Cearta

La nouă oare dimineaţa toţi oaspeţii erau în chioşcul din grădină.

O convorbire aprinsă începuse între Talangiu şi Elescu.

— De trei ani aproape – zicea cel dintâi – ţara este îngenucheată; un gemet de durere răsună peste tot; casa statului este falită; comerţul căzut! Cine a făcut aceasta? puterea executivă ce a fost în mâna liberalilor. Ce îndreptare se face? nimic! Răul creşte pe toată ziua.

— Aceştia sunt nişte fapţi – răspunse Elescu – care nu ştim până la ce punt pot să fie exacţi. Cu toate acestea, care sunt cauzele lor? Sub domnia lui A. Ghica, aţi redigeat o doleanţă care începea: Ţara este îngenucheată. Casa statului este falită etc. O ştii, căci ai suseris-o atunci. Aceea ce aţi zis atunci, ziceţi şi acum, aveţi un tipic,”

De trei ani nu s-a făcut nimic, este adevărat; care este cauza? Spuneţi-mi ce aţi făcut de trei ani în adunările despărţite? V-aţi certat necontenit cu ministeriâe; nu aţi suferit pe niciunul; Ia fiecare le-aţi rădicat prestigiul ce ar fi avut în ţară, autoritatea. Aci condamnaţi un minister că opreşte libertăţile, aci pe altul că toleră acele libertăţi. Nu aţi votat nici o lege de interes vital, aţi căutat a uzurpa drepturile celorlalte puteri ale statului; aţi agitat spiritele, speriindu-le că liberalii or să răpească proprietăţile17. Aţi făcut ca diplomaţia, îmbrăcată cu prestigiul reprezintaţiei naţionale, să slăbească acest sacru sacerdoţiu. Care vă este scopul, a discredita regimul convenţional şi a cere trecutul cu ideile lui, cu oamenii lui?

Daca ţara este îngenucheată, pentru ce? pentru că lui este sub ocupaiune streină? Sau pentru că o clasă a pierdut privilegele sale? Pentru că românii au devenit egali înaintea legilor? pentru că au pierit persecuţiunele, arestele, arbitrariul?

Vorbiţi în numele nobleţii! dar ştiţi care sunt obligaţi Linele unei clase nobile? Ştiţi că nu poate exista niciodată drepturi fără datorii! unde sunt străbunii voştri morţi pentru patrie pe câmpul luptelor? spuneţi-mi numele lor? Unde sunt sacrificele ce le-aţi făcut pentru ţară? S-a făcut un împrumut naţional. Ei, bine! cum aţi răspuns, voi, ce vă ziceţi nobili, marii proprietari? nu aţi dat nimic, ca să dovediţi că în naţiunea română nu este viaţă.

— Ultragiu! strigă Talangiu înfuriat. Ştii cine sânf eu, domnule?

— Ştiu, un om bolnav.

— Mă insulţi, şi îmi vei da satisfacţiune

— Daca îţi place, bucuros.

La aceste vorbe, damele scoaseră un strigăt… Elena, ce vărsa cafea, rămase cu vasul în mână, tremurând.

— Nu v-am zis eu că politica nu este bună? zise Caterina.

Talangiu ieşi din chioşc. Elescu rămase liniştit; şi începu a face glume cu Caterina despre lucruri cu totul indiferente.

— S-a introdus duelele în ţară! zise postelnicul. Nu mai e de trăit!

— Ne-a adus moda bonjuriştii ce vin de la Paris, zise principele lordache.

— Sau mai bine moldovenii, zise avocatul boierit…

— Ai dreptul, răspunse principele lordache. Francia o să ne puie capul nouă! În fruntea ei este un revoluţionar… Cum vrei să ne fie bine nouă, tiindu-ne de poalele ei? …

Elena lăsă o mare parte din societate în chioşc şi se urcă în casă. Ea ardea de curiozitate să afle daca Elescu scrisese în albumul său şi ce scrisese. Se duse în camera unde dormise Alexandru. O dată acolo, deschise tremurând albumul.

— După cetirea acestii poezii, lăsă să-i cază albumul din mână. „La femeie? zise ea, dar care femeie? nu văz nici un raport între stăpâna acestui album şi poezia! … N-are nici un rezon să mi-o adreseze mie, nici nu ar fi cutezat să o facă… numele meu nu este… titru ce dă este de natură a-l scuza… dar nu se poate, însă trebuie să aflu… să-l întreb… nu văz nici un rău…”

Astfel vorbea Elena şi se decise să întrebe pe Alexandru cui adresase acele versuri. Se duce în grădină pe o alee, întâlneşte pe Elescu.

