O NOUA ÎNTÂLNIRE

Era în ziua de sâmbătă. A doua zi era să fie nunta Manii, acea fată de la Brebu. Nuntaşii veniseră în Făneşti cu toate trebuincioasele şi aşteptau ziua cununiei. D-na Elena din parte-i încă se preparase la aceasta. Sâmbătă seara veniră încă două familii de la Bucureşti, între care se afla Talangiu. Seara aceea se trecu în critice de tot felul, politica jucă cea dintâi rolă. Toţi se ocupau atunci despre cauza incendiilor de la tabăra din Floreşti.

— Cum voiţi să nu puie soldaţii foc – zise Talangiu – când sunt aşa de rău trataţi! … în baracele lor ei sunt mai rău decât vitele: se speculă asupra hrănii lor, asupra vesmintelor lor, se plâng şi nu li se ia în considerare plânsurile. S-a cheltuit milioane de lei, şi pentru ce? ca să chinuiască bieţii soldaţi?! pe cine vor să sperie e u tabăra? eu cine o să ne batem? Suntem noi în stare a ne înfrunta cu oştirile streine, noi, care suntem armaţi e u ciomege? rătăcire! De un secol românii nu s-au bătut cu nimeni şi tocmai acestea le-a păstrat drepturile, armele noastre sunt tractatele între puteri şi Turcia; ele ne apără mai bine decât aceste câteva mii de ostaşi.

— Bine zici – îi răspunse Georges, cu oarecare ironie – din momentul ce oştirea română nu poate să apere nici ţara contra invaziunelor străine, nici ordinea publică, urmează a fi desfiinţată cu totul, ca să nu coprinză în budget douăzeci de milioane în deşert!

Talangiu îl privi cu un surâs despreţuitor şi tăcu, ca cum ar fi voit să arate că adversarul său nu merita un răspuns. Apoi urmă şirul discursului său:

— Ţara aceasta e mică. Nu poate trăi prin sine însuşi, ci totdauna pusă sub o protecţiune străină. Iată ceea ce au înţeles părinţii noştri, ceea ce au pus în practică, şi care face cea mai mare laudă a lor. Iată calea ce trebuie să luăm şi noi, daca voim a scăpa printre vijeliile timpului drepturile de autonomie. Ni se împută nouă, boierilor ţării, că în treizeci de ani trecuţi ne-am supus când turcilor, când nemţilor, când ruşilor. Acesta a fost un mare sacrificiu pentru care trebuie să ne laude, căci prin acest mijloc am putut scăpa drepturile ţării ameninţate. Să nu mi se vorbească de acele capete aprinse ce visează la neatârnarea ţării; acei oameni sunt nebuni sau plătiţi de streini, să zică că românii pot să apere ţara lor cu armele în mână! Cei ce ar vorbi asfel nu cugetă altceva în spiritul lor decât să ne despoaie de proprietăţi şi să le dea ţăranilor…

Alexandru, ce până atunci tăcuse, îi fu cu neputinţă de a nu răspunde:

— Daca popolii Europei ar şti că popolul român pe care l-au găsit demn a-şi vărsa pentru dânsul sângele fiilor lor şi tezaurii lor, spre a-i sparge lanţurile, ar avea în sânul lui oameni care îşi fac o glorie din umilinţă, negreşit că acei popoli ar roşi că au putut să facă acele sacrificii pentru un corp căzut în putrejune! … Nu fac aluziune la dl. Talangiu; d-lui îi este permis a simţi astfel. Această molătate de simţimânt la d-lui este simptomul unei boale. Aci nu poate să fie vorbă de bolnavi; aceştia vor face totdauna exepţiune, chiar atunci când în loc de a se afla în vreun spital se află în saloane. Răspunz în genere acestei şcoale ce din Fanar a trecut pe malul Dunării unde a găsit discipuli; acestei şcoale ce a inventat slăbiciunea şi sclavagiul, acestei curtizane neruşinate a cezarilor bizantini. În deşert vocea tânără a patriotismului va căuta să-i converteze!

Talangiul îşi muşcă buzele.

