O CĂLĂTORIE spre în U N Ţ I

Această idee se priimi de toată lumea. S’e preparară două trăsuri pentru clame. Zoe se puse într-o trăsură cu principesa şi cu Ranu, în cealaltă trăsură se urcă Elena cu Caterina. Alexandru şi cu Georges se puseră pe capra calescci. Dupe două ore de cale, trăsurile intrară în Cimpână, de aici luară o direcţiune către Brebul. Ajunseră în fine la Telega către miazăzi.

— Nu ai mai făcut nimic? întrebă Zoe pe Ranu.

— De ieri fuge de mine… mi-a fost peste putinţă să o mai întâlnesc singură!

— Trebuie să o întâlneşti… în această călătorie va fi mai lesne decât acasă… trebuie să te grăbeşti… timpul trece şi planurile mele pot să cază…

— Astăzi voi mai încerca.

— Oare acest Alexandru Elescu nu-i face curte? întrebă principesa. Curios om! el nu vorbeşte cu noi! păcat că natura i-a fost părtinitoare! … este sălbatec! … ni se pare că este şi mândru… dar defectul cel mai mare ce are este simpatia lui pentru ideile şi oamenii noi! ce boală! …

— Boală! ai dreptate – zise Zoe – este o boală, nu vezi că din această cauză toate lucrurile se paralizează? … însă nu este vina lor! … cauza răului este… dar pentru ce voi mai spune? … cu femeile se guvernă un stat amar: acelor domnitori cari nu vor voi să înţeleagă această maximă! … damele sunt neîngrijite! Daca bărbată-meu se alegea domn, lucrurile erau să ia alt curs.

— Dar bărbată-meu? era mai sigur, daca revoluţionarii nu făceau cu poporul presiune asupra Cămării.

— Bărbată-meu era şi mai sigur! este mai cunoscut în ţară…

— Decât bărbată-meu? întrebă principesa.

— Mai popular… apoi are şi experinţă de lucruri.

Ele se uitară una la alta şi începură a râde.

— Să lăsăm gluma, principesă, bărbată-tău era pentru Bibescu.

— Vorbă! … Când am auzit că la 24 genarie s-a ales domnul Moldaviei, îţi mărturisesc că atât m-am mâni; jt pe baba-rada mea, încât, pierzând toată răbdarea, i-am dat patru palme şi l-am scuipat. Aceste căzături cred că ne sacrificăm a trăi cu dânşii pentru ochii lor! Eu, când oi pierde speranţa de domnie, îl gonesc! … această speranţă este tot ce poate să ne dea, alfel, ce aşteptăm de la nişte fiinţe ce nu mai sunt nici oameni! … te încredinţez că atunci am făcut şi alte sşerifice: mi-am lăsat amantul meu, tot cu gândul că mă voi face doamnă, râdeam de mine însumi văzându-mă silită să cochetez cu căzătura mea de bărbat.

— Nu este frumos bărbată-tău, ai dreptate, zise principesa.

— Poate să se ia de mână cu al tău, răspunse Zoe.

— Nu zic alfel…

— Vorbeai de Alexandru? … ar face un amant frumos.

— Este prea simtimântal… nu-mi plac acei oameni.

— Eu am un capriciu…

— Nu crez să reuşeşti.

— Strică să încerc?

— Încearcă… Eu voi încerca lângă Georges.

Asfel erau vorbele ce îşi schimbau aceste două femei. Nu este nimic exagerat: această şcoală ele corupţiune există încă. Se personifică în câteva dame care, nu numai sunt priimite în societate, lăsate cu femeile tinere, curate, inocente. Dar sunt văzute cu distincţiune; înconjurate de respect, de laude de toate familiile ce lumea respectă. Viciul este nobilat, graţie societăţii! Cu aceste triste clatine, virtuţile caută să lase locul lor viciurilor şi să se ascunză cu ruşine. Oare societatea ce toleră această datină, ba încă o-ncuragează, îi dă prestigiul tonului bun, parfumul romanului, nu este o complicie cu cei ce profesă aceste principii pierzătoare? nu este din parte-i cel puţin o slăbiciune criminală? legături de rudenie, pe de o parte, prestigiul ce dă o mare avere, pe de alta, înrâură asupra societăţii privată de principii de moralitate şi dau naştere acestui fenomen monstruos.

