CEL DIN URMA ACT AL COMEDIEI

Dar este timp a ne înturna la sujetul nostru. După cununie, societatea de dame şi cavaleri ce veniră la nuntă se înturnă cu nunii acasă la postelnicul. Veni un moment în care toţi aceşti oaspeţi se aflară răsipiţi în salon, vorbind despre ale nunţii. Un serv intră şi zise postelnicului că o ţigană bătrână, ce vine de la Bucureşti, voieşte să-i vorbească lucruri mari.

— Să vie aici, zise postelnicul.

Această ştire se auzi de toată societatea, toţi erau curioşi să afle care erau acele lucruri mari ce o ţigană bătrână, venită de la Bucureşti, putea să comunice postelnicului.

După câteva minute, o ţigană intră. Ea era trecută în vârstă, crescută prin case boiereşti, învăţase a se prezintă: se închină la postelnicul şi îi zise că ar dori să-i vorbească în parte.

— Ah! zise principile. Postelnicul are secrete cu asfel de femei! …

— Nicidecum! … răspunse el, şi voind să nu cază în această bănuială, răspunse repede: Ce ai să-mi spui, spune-mi aici. Daca nu vei, poţi să pleci…

Ţigana puse ochii în jos şi zise:

— Daca voieşti însuşi domnia-ta… viu să mă plâng împotriva cocoanei dumitale… am avut un fecior, care era lacheu în casă boierească… este aproape o lună de când a venit… femeia dumitale, mă iartă a spune lucrurile cum sunt… s-a înamorat de dânsul… îl ţine aici prin silă şi eu, muma lui, sufer şi mă pierz fără ajutorul lui…

— Femeie! strigă postelnicul, eşti ori beată, ori nebună…

— Nu sunt niciuna, nici alta, boierule, răspunse ţigana. Copilul meu este aici schimbat în veşminte de boier… în acel moment Ranu intră în salon.

— Iată copilul meu – strigă ţigana alergând la Ranu, apoi, întordndu-se către Elena – mi-am găsit copilul, cocoană… şi ţi-l voi smulge din braţe-ţi… mi l-ai hrăpit: ca să-ţi mulţumeşti plăcerile, când eu, muma lui, mor de foame… asfel sunteţi voi, cucoanele! … nu aveţi ruşine să vă iubiţi cu ciocoii! …

— Scoateţi afară pe această beţivă! strigă postelnicul.

— Nu sunt beţivă! … spui adevărat… întrebaţi pe fiimeu dacă nu sunt muma lui.

— Aşa este, răspunse Ranu. Este muma mea.

Elena căzu leşinată în braţele Caterinii.

Toţi câţi se aflau de faţă se uitară unii la alţii cu mirare: unii încă suriseră cu răutate. Postelnicul crezu că visează.

— Este o infamie! strigă Zoe, acest june mi-a fost prezintat sub nume de boier din Moldova… Când am venit aici m-a rugat să-l aduc, încât nu am putut refuza… acu văz că am fost ameţită eu toţi ceialţi.

Un om ce era aici dispăruse. Cu capul dezvăluit ieşise din curte, plângea peste eâmpuri, fără să ştie nici unde se duce, nici unde este. Era Alexandru.

Zoe ieşea din salon. După o jumătate de oră trăsura sa fugea spre Ploieşti.

Elena priimise o lovitură teribilă, faţă cu lumea, cât şi faţă cu bărbatu-său: de nimic nu-i făcea atâta rău ca opiniunea lui Alexandru. El dispăruse la cele danţai vorbe ale ţiganei. Va afla el că Elena era inocentă? dacă va afla, nu va fi oare prea târziu? inima lui nu se va fi zdrobit la întâia lovire? … asfel se întreba Elena, ce căzuse bolnavă de durere. Soţul său o părăseşte. El se lasă să se. Ameţească de această calomnie cu intenţiune.