— Dar până atunci – urmă Alexandru – este trebuinţă să se ştie că un popol cât de căzut, cât de putred ar fi, nu poate să împărtăşască aceste simţiminte.

Daca însă suntem convinşi că acest popol român nu mai are nici o seânteie de viaţă, şi nu mai este viitor pentru dânsul, atunci pentru ce să mai păstrăm pe faţa pământului un cadever putred, ale cărui miesme aruncă veninul, şi nu avem curagiul a-l înmormânta?

Aceste vorbe produseră o senzaţiune adâncă în inimile ascultătorilor; nimeni nu mai răspunse. După câteva minute literatura română înlocui politica în convorbirile lor. Georges se plânse că de când au început luptele politice românii au părăsit cu totul tărâmul literelor.

— Politica a ucis literatura – zise el – luptele politice au un scop negreşit, întărirea naţionalităţii: dar poate să existe o naţiune când românii nu au o literatură, adică când nu au o limbă, o gramatică, un dicţionar, o istorie; când nu sunt poeţi mari care să ne dea epopee, tragedii, sau mai bine când nimeni nu mai citeşte nimic de literatură? când devine un fel de ruşine pentru oameni a citi cărţi scrise în limba română! …

— Of! … strigă Zoe. Ce idee! … literatură naţională! … (‘ine îşi pierde timpul a citi nimicuri de acelea? … sunt bune să le citească lacheii mei! … Ce poate să scrie nişte români?! …

— Ai dreptate, răspunse principesa. Bărbată-meu, principele, este abonat la câteva ziare; nu le citeşte niciodată; le citeşte lacheii…

— Niciodată nu aş fi crezut că poate să existe o literatură română, zise o damicelă ce venise aici în urmă cu maică-sa.

— Tot aşa precum există şi o damă română, răspunse Alexandru.

— O damă română… urmă Adela, eu nu sunt română, tată-meu este grec.

La aceste vorbe se făcu un râs general excitat de Caterina.

Muma Adelii veni în ajutorul fie-sei.

— Fii-mea – zise ea – vorbeşte asfel fiind crescută în ţări streine, unde nu a învăţat să iubească pe români! …

Caterina dete încă o dată semnalul de râs.

Bătrâna mumă se supără şi, cu un ton propriu femeilor ordinare, îi zise:

— De ce râzi, domnişioară? … fie-mea a avut mijloace să înveţe în ţări streine, daca şi altele ar fi avut acele mijloace…

Ea nu termină vorba, toţi oaspeţii să puseră să râză.

Elena, voind să înlăture chestiunea personală, reveni la literatură.

— În fine! zise ea, este începutul unei literaturi române: o literatură care ar fi prosperat daca ar fi fost încuragiată de patriotismul românilor. Vedeţi grecii, maghiarii, sârbii? Ei ne-au întrecut şi pe acest tărâm: cauza nu este anevoie de cunoscut. Nu crez ca Dumnezeu să fi pus mai mult geniu în capul grecilor, maghiarilor şi sârbilor, decât în capul românilor! dar crez însă că a pus mai mult amor de patrie în inima lor decât în inima noastră. Acest amor de patrie a făcut ca la ceialţi trei populi să citească mai multă lume producţiunele literarie. Să le încuragieze prin toate mijloacele putincioase. La noi nu numai că scrierile literare nu sunt citite; dar încă autorii sunt persecutaţi, închişi, când nu sunt despreţuiţi. F…

— Daca nu citim româneşte, cauza este că autorii români nu au produs nimic care să merite! zise Zoe.

— Cum e turcul şi pistolul! Cum e ţara şi autorii, răspunse Georges.

Elena răspunse Zoei:

— Nu voi răspunde ca dl. Georges, dar voi zice că daca la noi ar fi răsărit geniurile ce au făcut gloria altor populi, noi încă nu am fi citit producţiunile lor şi nu am fi avut pentru dânsele decât acelaşi dispreţ ce avem astăzi. Dacă te-aş întreba astăzi: ai citit pe autorii români cei ce se află, îmi vei răspunde că nu ai citit, că nu ştii ce au scris; acest răspuns mi-ai dat totdauna. Nu înţeleg, dar daca nu ştii ce au scris aceşti oameni, cum găseşti că nu merită să fie citiţi?!