— Nu ştiam că eşti poet! îi zise ea.

— Eu poet?

— Dară, citii pe albumul meu o poezie.

— Nu sunt eu autorul…

— Aceasta ne dă o idee că poezia antică îndivinează femeia… În ce scop ai trecut-o pe albumul meu? …

— Am completat ideea autorului, găsind subiectul viselor sale.

Elena deveni roşie.

— Ce manie cu această nefericită politică! merită ea a face să se bată doi oameni? … sper că mă vei asculta, nu vei face copilăria a te bate în duel cu un om mai mult bătrân?

— De voi fi provocat?

— Vei refuza… sau daca nu…

— Sau daca nu?

— Voi lua o rea idee de d-ta.

— Dar a refuza mi se pare neputincios.

— Îţi cer o graţie!

— O graţie?

— Cearta a început în casa noastră… nu aş dori în adevăr să ne vedem puşi prin gazete, cu toţii şi mai ales dându-se faptului nişte cauze de natură…

— Daca ţii atât la aceasta, eu poci să refuz.

— Oh, domnule!

— Promit pe parolă.

Elena îi întinse mâna, pe care Alexandru o sărută.

— Să ne înturnăm în chioşc! zise ea.

În chioşc adunarea vorbea despre duelul ce era să se facă.

— Nu vă temeţi, zise Alexandru. Eu nu mă voi bate. Voi procura d-lui Talangiu plăcerea a zice: „Acest om este un laş!”

Georges, ce auzi aceste vorbe, îi zise:

— Ce vrei să faci?

— Refuz.

— Dar…

— Dar lumea va zice că sunt laş…

— Desigur…

— Lasă. Să zică. Domnul meu – îi zise Alexandru, văzând pe T… – priimeşte scuzele mele, mărturisesc că regret cele ce am zis şi care au putut să vă displacă.

La aceste vorbe Talangiu ridică capul cu trufie, se uită la Alexandru şi surâde cu ironie.

— Mă aşteptam, domnule, la aceasta din partea dumitale.

— Nu prea are curagiu, domnişorul! zise principele lordache către dame.

— Acest om nu are inimă, zise Serescu către Elena.

Auzind aceste vorbe, Elena suferea adânc. „Eu singură – îşi zicea ea – sunt cauza acestii umilinţi. Mi-a promis a nu se bate, şi ţine parola. Ce răbdare şi ce virtute din parte-i! t!

— Ei, bine! le iert, domnule! strigă Talangiu. Numai ca să arăt că, pe lângă curagiul ce este născut în noi, există şi generozitatea. Îţi întind mâna…

Toate aceste vorbe erau nişte vârfuri de cuţite ce se înfigeau în inima Elenei. Ea se mustra de cuget că putuse priimi de la Alexandru parola că nu se va bate. Acum ar fi voit să-l roage a priimi provocarea. Când se gândi la gravitatea poziţiunei lui, făcută printr-o indiscretă intervenire a sa, şi care putea să ceară obligare, Elena tremură. Se crezu compromisă.

„Ce am făcut? se întrebă ea. Ce drepturi am eu asupra acestui om? … El face un mare sacrificiu pentru mine, retractându-se şi, prin aceasta chiar, îi voi fi obligată. Pentru ce? Apoi toată societatea îl crede un om fără inimă… El sufere toate cu o putere îngerească… este mare sacrificiul său… o, Dumnezeule, am făcut o nebubunie! …”

Elena se închise în camera sa. Acolo, după ce se gândi la toate nefericirile ce o aşteptau, deschise albumul şi ceti de mai multe ori poezia lui Alexandru.

Caterina intră râzând în casă.

— Ştii că nu se vor mai bate?

— Lasă-i să facă orice vor voi… Ce ne pasă nouă? …

— Negreşit… însă îmi pare rău.

— Pentru ce?

— Pentru acest tânăr; trece de laş… Este un om plin de spirit şi de inimă… şi bun… Nu-ţi faci idee!

— Ce lesne iai cunoscut inima! …

— Mi se pare…

— Caterina… Ştii ce mi s-a întâmplat? tu cunoşti albumul meu. Ieri încă îl foiletam împreună. Astăzi găsii aici o poezie nouă. Pentru cine este, e un secret; cine a scris-o, e un secret.

