Cererea în căsătorie

Când amândoi şezură, Bar deschise gui’a şi c-u o voce tremurândă îi zise:

— De trei ani eram hotărât să mă însor… Voiam să iau pe domnişoara Caterina… Câte sacrifice nu am făcut pentru această idee! această căsătorie ar fi fost un mare sacrificiu din parte-mi, o milă, ca să zic aşa, căci ea nu are nimic şi eu sunt om de zece mii de galbeni venit. Cum a răspuns ea la o idee atât de generoasă? … Refuză! … Aşadar, iată ce m-am socotit: să mă leapăd de această idee. Şi… d-ta eşti un om care apreţuieşti talentele, averea… Ştii cum se fac banii? … Domnişoara, d-le, este o fată cuminte… Viu şi-i cer mâna!

La aceste vorbe Serescu era să nebunească de bucurie. El era foarte bogat, dar parvenit, nu s-ar fi aşteptat niciodată să-i ceară pe fie-sa unul ce era şi bogat, şi boier de clasa întâi, deşi nu mai sunt clase în România; dar desprivelegieţii se mângâie încă cu clasele.

„Voi intra cu neamul în neam de boieri mari! îşi zise el. Nu numai atât; dar unde era să dau zestre patru mii de galbeni venit la altul, voi da acestuia o mie, căci este bogat el însuşi, apoi se află într-o vârstă unde puţini mai pot să se însoare cu fete tinere!”

Bar crezu că tăcerea lui Serescu era motivată de un refuz pe care nu cuteza a i-l spune. Care fu mirarea lui când văzu că Sei’escu, fără a zice o vorbă, îi sări dupe gât şi începu să-l sărute.

— Bine – zise Bar – dar ar trebui să consulţi şi pe domnişoara!

— Sofia nu are voinţă… nu trebuie să aibă! … Voi zice şi va face! …

— Dar maică-sa?

— În casa mea nu cântă găina… Iată, mă duc să le comunic această noutate bună împreună cu voinţele mele.

Dupe zece minute Serescu se înturna cu femeia şi fiica sa.

— Postelnicul Bar a binevoit şi i-a plăcut să se coboare a cere în căsătorie pe Sofia…

La aceste vorbe d-na Sereasca scoase un ţipet de bucurie.

Bine am auzit? întrebă ea. Eu, care umblu cu dânsa de doi ani în toate locurile, doară se va găsi cineva să o ceară… m-am învrednicit!

Hi no! bine! răspunse Serescu… şi adresându-se iiltc fir mi: I’riimeşti su iei pe dl. Bar bărbat?

Cum va voi papa! … şi vorbind astfel lăsă ochii

În Jos.

Şi ucimi talente, merite, virtuţi, onestitate, mergeţi şi vii ascundi’U cu ruşine! lăsaţi să treacă stupiditatea, imoralitatea, imeritul, purtate de bogăţie! Bar era un om fără spirit, fără inimă, fără moralitate. În timp de zece ani deveni bogat prin hrăpiri, lumea îi dete sirnumele ironic de „modestul hrăpitor”; bătrân, zdrobit, urât, neplăcut, ridicul, nimic nu-i lipsea ca să complecte o fiinţă demnă de dispreţ. Către acestea iată un suflet june, inocent, curat, o fată plină de frumuseţe, de graţie, care îi întinde mâna în viaţă şi îi zice: junie, frumuseţe, graţii, răsfăţări, amoare, toate sunt pentru tine, pentru că spiritul tău este stupid, inima seacă pentru că ai ştiut să furi şi să te faci bogat. Sărmană junime, depune la poarta vieţii, intrând, visele tale cele frumoase şi voi, virtuţi, mergeţi de vă spânzuraţi de această poartă!

Dupe câteva minute Bar intră în salon având de braţ pe Sofia.

— Domnilor şi doamnelor! zise el. Am onoare a vă prezintă pe viitoarea mea mireasă!

Persoanele ce se aflau acolo crezură deocamdată că Bar îşi pierduse spiritul.

— Cu consimţimântul nostru este! răspunseră Sereştii.

— Iată şi o nuntă făcută pe moşia mea! zise postelnicul George.

Elena merse şi felicită pe socri şi pe cei doi promişi. Toată societatea o imită.

— Nu mă felicitezi? întrebă Bar pe Caterina.

— Cum nu? răspunse ea. Vei să mă alegi a-ţi pune cununiile?

— Sper că o să ne cunune domnitorul.

Bar făcuse toate acestea în necazul Caterinei. Când văzu că i se acordase mina Sofiei şi pe Caterina atât de indiferinţă pentru această căsătorie, începu să se căiască pentru că făcuse acel pas. Toată noaptea nu putu să doarmă.

„Ce-am făcut! îşi zicea el. Am vrut să-mi răzbun pe Caterina pentru că râsese de mine; dar ea rămâne atât de indiferinţă ca cum ar fi vorba de nunta împăratului Bengalului! … Părinţii priimiră cu atâta înlesnire şi plăcere să mă facă ginere, încât îmi vine a crede că nu am căpătat vreun lucru mare… Mâne îmi iau vorba înapoi… dar se mai poate? … Am anunţat lucrul la toată societatea! …”

Seara trecu voioasă pentru toată lumea. Un singur suflet era întristat: Elescu.