— Eu voi zice ceva, daca domnii democraţi nu se vor supăra! zise Talangiu. Greşeala este şi a autorilor – urmă el – cei mai mulţi nu sunt nobili şi prin urmare nu au prestigiu…

— Iată o idee ciudată – răspunse Elena – şi cu atât mai ciudată că vine de la d-ta.

— Poci să vă dau un exemplu, doamnă.

— Care?

— Ştii pentru ce Lamartine a făcut atâta zgomot în Franeia ca poet? pentru că a fost nobil. Nobilii i-au făcut aceasta.

— Aşa este! zise principile lordache. Poeziele lui veniră atunci în sprijinul unor principii sacre şi zguduite de spiritul revoluţiunilor.

— Mă iertaţi, răspunse Elena. Este un poet mult mai popular, mult mai gustat în Franeia, Beranger, şi cu toate acestea el nu era din nobleţea franceză. Este nobil prin sine; el este fiul naţiunei, fiul lui Dumnezeu! de vom veni la noi, încă o dată, nu este nobleţă.

— Doamna e republicană? întrebă un nou venit ce fusese democrat şi se schimbase în urmă.

— Poate, domnule – răspunse Elena – dar sunt aceea ce am fost totdauna: neschimbată.

Niciunul nu fusese mai aprins revoluţionar decât acest întrebător! odată propagă idei rele. După căderea revoluţiunii, el emigrase în ţări streine, astăzi înturnat în tara sa, după ce dete mâna cu toate partidele pe care le trădă una după alta, se dete cu cei mai înfocaţi retrograzi; este un fapt netăgăduit: renegaţii devin aspri pentru credinţa ce a avut înainte, şi înfocaţi pentru credinţa ce îmbrăţişază. Accasta se explică prin temerea ce au de a nu fi suspectaţi. D-nu X era către acestea ambiţios fără măsură; invidios; cât orice suflare omenească avea o calitate oarecare, i se părea că acea calitate era răpită din proprietatea sa. Aceasta îl făcea către ceialţi oameni rău, mic, egoist. Erau două lucruri ce iubea şi ura cu deosebire: se iubea pe sine şi ura pe amicii săi.

Când Elena îi răspunse, făcând o uşoară aluziune la schimbarea opiniunilor lui X, deveni palid de mânie.

Convorbirea literară căzu ca să dea loc politicii: ministerul se puse din nou pe tapet; fiecare rupea câte o bucată din mantia ministerială. Asfel. După câteva minute, nenorocitul minister nu mai avea nici un prestigiu.

După dânsul veni rândul liberalilor. Capii lor fură atacaţi cu furie, nu rămase nici un viciu, nici o crimă care să nu li se atribuie.

— Sunt nişte tâlhari! zise Talangiu.

— Da! da! răspunseră mai mulţi.

— Domnia-ta zici aceasta? răspunse Alexandru indignat. Uiţi că în anii din urmă, când erai la putere, ai câştigat un proces nedrept prin ordinul ce ai dat judecătorilor, ameninţându-i cu scoaterea? Domnia-ta zici aceasta, domnule N… care ai urmat pe o damă căria erai dator cu un zapis de zece mii de galbeni şi în loc să i-l plăteşti, i l-ai rupt? Domnia-ta zici aceasta, principe lordache, care, prin înrâurirea ce aveai în trecut, ai schimbat cu o mănăstire un petec de moşie şi ai luat în loc o moşie de zece ori mai mare? … Domnia-ta zici aceasta, domnule M… care ai luat mită douăzeci mii de galbeni la…