— Să vedem! … Ia albumul. În adevăr nu era ieri… Citeşte: La femeie… la care femeie? în genere? Cine este autorul? … Să vedem. Ieri nu era scrisă, deci a scris-o astăzi… Cine? din cei de faţă… Să cercetăm cine ar fi în stare să facă versuri… Şer nu ştie să scrie româneşte, şi încă îşi face un merit, din ignorinţa sa… Bar este tâmpit de spirit, incapabil de a cugeta şi a simţi astfel; Georges nu poate să facă un vers. Bărbată-tăm nici nu mai vorbim. Talangiu, principele lordache, ceialţi… Nu pot seri alte versuri decât de cele ce se scriau în timpii vechi: „Iar când cântă psaltichâa li sare din cap tichia.”

Rămâne dar Elescu! dar şi el de unde ieşi poet dodată?

— Ghiceşte! zise ea.

— Acest album tu nu l-ai dat niminui, deci autorul s-a introdus aici.

— În camera mea de culcare! …

Elena se spăimântă şi se grăbi a-i spune cum albumul seaflase în budoriul său ocupat de Georges şi de Alexandru… Cum a zărit noaptea lumină în acea cameră, cum s-a uitat şi a văzut pe Elescu scriind pe album.

— Este o declare! zise Caterina.

Elena roşi.

— Ce zici… la o femeie, în genere… şi nu este el autorul! …

— Cât eşti de simplă ce face că nu e el autorul? pentru ce ţi-o dedică ţie?

— Glumeşti? … De aş fi sigură de aceasta, aş rupe albumul…

— Atunci poţi să-l rupi îndată; dar iară ar fi păcat de acele versuri! … păstrează-le… Nu te angajă la nimic… nici măcar a-i mulţumi.

„M-am înşelatc:, gândi ea.

Caterina ieşi. Elena rămase singură.

„în această vară vom fi trişti aiciu, îşi zise ea. Şi gândând astfel, îşi repară toaleta.

Elescu căuta camera în care dormise şi unde avea sacul său cu bagage. Din întâmplare, se înşală şi intră în camera unde era Elena. Aceasta desfăcuse părul ca să-l netezească şi apoi să-l restrângă. Era frumos a vedea cineva acest păr umbros, lung, des, strălucitor şi atât de fin fiecare fir, încât se pierdea sub ochi, desfăcându-se şi râurind pe gâtul său alb ca neaua în inele naturale şi graţioase. Astfel găsi Alexandru pe Elena. Aceasta, surprinsă, lăsă să se auză un strigăt.

— O! mă iartă, doamnă! zise el. Căutam camera mea…

Elena căuta înainte de toate să rămâie indiferintă în faţă cu Alexandi’u; să nu facă niciodată nimic de natură să-i arate că ar exista umbra unei idei că el ar putea spera cel mai mic lucru.

— Daca ai venit o dată – îi zise ea – şezi!

Elescu se puse pe un scaun.

„Ce frumoasă este! …” îşi zise el, apoi, adresându-se către Elena:

— Ai un păr, doamnă, a face să se uite graţiile.

— Aşa? … răspunse ea cu indiferinţă, întârziind în restrângerea părului… mă aşteptam să-mi lauzi părul… Nu este aşa – urmă ea – că vezi pe viţele acestui păr graţios jucându-se un cor de dorinţi ce înşală? … Astfel vorbeşte poezia din album. Oh! poeţii! … Ei văd toată printre un prism de frumuseţe, de graţie divină! …

— Aşa am simţit… eu însumi…

— Aşadar, acea femeie căria sunt adresate versurile sunt eu? zise Elena râzând.

— Şi care ar putea fi alta? răspunse Alexandru, pe care indiferinţă şi râsul Elenii îl zdrobea.

— Dacă sunt eu, atunci citeşte acea poezie. Să comparăm daca descripţiunea este justă.

— Doamnă!

— Nu te supăra! … îţi fac graţia de a nu te sili la această cetire.

— Eşti crudă.

Elena surâse.

Alexandru nu iubise niciodată ceea ce se cheamă o femeie, acel ideal din poezia ce copiase. Căci nu-l găsise încă în niciuna din femeile ce trebuinţa de a trăi aruncase până atunci pe calea vieţii sale.