Călătorii noştri ajunseră la Telega, unde găsiră pe postelnicul. Ei se deciseră să se coboare în ocne. Mai nainte, aceste mine de sare prezintau un aspect înspăimântător: mâna omului, sclavă a experienţei practice, săpa un puţ în tărâmul sub care se dovedea mina de sare. Din fundul acestui puţ urma cu săpătura în toate simţurile, dar totdauna coborându-se până ajungea la o lărgime şi adâncime straordinare, pe gura ocnei cobora cu o funie şi pe scripete o roată pe care se aşeza un om. Asfel se practica intrarea ciocănaşilor în ocnă. Condamnaţii erau datori să lucreze în fundul acestui abis ziua; noaptea îi scotea. Erau însă o categorie de aceşti oameni care nu ieşeau niciodată de aici, unii iar care se aruncau în ocnele părăsite. De câţiva ani minile se făcură pe un sistem european, astăzi este o scară pe care însuşi damele pot să coboare cu înlesnire, graţie domnului Ştirbei! însă cel mai mare avantagiu este că a scăpat de inundaţiuni la care mina era supusă înainte.

Damele noastre fură întâmpinate de inginerul Cheracioni, căruia ţara este datoare reforma salutară. Le întrebă dacă doresc să intre în mină, principesa şi Zoe refuzară; eeialţi exprimară dorinţa de a intra. Atunci toţi luară câte o lumină în mână şi se puseră a coborî scările.

Ranu urmă îndată după Elena. El profită de ocaziunea ee i se prezintă ca să repete declaraţiunea sa amoroasă. O declaraţiune de amor, coborând în ocnă este ceva original!

— Doamna mea! De ieri fugi de mine… este oare atât de urâtă fapta mea, ca să mă lipsesc de fericirea de a-ţi vorbi? …

— Fapta d-tale este pardonabilă… atât numai că trebuie să se îndrepteze la altă persoană.

— O, Dumnezeule! … aşadar este zis… toată viaţa mea trebuie să sufer! …

… Sărmanul om! zise Elena, îmi inspiră dezgust şi dispreţ! … către acestea el şade încă printre noi şi patima sa, mincinoasă sau reală, devine mai tare… mi-e teamă de vreun scandal…”

Asfel cugeta Elena.

Ranu, ce nu simţea nimic, ce juca o rolă din ordinul stăpână-sii, o rolă cu care începuse a se osteni, nu mai zise nimic. El începuse a stima şi respecta pe Elena, şi se simţea pornit mai mult în favoarea Elenei decât a Zoei.

„Ştiu bine – îşi zicea el – care este rola mea: să fac să mă iubească această femeie. Dar pentru ce? care este interesul stăpână-mii? … îmi vine a crede că Zoe va să facă un rău acestii femei şişe servă cu mine, şi ce rău? poate ca să o piarză daca ea s-ar înamora de mine! nu aş face mai bine să o las în pace şi să-i raport ei că nu poci nimic? …”

Iată cum se gândea Ranu.

Călătorii noştri ajunseră în fundul minei, vizitară toate căile, văzură condamnaţii, vorbiră cu dânşii. Aflară că ei erau ţinuţi în heară, şi noaptea, când îi scoteau şi îi băgau în închisoare, îi puneau cu câte un picior la un butuc mare. Toate aceste tratări barbare pentru că nu avea mijloace a clădi închisori solide. Ei aflară încă că bătaia nu se desfiinţase, foncţionarii prinşi cu abuzuri şi daţi în judecată de un minister erau reintegraţi de ministerul ce venea în urmă, şi reîncepuseră a abuza. Aceasta făcu să se mire damele.

Nu este nimic de mirat. Se vindecă anevoie o boală ce intră şi se răspândeşte în toată întinderea unui corp.