La aceste vorbe, ei protestară toţi; dar nu se crezură ofensaţi şi nici nu găsiră cu cale a se mânia contra lui Alexandru. Când muma sau soţia zice că fiul sau bărbatul a fost în foncţiuni câştigoase şi nu au ştiutsă-şi facă stare şi îi blamă ca pe nişte nemernici despre aceasta, se înţelege că mustrările de hrăpiri nu pot să ofenseze pe cei ce le-au făcut. Acea mumă, acea soţie ce laudă abuzul şi huleşte onestitatea sunt fiicile societăţii care cugetă ca dânsele. Câţi oameni nu şi-au făcut’ averi din ocupaţiuni în timpul cel mai scurt?! Foncţionarii integri au rămas săraci şi vestejesc în mizerie! cei ce au hrăpit, s-au îmbogăţit, prosperă, sunt înconjuraţi, chiar de aceia ce au aerul a dezaproba hrăpirile. O schimbare a început a se face într-aceste datine, de vreo trei ani, graţie libertăţii presei. De aici ideile noi sunt atât de rău privite de aceste legiuni ale trecutului şi prezintate sub atâtea calomnii, de către cei ce au interese a se înturna vechiul regim! …

— Lasă-i să strige – zise N… noi avem votul…

Oaspeţii se sculară de la masă cu cea mai mare linişte. Ei trecură seara în salon şi în chioşcul din grădină. Alexandru găsi ocaziune de a şopti Elenei:

— Voi să-ţi vorbesc în parte!

— Unde?

— Aici. Mai târziu…

— Nu se poate! …

— Trebuie, ori mor!

— Viu! viu! zise Elena.

Era o oră după miezul nopţii. Toţi dormeau. Noaptea era frumoasă ca toate nopţile de vară la ţară. Cârsteiul se îmbăta de cmtările sale, cerul era senin; luna plana în spaţiu şi îneca faţa pământului de raze de lumină. Alexandru era în chioşc, aştepta. Pe una din de el văzu o fantasmă albă ce înainta către chioşc. Era Elena. Ea se apropie, intră în chioşc.

— Cât trebuie să te iubesc – zise Elena – ca să viu noaptea aici!

— Nu este destul aceasta…

— Cum nu este destul? …

— Elena mea, trebuie să laşi bărbatul… să te dăsparţL. Să plecăm în streinătate…

— Să mă dăspart? … dar lumea? …

— Singură ai zis că mai bine vei să laşi bărbatul decât să-l amăgeşti…

— Ai dreptate… am zis aceasta… da, da, mă voi despărţi de dânsul; dar ora nu a venit încă… vezi, Alexandre, nu este nici un sacrificiu care să nu fac pentru tine, dar caută să ai răbdare… Ce te gândeşti? ar zice cineva că te îndoieşti de vorbele mele…

— Ai ghicit… ceva îmi spune că mai târziu o să mă uiţi.

— O să te uit? întrebă Elena. Razele lunii ce intrau în chioşc lăsară să se vază pe buza ei un surâs plin de amărăciune. Când voi muri, poate! urmă ea.

— Înainte de a muri, Elena mea! eşti tânără, frumoasă, poetică; dulce ca acele creaţiuni ce au făcut să creeze geniul omenesc în momente de inspirare divină; dar eşti femeie. Mâne mă vei uita; mâne vei roşi că ai putut să mă iubeşti! nu va veni un timp când vei zice altuia ceea ce îmi zici mie? …

— Taci! taci! strigă Elena, sau mă voi despreţui singură! Ceea ce ţi-am promis, voi face… dar mai târziu…

— Oh, sufletul meu! cât voi fi de ferice când voi şti că am a trece viaţa legănat de răsfăţările tale! vom pleca de aici în ţări streine, în locuri singuratice, poetice, dulci ca amorul nostru.

— Dară… în locuri depărtate… unde să nu mai revedem ceea ce am văzut, să nu mai auzim ceea ce am auzit… departe de oameni… nu este aşa că oamenii sunt răi? nu ai a te plânge de dânşii? eu poci zice aceasta! am suferit de la oameni… au fost nedrepţi pentru mine; nu am adus în lume decât viaţa mea şi ei au sacrificat-o ca să mulţumească o nebună ambiţiune! …

— Dar vorbile tele sunt triste, Elena mea, niciodată nu te-am cunoscut mai tristă; uită tot ce oamenii au putut să-ţi facă rău! … eşti lângă acela ce te iubeşte ca viaţa sa. Aceste minute sunt scurte… Să nu le sacrificăm decât amorului nostru! noaptea este frumoasă şi pare că întârzie ca să protege răsfăţările noastre; vânturile murmură în arbori, ca când ar voi să facă a nu se auzi vorbele noastre de urechile indiscrete. Nu-mi mai vorbi decât de mine, de tine, înclină fruntea ta dulce şi suavă pe sânul meu! ca un crin ce se pleacă pe călătorul adormit! amorul are plăcerile şi amărăciunile lui – plăcerile sunt scurte… îngerul vieţii mele, nu face să cunosc numai suferinţele lui! …