Elena fuse pentru el o femeie ce nu semăna cu celelalte femei, o fiinţă cerească. Pe fiece oară descoperea într-însa o calitate nouă, şi pe fiece oară se vedea atras, fără voia sa, către dânsa. Pentru prima oară în viaţa sa se turbură înaintea unei femei… El o cunoscuse numai de o zi. Dar aceasta fuse destul ea să o iubească. În acest scurt timp el ghici tot ce acest suflet avea în sine de sublim. Zic unii că acei ce se înamoară la prima vedere de o femeie nu sunt înamoraţi în adevăr; că nu este alt decât o patimă senzuală inspirată de admiraţiunea pentru frumuseţea fizică. Că un amor adevărat are trebuinţă de lung timp de a se cunoaşte.

Este o opiniune încă. Experiinţa a dovedit de multe ori că un om a putut iubi o femeie la prima vedere, pentru calităţile morale. Aceste calităţi nu rămân ascunse, ele se dau de faţă îndată ce se exprimă. De multe ori ele sunt precedate de renume.

Pe când Alexandru admira acest tezaur ascuns în sălbătăcie, împrejurul lui nu auzea decât elogiurile ce-i da toată lumea. Nimic nu ne împinge mai cu repeziciune a admira pe cineva ca elogiurile ce lumea îi face. Aceste elogiuri sunt ca nişte punţi de roze ce se aruncă sub paşii noştri pe calea ce luăm în a admira un obiect.

Faptul real era că sufletul său se turburasă, când vedea pe Elena simţea un farmec neînţeles; când înceta să vază, era gânditor, nemulţumit; fără să caute, imaginea ci se amesteca cu toate gândurile sale.

Către acestea el nu ştia încă daca o iubeşte! Ocaziunea nu se prezintase încă ca să poată înţelege aceasta.

— Daca ai sta câteva zile încă aici, am face partide de călărie… eşti cavaler? întrebă Elena pe Elescu.

— Cavaler? … răspunse Alexandru distract, da! da! … De ce nu? …

— Vom vedea monastirile, munţii noştri… Sunt locuri cu totul frumoase spre munţi… dar nici nu mă asculţi!

. A ce te gândeşti?

— Cinear ghici mi-ar da dreptate să mă las a mă răpi atât de dulce…

— Ştii că nu eşti polit pentru mine? … oricare ar fi ocele obiecte ce te răpesc, crez că aş merita cea mai mică atenţiune? …

— Eşti totdeuna amestecată cu visele mele!

— Acum complimânte! … De când? … de ieri seară, nu este aşa?

— De ieri seară sunt altul… de ieri seară am început a trăi de o altă viaţă! …

— Pastorală, negreşit… suntem la ţară… Aici aerul e curat şi îmbălsămit…

— Aerul? … nu mai vorbesc nimic, toate zisele mele le interpretezi într-un simţ cu totul contrariu.

— Nu te supăra

— Aş fi voit să nu te cunosc!

Vorbind astfel, ajunseră la chioşc.

Tudorina era răsturnată pe o canape: frumoasă, gravă, tăcută, ar fi zis cineva că este în admiraţiune pentru frumuseţea sa.

— Cât este de frumoasă! zise Elena lui Alexandru. Du-te şi vorbeşte-i, teme-te însă de a-i zice vreodată că o iubeşti; un amant ce se declară este un rege ce-şi pierde tronul.

Alexandru înţelese simţul acestor vorbe.

— Înaintea sa, răspunse el, voi fi totdauna un rege pe tronul său.

Alexandru se puse lângă Tudorina.

— Este adevărat, doamna mea, că un amant care se declară este un rege detronat?

— Din contra, zise ea.

— O damă a pretins aceasta.

— Căti’e cine?

— Cu un amic al meu.

— Atunci dama nu îl iubeşte şi cel mai bun lucru ce poate să facă amicul d-tale este să-şi caute de cale.

Un serv anunţă gustarea. Oaspeţii purceseră spre sala de mâncare.

D-na P… era în vervă astă dată. Cât dăinui masa, nu încetă a critica starea politică actuală.

Bărbatu-său fusese ministru sub regimul actual; de zece zile nu mai era. Cât fusese soţul său în minister, domnitorul era omul cel mai perfect din lume; ţara era un paradis pământesc; tot era mare, bun, la locul său. A doua zi ce soţul său nu mai era ministru, domnul deveni rău, ţara un infern; totul era meschin, nimic la locul său. Adunarea ce până aci o critica, îndată deveni pentru dânsa egida naţionalităţii, libertăţii.

li*

— Nu mai putem trăi în această ţară! zicea ea; în capitală nu mai poţi trece pe paveul pretutindeni ruinat, în casă nu mai eşti sigur din cauza hoţilor… pretutindeni, în toate nopţile se fură… carnea, pânea, scumpe! … Afară din capitală nu poţi umbla: drumuri nu sunt; postile sunt în stare proastă.