Acest rău nu există în câţiva indivizi, ci mai în societatea întreagă. Era încă mijloc de Vindecare daca regimul nou ar fi adus stabilitatea lucrurilor în ţară; daca un minister, sigur că are să rămâie mult timp, capabil către acestea, integru, enimic al nedreptăţii şi înainte de toate puţin păsător de opiniunele politice ale partidelor de putere, ar fi pus interesele generale mai pe sus de interesele de partidă. Stabilitatea fuse lovită de la începutul noului regim; Adunarea, compusă în majoritate de oameni ce dau preferinţă ideilor şi oamenilor vechi, nu suferi nici un minister. De două ori fuse închisă pentru că ceruse căderea ministerelor; de două ori alegătorii trimiseră pe aceiaşi deputaţi, ministerele se schimbară încă. Dar aceste schimbări de ministere au fost fatale. Pe de o parte Adunarea se juca cu ministerele, nu făcea nici o lucrare, şi aceasta sistematiceşte; pe de altă parte, ministerele, ocupate de politică, lăsau la o parte orice lucrare de administraţiune. Abia unele începeau o serie de lucrări, şi Adunarea le da vot de neîncredere, ele lăsau locul altora, care veneau să strice tot ce ele făcuseră: să schimbe foncţionarii publici bănuiţi că sunt de ideile miniştrilor precedenţi şi să puie alţii de ideile lor. Sub acest raport ministerul nu se mai uita care erau capacitatea, integritatea, moralitatea oamenilor! Erau nedemni, hrăpitori, daţi în judecată, condamnaţi, puţin le păsa, numai să fi avut o coloare politică a lor, erau numiţi sau păstraţi în foncţiunile lor. Erau capabili, integri, dar daca nu era de coloarea lor, se alungau. Ministerile se schimbau de şase ori pe an, prin urmare de atâtea ori pe an ţara căta să se zguduie până în fundamentele sale: răul vine din bazele legii electorale a Convenţiunei ce dară numai proprietarilor drepturi electorale. Convenţiunea desfiinţează privilegele proprietarilor şi chemă iară pe proprietari ca să execute această sentinţă; aceştia, necutezând să desfiinţeze privilegele lor, nici să le reintegreze, preferară să se târască lucrurile, ca să paralizeze totul. Să piară stabilitatea, siguranţa, creditul.

Călătorii ieşiră din ocnă, făcură câteva vizite la damele foncţionarilor, unde nu auziră decât nemulţumiri şi critici asupra puterii executive. Elena urmă pe bărbată-său la o parte şi îi zise:

— Aş vrea să vedem mănăstirile, până la Sinaia.

— De ce nu? eu nu poci să vă însoţesc, dar voi mergeţi! pe această cale sunt Brebul, Poiana, Lespezile, Sinaia, dormiţi la Brebu, mâne veţi fi la Poiana, Lespezi… veţi trece noaptea la Sinaia., Elena comunică această idee celoralţi călători, care priimiră bucuros. Ei plecară de aici printre dealuri şi văi verzi şi pădurate, poziţiuni desfătătoare, de care ochii se răpesc, şi nu se mai satură! … după câtva timp ajunseră la Brebu, această mănăstire este aşezată pe o masă de pământ şeţ – ce se întinde de la malul patului Doftanii până la poalele unor munţi spre răsărit, această masă ea însuşi se afla la o înălţime de 150 picioare de la faţa apei. Mănăstirea odihneşte spre nordul mesei de pământ lângă mal; de aici se face o vale, apoi înccp alte dealuri; în această vale, la spatele mănăstirii, este un lac foarte adânc, ce seamănă să fi fost în vechime o mină de sare: apa este sărată. Această monastire este fondată de Matei Basarab. Aici doamna Elena, femeia sa, cată aaăpostire în timpul răzbelului lui Matei cu Vasile Lupul al Moldaviei. Mănăstirea este a statului şi depândă de Eforia spitalelor.

Călătorii noştri aflară aici ospitalitate plăcută. Egumenul era un om cu’spirit. În anul 1848 luase parte la mişcarea revoluţionară. Se exilase în ţări streine mai mulţi ani. Întorcându-se, priimise această mănăstire de la guvernul de atunci.

Casa era aceea din timpul lui Matei, dar reparată cu un singur rând, dar mare şi spaţioasă, cu o galerie lungă, lată şi coperită cu coperemântul general al edificiului. Ea ţinea locul între o serie de camere şi pilaştri de ealchiar din faţa casii, despre curte.

Egumenul le dete o masă princiară; în timpul mesei fiecare făcea observaţi unile ce-i plăcea în socoteala monastirei şi a bătrânului egumen.

— Ştiţi că acest om este din cei cu revoluţiunea de la 1848? zice Georges, în limba franceză, ca să nu înţeleagă egumenul.

— Revoluţionar! … strigă principesa, o, Dumnezeule! pentru ce m-aţi adus aici! nu poci să sufer vederea acestor revoluţionari! … este în stare să învenineze bucatele… mi-e frică! …

— Şi nu numai atât – zise Alexandru – dar pe când se afla exilat în Transilvania, în timpul rezbelului rusomaghiar18, el luă parte cu ungurii…

— Ce grozăvie! strigă Zoe.

