DUCEREA LA CAPITALA

Dar să ne înturnăm la Alexandru. După vorbele ţiganei, părăsi salonul într-o dispoziţiune de spirit de la care nu mai era decât un pas până la pierderea totală a facultăţilor sale intelectuale.

Trecu repede prin curte, străbătu satul şi ieşi la luncă, apucă peste câmpuri, cu capul descoperit… Cine l-ar fi văzut asfel ar fi crezut că este vreun nebun scăpat de la vreo mănăstire. Era două ore. El merse până aproape de seară fără să se oprească, fără să ştie ce cale a luat, către seară fuse întrecut de o trăsură cu patru cai. Cociul, văzând pe Alexandru, opri caii şi îi propuse să-l ducă la Bucureşti pentru câţiva sfanţi. Alexandru acceptă şi se urcă în trăsură. Era trăsura egumenului de la Târşor ce se dusese să caute pe stăpânul ei în capitală.

Alexandru era zdrobit fiziceşte şi moraliceşte. Elena îi apărea o femeie degradată. El crezu că Ranu fusese amantul ei. „Şi pentru ce nu? zise el, pentru ce să nu mă amăgească pe mine pentru acela, daca o dată a amăgit pe bărbatu-său pentru mine? … şi cine îmi spune că nu este o femeie ce-şi schimbă amanţii pe toată săptămâna? … Ea nu s-a dat mie; este adevărat, dar nu a venit în grădină de câte ori am voit să vie? Daca nu este astăzi metresa mea, eu nu am voit! Dar, în fine, a căzut vălul… şi cu cine, D-zeule, cu un lacheu! … oh! cât o dispreţuiesc acum! … scandal teribil! … cu tot dispreţul ce cată să am pentru dânsa, mi să sfâşie inima de pietate când îmi aduc aminte poziţiunea ei umilitoare la vorbele acei fermecătoare! … sărmana femeie! … cum nu a murit îndată de ruşine? fiul unei ţigane, amantul ei 1 ce cădere! ce umilinţă! …”

Vorbind astfel, căzu în gânduri profunde; o lacrămă de compătimire curse din ochii săi şi păru că stinge flacăra mâniei care îl consuma. „De unde a venit acest om?” se întrebă el. Această întrebare fuse de ajuns ca să arunce oarecare lumină în spiritul său. „D-zeule

— Zise el – Zoe a adus acolo pe acest om! Ea l-a prezintat! oh! daca dedesubt nu este o intrigă infamă! … această femeie este în stare să facă tot! … Cine ştie daca Zoe nu a cules pe acel lacheu cu speranţă ca să compromită pe Elena? Cine ştie dacă acea ţigană nu a fost adusă de dânsa! … însă pentru care cuvânt? … voi afla aceasta! … Daca lucrul va fi asfel: daca Elena va fi inocentă… amar acestui intrigante! voi trage o răzbunare teribilă! … brâul ei cel pierdut este în buzunarul meu… trebuie să mă întorc la Făneşti. Dar aceasta nu se mai poate… nu mai poci vedea pe Elena.”

Astfel cugetând, ajunse la Bucureşti.

Îndată ce intră înântru, scrise Caterinii acest bilet: „Am plecat repede, neputând a mai asista la un scandal ce-mi făcea rău. Rog cerul să ierte rătăcirile acestii femei nenorocite. Ea nu mai poate să aibă în lume nici un alt sprijin decât pietatea d-tale… fii bună cu dânsa: o voi plânge cât voi trăi, căci, în adevăr, nenorocirile ci sunt mari! … Eu voi pleca în curând şi de aici… rog cerul să poci să te mai văz înainte de a porni.”

După ce trase aceste rânduri, chemă pe Petru, un serv vechi şi credincios.

— Vei pleca îndată la Făneşti, unde vei găsi pe d-ra Caterina X… îi vei; da acest bilet în mână. Mâine să fii aici cu orice răspuns îţi va da! Vei cere bagajele mele ce sunt acolo…

Petru luă scrisoarea şi ieşi fără a zice o singură vorbă.