— Adresează-te către soţul dumitale – zise Georges

— Care a fost până ieri ministru şi contracciu mai nainte. De ce nu a ameliorat toate aceste lucruri?

— Aceasta nu este o argumentare serioasă! Toţi l-au trădat… Ce putea face? ţara este formată de oameni nedemni de a fi o naţiune. Ar trebui să o ia îndată ruşii ori austriacii, să scăpăm de parodii ridicule…

— Ba să mă ierţi! zise principele lordache. Înţeleg să vie oştiri ruse, austriace să o ocupe câţiva ani, ca să ne scape de roşii şi de convenţiune; dar în urmă să se ducă de unde au venit.

— Aşa, mă învoiesc şi eu! răspunse postelnicul (ieorge.

— În adevăr, zise Georges. Ocupările streine aduc.

comerţului muşterii, damelor amanţi! …

De ci’ nu! răspunse Zoe Şeni. Ai noştri nu sunt în stare să fie nici amanţi! … (V/ici, Zoe! observă Elena. Cine te-ar auzi vorl) ind ar crede ca nu eşti română.

Slut noferilă a Ti română astăzi.

Eu 1111 cred astfel.

Tu? tu trăieşti în lumea viselor.

Păcat de tinereţele tale! zise postelnicul. Ba nici un păcat… mă iartă… nevasta mea e fericită… îşi caută (ie casă şi de copilă, îşi iubeşte ţara şi bărbatul, şi… şi… n-are amanţi, nici ruşi, nici austriaci, nici nobili, nici din popor! …

Postelnicul apăsă pe vorba din popor şi se uită la toţi să vază daca l-au înţeles.

— Nici din popor! repetă el.

Zoe îşi muşcă buza, deveni palidă, corpul ei tremura. „îmi vei plăti scump aceasta, tu şi femeia ta!” zise Zoe, în sine, jurând de a-şi răzbuna într-o zi. Protestă că o doare. A pul şi se duce de la masă. Ea se retrase în camera sa, unde medită la mijloacele de răzbunare.

„Tu ai zis că am un amant din popor? îşi zicea Zoe. Hi bine! voi face ca femeia ta să iubească lacheul meu!”

Sufletul înrăutăţit al Zoii căuta cele mai infame mijloace de răzbunare: „Am avut un lacheu june, frumos, gentil în maniere, fiul unui văcar şi a unei ţigance, astăzi este scriitor la un minister, şi trece de gentilom; maică-sa trăieşte, este jumătate nebună. Iată omul ce am să-i aleg. Il voi învăţa la aceasta, voi veni cu dânsul aici, unde voi trece vara. Îi voi da bani şi vesminte de senior, îi voi zice eu însumi cum are să se exprime. Voi exalta imaginaţiunea acestii femei, şi când ea va începe a-l iubi, voi trimite pe ţiganca, muma băiatului, aici să strige acestii femei în faţa tutulor: „Dă-mi copilul ce l-ai făcut amantul tău! Este copilul meu!”„

Iată planul infernal ce şi-a imaginat această femeie. Ea păru ferice toată acea zi. Societatea trecu timpul în grădină. O parte din cavaleri şi dame exprimară dorinţa a face o cavalcadă, dorinţa lor fuse împlinită. Afară de caii postelnicului destinaţi pentru aceste cavalcade, se aduseră încă şase, aceia destinaţi pentru serviciul câmpului. Aici se aflau şele de dame şi de cavaleri.

Abia ieşiră din sat, şi intrară pe o alee lungă, şi se puseră a se întrece la goană, damele şi cavalerii deopotrivă. Cursa lor fuse lungă, nici un cavaler nu căzu, făcură mai mult de o oră de goană. Acum nu erau departe de Floreşti, unde începuse a se forma tabăra oştirilor române.

— Fiindcă suntem aici – zise unul din cavaleri – pentru ce nu vom merge la tabără?

— Să mergem! răspunseră zece voci deodată.

Aceasta decise despre vizita în tabără; puseră caii în cale. După o jumătate oară, ajunseră la locul destinaţiunii lor. Pe malul stâng al Prahovei, într-o întindere aproape de o oră, erau înălţate nişte barace de pari şi nuiele învelite cu paie. Ar fi zis cineva că aceste încăperi erau preparate pentru vite. Ploua înântru mai rău decât afară, chiar dupe ce ar fi stat ploaia afară, înuntrul baracelor ploua încă. Toată oştirea nu se adunase încă aici.

