine păru. Elena se retrase în camera ei, unde căzu într-o adâncă meditare.

„Nu voi avea niciodată curagiul a mă despărţi… îşi zise ea; fetiţa mea va fi pierdută în lume! …”