— Prinse trei robi. Trei ofiţeri ruşi tineri, frumoşi, bogaţi… Ştiţi ce le-a făcut? zise Alexandru.

— I-a pus în ţeapă, apoi le-a scos căpăţânele şi a făcut cupe din care bea vinul – vreţi să le vedeţi? …

Principesa scoase un ţipăt şi înclină capul pe piept, ca când ar fi voit să arate că o să leşine. Georges profită de această întâmplare şi-i aruncă un pahar de apă în faţă. Ea reveni în sine.

— Să plecăm! să plecăm de aici! … strigă ea. Suntem în mâna căpcăunilor! aceste bucate or fi de carne de om! …

— N-ai aşteptat să isprăvesc! zise Alexandru; nu este cum a zis Georges. După ce primi pe acei trei ofiţeri, le dete vestminte ungureşti şi un om care îi conduse noaptea la marginea ţării şi acolo îi dete în mâna ruşilor! …

— Da?! … strigă principesa.

— Poţi să-l întrebi.

— Este cu putinţă! … dar atunci este un om cu inimă… şi eu, care îl credeam un ucigător! … Dar ce păcat! … este revoluţionar! …

— Ştii un lucru? zise Georges lui Alexandru.

— Ce este?

— Principesa iubeşte vinul… vinul călugărului este trădător – hai să o îmbătăm!

— Ce idee! … o laşitate!

— Aceasta o face ea singură la Bucureşti.

— Ce dezgust! … fă! … dar să nu ştie nici Elena, nici Caterina.

— Lasă-te pe mine! …

Georges şopti egumenului câteva vorbe la ureche.

După câteva minute, zise:

— Nu ştiu daca doamnele nu vor voi să guste o tămâioasă dulce ce se află în mănăstire de treizeci de ani.

— Se poate? zise principesa.

Egumenul dete ordin să aducă două butelii de tămâioasă. Vărsă el singur în paharele damelor. Elena şi Caterina nu voiră să bea. Principesa şi Zoe băură.

Principesa se plecă la urechile Zoii.

— În vinum veritas ţ1 nu putem să-i îndemnăm a bea? poate vom afla ce simt pentru noi!

— Mi-e teamă, căci cată să bem înşine noi!

— Să ne prefacem, zice ea.

— În sănătatea societăţii de faţă! zise principesa.

Zoe, Alexandru, Georges, egumenul îi răspunseră. Ele gustară, găsiră vinul delicios şi cu încetul deşertară paharele. Zoe ridică şi ea un toast care avu aceeaşi soartă, veni rândul lui Alexandru, al treilea pahar fusese destul ca să facă să se turbure spiritele acestor două dame, aveau o mare plăcere de vorbă. Lăsară vălul de pudoare ce sade atât de bine femeilor binecrescute, vorbiră despre multe lucruri cu o neîngrijire care făcu să roşască Elena şi Caterina. Cele dintâi obiecte ce se prezintară în imaginaţiunea lor fură amanţii lor. Elena protestă că o doare capul şi se sculă de la masă; Caterina o urmă.

— Bine au făcut că s-au dus! zise principesa lui

Georges. I

— Eşti tot pe gânduri? întrebă Zoe pe Alexandru. Dacă aş avea un amant atât de trist, aş muri! …

— Ai unul?

— Am avut… cine nu are unul?

— Ai dreptate! … dar acum? …

— Acum? … nu poci să am, daca nu poci să fiu iubită le cel ce iubesc!

— Iubeşti pe cineva care nu te iubeşte?

— Poate… dar îţi voi spune aceasta mai târziu…

— Mai târziu? … şi pentru ce nu acuma? … o să trăim până atunci…

— Tot ce-ţi poci spune este că e frumos… dar… melancolic!

În vin e adevărul! (lat.) Corect: În vino veritas;

— Of! …

— Şi că aş fi cea mai ferice din lume când aş avea numai speranţa că voi fi iubită! …

Alexandru înţelese simţul vorbelor ei. „Această femeie – îşi zise el – este o mesalină.! El se roşise şi puse capul în taler.

— Georges! zise principesa, nu-mi faci niciodată complimente… şi cu toate acestea sunt încă tânără şi frumoasă! … în adevăr voi nu ştiţi să iubiţi! … ce diferenţă între voi19 şi ofiţerii ruşi! … ce oameni galanţi! …

— Nu crede că suntem fără inimă!