Curioşii noştri se preumblară prin tabără în toate simţurile călări, apoi descălecară la cortul unui general.

Acesta îi întâmpină cu destulă politeţă. Câţiva din cavaleri îl cunoşteau. …

Tabăra se aprinse şi arse de mai multe ori. Vorba se răspândise atunci că jumătate din soldaţi din tabără erau bolnavi. Cavalerii noştri abia găsiră douăzeci de bolnavi. Aceste zgomote erau născute de propaganda politică a partidei contrarii ideii unei taberi; o tabără formată de toată oştirea română putea să tragă oarecum în cumpăna conferinţelor ce aveau misiunea să recunoască sau să respingă votul de la 24 genariu.

Să înţelege că nu putea fi de gustul acelora ce erau contrarii acelui vot. Astfel ei nu cruţau nimic ca să desconsidere în ochii ţării această concentrare a oştilor pe un singur punt. Ceea ce este mai trist este că chiar oamenii ce se ziceau sprijinitorii acelui vot repetau acele zgomote, unii din rea-voinţă, alţii din lipsa de reflecţiune maiorii asupra împrejurărilor de faţă. Lumea nu se guvernă cu inima, ci cu capul şi cu inima. Astfel o lungă cxperiinţa ne învaţă ca imperiul lumei a fost totdauna îi celor ce calculă şi simte totdodată. Daca partida ideilor; i oamenilor noi, în cei din urmă ani, a pierdut, lui ul e. Le ca. A:. Ervit mai mult cu inima decât cu capul.

Cavalerii noştri se înturnară către casă.

A.la dalii mergeau încet, fiecare critica sau lăuda ceea ce vuzuse.

Soldaţii sunt hrăniţi rău. Unde se duc atâţia bani?

zise principele lordache.

La contraccii, zise Serescu.

Cel mai bun lucru ar fi – răspunse avocatul boierit – ca fiece soldat să devie contracciul în faţă cu statul pentru hrana gurii sale.

— Eşti revoluţionar, răspunse Serescu.

— Oricum va fi – zise Elescu – este totdauna o senzaţiune plăcută a vedea fii de arme ai României într-o tabără!

— Să se bată cu lăcustele? zise Şer.

— De ee să avem această tristă idee ţ răspunse Elescu. Când auz pe unii români ridiculând ideea de a apăra mormintele străbunilor, pare că auz nişte oameni născuţi în robie care tremură când se gândesc că poate să scuture lanţurile lor. Sub domnii cei bătrâni, acest popol român, despărţit în două, era de zece ori mai puţin la număr, şi cu toate acestea ei se luptau contra enimicilor numeroşi pentru independinţa naţională. Spiritul de rezbel nu paşte: este rezultatul educaţiunei. Care sunt luptele la care capii acestor două state au dus pe români contra apăsătorilor naţiunei şi ei ar fi refuzat de a combate? niciuna. Eu sunt sigur că oştirea română astăzi, deşi mică în număr, deşi nedestulă ca să poată triumfa contra enimicilor numeroşi şi bine organizaţi, dar la orice ocaziune ar da un exemplu de curagiu şi ar muri toţi ca nişte martiri.

— Nu văz că am scăpa patria, sacrificând astfel pe soldaţi! …

— Şi cine ne opreşte a mări numărul soldaţilor? sub nume de oştiri neregulate, a-i organiza pe picior de rezbel? Nu sunt bani! vei răspunde. Oştirile neregulate nu costă mult. Nici o lege nu ne opreşte a le forma!

Călătorii noştri ajunseră la malul Prahovei. Trebuia să treacă râul ca să apuce o cale mai directă către casă. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. O călăuză trecu înainte. Cavalcada se coborî deodată în râu. Elena, ce mergea alături cu Elescu, lovi calul ce insista să stea să bea apă, calul îşi pierdu echilibru, se poticni, apoi, împins de iuţeala curentului, să răsturnă. Elena căzu în apă. Aceste râuri, deşi nu sunt adânci, dar sunt repezi, şi patul lor este aşternut cu pietre mari, astfel că un om ce ar cădea aici, răsturnat de iuţeala apei, lovit de pietre, este supus la orcare pericol. Elena se amestecase cu corentul, un minut, şi capul ei putea să se zdrobească de o piatră.