Era două oare după miezul nopţii. Alexandru încercă să doarmă, în deşert; trecu o noapte teribilă. A doua zi îl prinse frigurile. Doctorul veghea lângă dânsul tot timpul cât avu delir, în delirul său, el vorbea de Elena, de Ranu; spuse prin fraze întrerupte o parte din scandalul de la Făneşti.

— Aici este un amor pasionat – zise medicul – voi veghea lângă dânsul! …

Către seară, Alexandru se deşteptă; întrebă daca Petru s-a înturnat de la Făneşti. I se răspunse că nu.

— Amar! Amar! zise el.

— Ar fi bine să goneşti orice gânduri – îi zise medicul – sau nu poci răspunde de viaţa d-tale.

— Voi să mor, doctore! oh! viaţa, viaţa este un mâie rău! … Poţi să-mi faci o mare bucurie! Eşti om învăţat… ai disecat ţarina omenească, ai dezvălit secretele organismului acestii materii bizare ce formează omul, spune-mi că ai găsit secretul sufletului; spune-mi, totul să sfârşeşte pe pământ? Aceasta îmi va face bine… nu voi să mai fiu… A fi este mai crud decâ‘t a muri… oamenii nu ştiu ce cer…

Vai – răspunse doctorul – ce putem noi să ştim?! … Dar lasă-mă să te întreb eu însumi, răul ce suferi vine dintr-un amor pasionat? …

— Paserea ce zboară după o ramură face să se scuture mult timp ramura, zise Alexandru. Este un amor ce mă părăseşte şi lasă în inimi o zgudui tură. Dar ai ghicit, este un amor. Poţi să râzi, doctore, de această slăbiciune? sunt câteva zile, eu însumi râdeam.

— Peste câtva timp vei râde încă…

— Dară, voi râde, o ştiu… dar până atunci… sufer! …

— Răbdare! … timpul vindecă totul.

Petru intră în casă.

— Ai fost? întrebă Alexandru.

— Am fost şi am adus. Acest răspuns. Îi dete un bilet.

Alexandru îl deschise, îl citeşte; iată cuprinderea: „Domnule!

Este inocentă, şi victima unor intrigi infame. I-am dat biletul ce mi-ai scris, l-a citit. Acest bilet este insultător; cine ţi-a dat acest drept, nu ştiu, căci în fine nu eşti un profesor de morală. Cu toate acestea, EU-na te-a iertat… este bolnavă în pat… voieşte să te vază înainte de a pleca. Dar dacă te vei înturna aici, te rog să nu fii atât de sever ca ceialţi! …

Catenna”

Acest bilet produse o mare schimbare în ideile lui Alexandru. Către acestea o îndoială crudă plana ca un nor pe liniştea inimii sale. Alexandru, cu caracterul său, nu putea să fie ferice în viaţă. El simţea o bucurie vie să nu meargă la Făneşti; se îmbăta de ideea de a tortura sufletul acestii femei ce iubea mai mult decât viaţa lui; de a se tortura el însuşi.

„Voi să petrec câteva luni la Bucureşti, îşi zise el. Voi să cunosc această societate în care se află femei atât de triste!”

Georges se prezintă la Alexandru.

— Ce zici despre cele î‘ntâmplate la Făneşti?

Alexandru se prefăcu pe cât putu, ca să nu se trădeze şi răspunse cu indiferinţă:

— Nu crez ceea ce se zice.

Petru intră şi anunţă pe dl. Ranu.

— Să vie, zise Alexandru.

Ranu intră.

— Îmi pare bine – zise el – că vă găsesc aici pe amândoi. Mustrarea de cuget mă apăsa amar; viu a vă declara că d-na Elena este inocentă.

— Vorbeşte! zise Alexandru, oferindu-i un scaun.

Ranu să puse a spune tot cursul intrigilor Zoei, cărora el servise de instrument.