— Şi ce ne este de folos inima, daca nu se exprimă? …

— Ai un amant…

— Nu-mi mai vorbi… nu l-am iubit, apoi a plecat la băi… am cheltuit o mulţime de bani cu dânsul.

— Ah! Era ostenit! … zise Georges.

— Eşti un impertinent! zise principesa râzând; dar îţi iert pentru că ai fost profet… S-a dus la băi…

— Dar principele lordache nu bănuia?

— Ce-mi pasă? nu poate să zică nimic, am cuvintele mele! …

— Mi-e frică să nu fiu silit a-i urma!

Principesa îl lovi cu degetele peste gură…

— Nu lua în rău!

Caterina apăru acolo.

— Ce, mai şedeţi la masă? … le zise ea, să mergem la lac… Apoi apropiindu-se de Elescu îi zise: Elena te cheamă…

Alexandru se scoală şi se depărtează cu Caterina.

Zoe ce se aştepta la o declaraţiune poate, văzând că Elescu o părăseşte cu atâta indiferinţă, se mânie.

— Oh! această femeie! … o voi găsi totdauna în calea mea!

— Ce faci acolo – întrebă Elena pe Alexandru – şi ce sunt aceste femei neruşinate?

— Le-am cunoscut în casa d-tale, răspunse Alexandru cu răceală.

— Ai dreptate, zise Elena.

Dar vorbele lui Alexandru îi făcură rău, ochii ei se umplură de lacrămi…

— Ce vei? … asta este societatea… nu poci scăpa nici chiar în singurătate.

Mai mulţi ţărani şi ţărance veniră la mănăstire, fiind în acea zi hramul bisericei. Egumenul dase ordin a se pune masă lungă în curte, Ia care ţăranii erau chemaţi să mănânce. Elena văzu printre fetele de ţărani una care se distingea prin graţiile sale, curăţenia costumului. O cheamă. Ea se urcă în casă şi intră la Elena însoţită de maică-sa. Era frumoasă în costumul său, cămaşa de pânză albă era cusută la mâneci cu mătăsuri de colori diferite şi cu fluturi; mâneeile încă erau brodate, sânul cămăşii înecat de fluturi; se crăpa pe un sân alb ca ninsoarea, mijlocul era încins într-un brâu roşu de lână încărcat de fluturi, peste cămaşe purta de la brâu în jos o fustă de borangic creţ, Părul împletit în două coade pe spate foarte jos; peste cap prinsese un văl sau maramă de o stofă albă şi fină prinsă în două ace asfel încât plutea pe dasupra părului. Caterina, îndată ce o văzu, alergă la dânsa şi o sărută.

Ea îşi puse mâna la gură şi nu ştia ce are să zică.

— Cum te cheamă? o întrebă Elena.

— Maria – răspunse ea – această femeie este mumă-mca…

— De câţi ani eşti?

— De şaisprezece.

— Ai tată?

— Am.

— Eşti frumoasă, fetiţă, şi rog pe Dumnezeu să te facă să fii fericită! …

— Fericită! … zise ea, şi lăsă ochii în jos.

— Nu este fericită, sărmana! … zise maică-sa cu ochii plini de lacrimi.

— Pentru ce? spuneţi-mi! … nu vă feriţi…

Bătrâna luă vorba şi zise:

— Bărbată-meu va să o mărite dupe un român cu avere… dar nu e dupe gustul ei… ce să zic! Ei îi place altul… acela e sărac… Dar poţi să faci pe Petre să iasă din gândul lui? peste zece zile o să facă nunta… a slăbit biata fată de-abia o cunosc eu, muma ei!

Fata îşi ascunse faţa în mâini.

— Pretutindeni, în toate clasele, omul este acelaşi – zise Elena – poziţiunea fetei seamănă cu a ei, ea asemenea trebui să se încline înaintea voinţei unui pă-‘ rinte crud şi să ia un om care nu-l iubea. Câte suvenire plăcute şi triste nu i se prezintă, inima ei era atinsă.

— Şi unde este cel iubit şi sărac? întrebă Elena.

— Umblă ca un nebun! zise bătrâna, va să intre în oaste…

— Ce avere are ginerele?

— Patru boi, două vaci şi patru sute lei.

— Ei, bine! … acela pe care Maria iubeşte este mai bogat: are şase boi, două vaci.

— Şi trei mii de lei! … urmă Alexandru.

— Mulţumim pentru dânsa! zise Elena lui Alexandru.