Alexandru coborî după cal şi se repezi spre dânsa. El o prinde, o rădică, o poartă pe braţe către celalt mal. Pălăria ei de amazonă fugea cu repeziciune în josul râului. Ea era palidă, părul ei cel frumos se desfăcuse şi râura plin de apă pe umerii săi. Ea însă nu băuse apă. Alexandru o depuse pe o pajişte verde; damele ce trecură râul descălecară şi alergară la dânsa, care le întâmpină surâzând.

— Nu este nimic! zise ea. Nici nu m-am lovit de pietre, nici nu am băut… graţie d-lui Elescu…

Nu era timp de pierdut; Elena se aruncă din nou pe cal astfel cum era udă, şi cavalcada porni înainte.

Atunci ea îşi aduse aminte că Elescu o prinsese în apă, o scosese afară, că prin urmare el o ţinuse în braţe, o strânsese poate pe inima sa. Ea simţi o ruşine adâncă şi un fel de ură pentru acest om.

— Amândoi suntem plini de apă, zise Alexandru. Să punem caii în galop, ca să nu răceşti!

Ei plecară în galop. Ceialţi îi imitară, dar dupe zece minute începură să meargă la pas. Elena şi Alexandru se depărtară.

— Mulţumesc! zise Elena când caii lor se mai opriră pe cale. Mi-ai scăpat viaţa! … Sau nu ştiu daca nu ar fi j’ost mai bine să nu fi avut pentru ce să-ţi mulţămesc! …

— Pentru ce aceasta?

— Ştie omul ce suferinţi sunt ascunse în viitorul său? (Yede-mă, domnule, cele mai fericite fiinţi omeneşti sunt acelea ce mor înainte de a sorbi toată cupa vieţii lor. Ele mor regretate, căci n-au avut timpul a practica nici binele, nici răul. Sufletele lor rămân curate, ca în ziua când au venit pe pământ. Oricum, îţi sunt obligată de acum înainte… mi-ai scăpat viaţa, poţi dar să reclami viaţa-mi oririd vel voi.

Numai I) zeu ia înapoi viaţa ce a dat oamenilor.

— C Alexandru. Apoi ar fi un lucru peste putinţă a voi acea.la… Acea; la viaţă de care vorbeşti este preţioasă… daca vel muri…

Destul… înţeleg. Vei să zici că daca voi muri, vei muri asemenea… Crezi că aceste vorbe sunt noi pentru mine? crezi că alţii nu mi le-a mai zis? … Ele mă dezgustă ca tot ce este minciună, ca tot ce este exageraţiune, „a tot ce este ridicul. Amicia nu cere niciodată un asemenea preţ; atunci ea ar deveni o tiranie!

Amicia, zici?

— Amorul? e totuna. Ce este amorul el însuşi daca nu o amicie între două sexe! El se naşte din admiraţiunea ‘ i are o parte pentru ceialtă; din stima, din respectul e ştie să inspire. Raporturile aşezate între aceste două părţi regulează gradul de simpatie, fac acea amoare liniştită şi ferice, sau acea patimă furioasă şi adâncă; însă cauzele ce îl nasc, admiraţiunea, stima, respectul pot înceta cu termenul vieţii unei părţi, cu atât mai mult când vedem că ele încetează de multe ori în viaţă… voi, tinerii de astăzi, aveţi capul plin de ideile romanurilor moderne, un limbagiu propriu al lor, care, de mult ce se înlătură de la natură şi de mult ce s-a uzat, devine nesuferit.

— Astfel dar, îmi permiţi a-ţi cere viaţa? …

— Da, zise Elena.

— Nimic alt?

— Ce alt?

— Daca îţi ceream inima?

Elena, fără să se turbure, răspunse:

— S-a văzut cazuri când o femeie a iubit pe acela care i-a scăpat viaţa, în romanuri… Insă să lăsăm la o parte aceste glume… căci în adevăr nu pot a le lua altfel… şi să mergem înainte.

În acel moment Caterina venea pe calul său cu o repeziciune fabuloasă. Ea mergea bine pe cal, era solidă şi elegantă; lăsase în urmă pe toţi ceialţi într-o întrecere ce avură, opreşte calul de departe; îl pune în treapăd, apoi la pas, şi se apropie de Elena.

Mi-ai făcut o frică mare, dragă Elena, zise ea. Te credeam înecată… moartă chiar… Eu să mulţumesc domnului Alexandru pentru că te-a scăpat? … Dar să nu întârziem, vesmintele tale sunt udate… Să mergem în gale p!