— Ceea ce numeşti suferinţele lui poate să fie adevăratele plăceri ale lui… Ce poci face mai mult? …

— Trebuie să fii a mea… daca amorul ce-mi exprimi este real…

— Nu sunt a ta? …

— Intru toate…

— Nu turbura această scenă divină cu idei de altă natură… acesta va veni; dar mai târziu… acea zi va fi o zi mare… o zi de amor şi de doliu, o zi de fericire şi de mormânt…

— Nu te mai înţeleg! … mă pierz! …

— Ştii că sunt superstiţioasă… Trebuie să vie ora…

Alexandru o strângea în braţele sale – buzele lui înflăcărate sărutau buzele ei de roză. Elena palpită pe braţele lui, de amor şi de voluptate.

— Este timpul a ne despărţi… rezonul meu se turbură: poci să caz: sunt femeie, fugi!

— Oh, niciodată! …

— Alexandre, fac apel la generozitatea sufletului tău

— Adu-ţi aminte că prin ea am învăţat să te iubesc! …

— Oh! generozitatea sufletului meu! … Elena mea… acea abnegare ce cunoşti nu poci să mai am…

— Astfel dar vei să faci tot ca să mor înainte de ceea ce este scris?

Aceste vorbe loviră cu tărie pe Alexandru. Ele îi explicară toate vorbele Elenii de mai-nainte.

— Ce – zise el – nu vei fi a mea decât cu condiţiunea ca să mori în urmă? …

— Te rog să mă laşi a trăi încă… pentru tine, Alexandre, pentru tine! …

Ea zise, depuse pe fruntea amantului său o sărutare. Buzele ei arseră fruntea lui Alexandru. Acesta căzuse în genunche înaintea unei canapele. Elena iese de sub chioşc, se strecoară printre alee şi dispare pe o poartă a casei care da în grădină. Ea trecu toată noaptea în rugăciune şi în lacrămi.

„D-zeule – se rugă ea – ce este această patimă? … sunt învinsă, sunt lănţuită, şi nu am puterea să mă lupt. Tu însuţi m-ai părăsit… fă, doamne, să poci cel puţin a mă lupta cu ursita mea! …”

De altă parte, Alexandru trecu noaptea gândindu-se la vorbele Elenei. „Ea va muri, şi a zis dacă va fi a mea! … Oare caută să crez această vorbă? ea mi se pare inspirată de o delicateţă ce este proprie femeilor bineci-escutc. Vai! câte femei nu au zis aceste vorbe amanţilor lor şi peste câtva timp au iubit pe alţii! … amorul Elenii a sărit ca o flacără de paie ce îşi ia vântul îndată sub focul care i se dă. Câteva zile fură destule ca să se aprinză de amor! … ca să vie la toate întâlnirile singură îndată ce i-am cerut, fără nici o împotrivire.

Toate acestea mă fac să crez că este o femeie prea uşoară… Cine ştie la câţi alţii ea nu a dat ceea ce mi-a dat mie?! …” şi atunci Alexandru devenea gelos, suferea, punea capul în mâini şi plângea ca un copil.

A doua zi era duminică, zi de nuntă ţărănească, zi de bucurie. Postelnicul se înturnase de dimineaţă.

Pe la zece ore, mai multe trăsuri cu cai se preparară. Nuna însoţită de Caterina şi alte două dame se urcară într-o trăsură. Ceialţi făcură cum putură. Îndată ce trăsurile ieşiră din curte, cincizeci de flăcăi călări înconjurară trăsura Elenii – alţii alergau înainte şi toţi descărcau pistoalele şi strigau la uşă. Ei spuseră o oraţie curioasă. Nunta ţinu trei zile, trei zile de banchete, de danţuri, de petreceri.