Bătrâna nu înţelegea şi zise:

— Ba nu are nimic, săracul! …

— Îi dăm noi! răspunse Elena. Să cheme aici pe bărbată-tău.

Acesta se afla prin curte. Veni îndată.

— Dacă băiatul ce e drag Mariii ar avea şase boi, trei vaci şi trei mii de lei, i-ai da pe fie-ta? îl întrebă Elena.

— I-aş da-o, răspunse bătrânul, că şi mie îmi place mai mult el decât celalt… dar e sărac.

— Nu e sărac… El are stare… i-o dăm noi. Mâne să veniţi să luaţi vitele şi banii de la părintele egumen şi duminică să faceţi nunta.

Amândoi bătrânii rămaseră muţi; fata se aruncă la picioarele Elenei. Aceasta o sculă şi o sărută pe frunte.

— Acum nu vei mai fi nefericită… îi zise ea.

Ţăranii ieşiră dupe ce mulţumiră în felul lor.

— Voi să-i cunun! zise Elena.

— Minunată idee! zise Caterina. La Făneşti, duminică…

— Iată o nuntă! zise Alexandru, ai mâna bună, însoară-mă şi pe mine.

— Pe d-ta? nu! zise Elena cu vocea jumătate, vei face pe nevastă nefericită!

— Ca să fie aceasta, ar trebui să o iubesc cu adoraţiune, cu nebunie! …

— Să iubeşti? … credeţi că daca iubiţi o femeie cu patimă, aveţi dreptul să o faceţi nenorocită? … Să o insultaţi printr-o gelozie nebună? să turburaţi sufletul ei prin capricii, atunci când viaţa i se pare mai dulce?

— Doamne! … cât de egoişti sunt bărbaţii! … zise Caterina.

— Ce căutau ţăranii aceia aici? întrebă principesa ce intră atunci cu Zoe şi cu Georges.

— Of! … au lăsat după dânşii miros de mojici! … zise Zoe.

— Elena îi face haz… aceste fiinţe ce mănâncă mămăligă! zice principesa.

— Ce gust! … fiinţe care n-au decât figura omenească, mai zise Zoe.

— Dar care au figure naturale, fragete, rumene… zise Elescu. Să fi văzut o fetiţă adineaori i…

— Lasă-mă cu mojicii! De când cu regimul de libertate, s-au obrăznicit şi ei! nu poţi să-i mai iei la lucru fără să le mai plăteşti… şi daca pui să-i bată, se laudă că o să se plângă la cârmuire! …

— Ce fel – întrebă Alexandru – ţăranii pe moşiile d-tale nu sunt bine trataţi?

— Şi ce vor mai bine-? nişte vite! … Eu o să-i gonesc pe toţi după moşie! … Sunt revoluţionari.

— E trist, e crud, e barbar ceea ce spui, doamnă! zise Elescu. Ce fel? este o ţară în lume unde ţăranii sunt rău trataţi şi unde cei ce caută să-i protege trec de oameni revoluţionari, criminali; şi această ţară este tara românească, ce are o constituţiune bazată pe principii de libertate, egalitate, umanitate! … şi românii se mai zic încă o naţiune liberă; şi Europa nu tremură în faţă cu acest spectacol de barbarie! … românii pentru români sunt mai cruzi decât turcii, decât austriaeii! … Iată nenorocirea acestei naţiuni!

— Ce naţiune? zise principesa, nu este naţiune română! …

— Doriţi a vă preumbla cu luntrele pe lac? întrebă egumenul.

Se sculară, ieşiră şi purceseră către lac printr-o grădină. Două luntri îi priimi pe toţi. Ei se puseră în luntri asfel cum erau în trăsuri.

— Unde eşti? întrebă Zoe pe Ranu când plecă Iuntrele.

— Lucru merge bine acum – răspunse acesta – nici mă aşteptam…

— Bravo! răspunseră ele.

— Mi-a dat mâna şi am sărutat-o de o sută de ori…

— Foarte bine! zise Zoe.

— Eram sigură! zise principesa.

— Mi-a zis să fiu discret – mai zise Ranu – căci de nu, va muri! …

— Merge bine! înainte… zise Zoe.

Luntrele se preumblară pe lac… Soarele era aproape de culcare; umbra şi răcoarea se răvărsa în aer, mulţime de femei, ce albeau pânzele pe malul lacului, acum le strângeau şi se înturnau acasă cu trumbele pe cap.

Alexandru începu să cânte o barcarolă, atât de dulce, de suavă, de melancolică, cât atinse toate inimile.