— Calul meu este ostenit, zise Alexandru. Este aproape să stea… Şi nu vă permit două dame a alerga singure.

— Te temi să nu ne fure? zise Caterina. Nu are cine. Bar este în urmă… abia mai suferă calul… Cată să ştiţi că m-a ameţit cu complimântele… în cele din urmă, nemaiştiind cu ce să mă compare, mi-a zis pă sunt frumoasă ca un ananas!

Vorbind astfel se puse să râză.

— Dar Sofia? întrebă Elena.

— Domnişoara Sereasca? Aceasta încă mă face să râd cu fasoanele ei de parvenită. Bar îi zisese româneşte că ar voi ca această cavalcadă să nu se mai termine; închipuiţi-vă, el, care abia mai poate şedea pe cal! Sofia i-a răspuns în franţozeşte că nu cunoaşte icâioma în care i-a vorbit! … nu poci să o sufer! … a şezut doi ani la Praga şi a uitat limba părintească! … încă ceva… mai frumos! Bar ne spunea că este cavaler bun; că poate face douăzeci şi patru de ore pe cal (nu ştiu pentru ee nu douăzeci şi opt?), că nu este cal care să nu-l dompteze; eu i-am propus să ne întrecem, a dat pinteni calului… calul plecă ca vântul; dar se opri îndată. Bar pierduse scările, se ţinea de coamă şi se coborâse pe gâtul calului. „Oare ca să mergi şi mai iute decât calul, te-ai coborât pe gâtul lui? t îl întrebai eu. Închipuieşte-ţi că s-a supărat!

Dupe câteva minute văzură casa. Soarele nu era departe de a apune. El se culca în nori. Răsfrângerile lui formau nişte valuri de aur şi de rubin; o răcoare plăcută se răspândea pe faţa luncelor îmbălsămite. Umbrele serii se arătară pe sub dealuri.

Cele două dame pe cai frumoşi şi sprinteni treceau ca două vise poetice. Umbrele şi razele păreau că se dispută cu voluptate să le deschiză sânul.

Hiena, ale carii bucle atât de maltratate la râu, Ie lăsase libere să fâlfâie în aer. Alexandru nu se putea sătura de; i privi. Caterina ea însuşi îi zise:

Elena! C’ât eşti de frumoasă! …

În line ajunseră în curte. Cea dintâi grijă a Elenei u.r., i şi schimbe vesmintele.

Hnrimtil-meii o. A mă mustre, zise ea lui Alexandru. Ile ăt’ţiiid11-se ca., i meargă s; i se schimbe. Are să afle ree; i ee mi îi întâmplat… dar nu-mi pasă… ziua de astăzi a fost o zi frumoasă pentru mine, urmă ea, cu o voce tienuirândă. La revedere, adăugă ea, apoi dispăru.

Cu toate acestea scara la masă nu fuse altă vorbă decât de baia Elenei în Prahova, de cai, de râuri, de înecăciuni. Cei mai mulţi spuseră cum li se întâmplase lor lucruri periculoase şi cum putură să scape ca printr-o minune. Pretutindeni omul este om. Pretutindeni, acest rege trufaş al vieţuitoarelor îl găseşti aducându-ne aminte neîncetat despre puterea geniului său asupra lucrurilor; născocind cu imaginaţiunea sa tot felul de succese în favorul speciului său! Să fi ascultat pe aceşti născocitori şi să fi luat drept adevăruri spusele lor, ai fi crezut că Olimpul este pe pământ, că zeii s-au făcut oameni.

Dar nimic nu fuse mai voios decât căderea pe gâtul calului a d-lui Bar, ce Caterina spuse cu atâta spirit, cât era cu ce să omoare pe un om sub ridicul.

Bar asculta în tăcere. „Vom vorbi noi mâne! zise el în sine. Să înveţi altă dată să râzi de acela ce-ţi oferă mâna, inima şi o stare colosală! …”

Seara aceea se petrecu cu voioşie.

Alexandru rugă pe Elena să joace la piano.

— Te rog – zise ea – nu mă sili a face un lucru care mă ucide! … De câte ori joc câte ceva, sufer în urmă… dar daca ţii mult… Să încerc! …

Zise şi se puse la piano.

Bar se duse la Serescu şi îi zise:

— Am să-ţi vorbesc ceva serios. Poţi să vii după mine?

— Da! zise Serescu, şi amândoi se duseră într-o cameră izolată,