Alexandru şi Georges se prezintară la Zoe seara. Societatea ce se afla acolo se compunea de o mână de tineri, băieţi buni, dar fără nici o ţintă serioasă în viaţa lor. U’nii din ei îşi trecea timpul a risipi averile părinteşti în cărţi. Ei nu ştiu nici să cheltuiască banii; nu au gust nici pentru călătorii, nici pentru cai, nici pentru arme; nu sunt nici gastronomi. Cheltuiesc şi sunt totdauna fără bani. Trăiesc pentru cămătarii din ţară. Aceşti din urmă îi încongiură şi, la trebuinţă, le oferă sume de bani, sută la sută şi de multe ori două sute, şi trei sute la sută camătă, bieţii băieţi nu servă societatea nici ca risipitori, căci tot ce risipesc intră în lăzile unor avari. Doi, trei, patru ani de risipă, şi moşiile lor sunt vândute de cămătari, cumpărate de cămătari. Ei nu se ocupă nici de politică, nici de literatură, de nimic, în fine. Alexandru mai văzu aici un jurnalist. Starea constituţională a produs acest fel de oameni şi în Principate. Ei sunt despăr ţi ţi în două tabere, în jurnalişti liberali şi jurnalişti retrograzi, tnrâurirea lor este încă neînsemnată din cauză că sunt puţini cititori. Ziarele liberale au mai mulţi cititori. Dintre cei din urmă ziarişti au fost care au devenit miniştri, sprijiniţi de opiniunea publică. Au fost asemenea care, în loc să intre pe poarta unui minister, au intrat pe poarta închisorii: aceasta dovedeşte că convicţiunile nu lipsesc printre dânşii. Ziarele liberale au devenit singurul sprijin al ideilor liberale.

Alexandru văzu încă o pepinieră de dame. Muntenile sunt în genere bune, cu temperamânte nervoase, bilioase, limfatice. Ceea ce le invită a repara lipsa frăgezimei naturale prin mijloace artificiale; sunt însă graţioase, spirituale; natura a făcut mult pentru dânsele; educaţiunea puţin, sau nimic. Manierele în saloane sunt fără cenzură. Alexandru văzu mai multe dame şi darnicele ce se lăsau cu plăcere a li se săruta braţile până la supţiori de nişte tineri. Aceasta este o datină streină. Cititorii îşi aduc aminte că invaziunile streine s-au oprit de multe ori asupra saloanelor din Bucureşti.

Serata era plăcută. O grupă de dame se formase împrejurul Zoei. Aceasta le spunea cum lacheul făcuse conchista unei dame la ţară, şi cum muma lacheului dezvălise intriga…

Alexandru ascultă în tăcere.

„Această femeie este infamă! zise el. În sine. Sărmană Eleno… tu nu ai pe nimini care să te apere”; şi, apropiindu-se de acest cerc de dame, zise:

— Vrei să vorbeşti de d-na Elena? ‘

— Da, da! zise Zoe… Erai acolo.

— Eram acolo, dar mă iertaţi a vă face oarecare observări… Că Elena era inocintă, că respinsese c-u oroare pe acel om… că el însuşi a declarat-o. Şi încă că era pus de d-ta să facă acest scandal.

— Că era pus de mine – zise Zoe – o răzbunare; dar că femeia aceasta e inocintă, nu mai crede…

— E rândul meu a vă spune o istorie întâmplată la Făneşti, o istorie curioasă, cu stafii…

— Cu stafii? întrebară damele cu mirare.

— Nu vă speriaţi! răspunse Alexandru.

— O să mergeţi mâne seară la concert? întrebă ea, voind să schimbe vorba.

— Spune istoria cu stafii! îl rugară mai multe dame.

Alexandru începu să spuie cum în camera postelnicului intrase o stafie noaptea şi cum, fugind la cântarea cocoşilor, lăsase să cază un brâu alb de mătase.

— Dar vedeţi – adăogă el – cât omul este aplecat spre a bănui totdauna cu nedrept. Toată lumea acolo zicea că brâul era al unei dame ce o stimăm toţi! … Eu însă susţiu că este o calomnie.

El arătă atunci brâul. Damele se uitară unele la altele, căci cunoscură brâul Zoei.

Negreşit că fiecine crede că Zoe cel puţin se formaliză, se ruşina… Ei, bine! nu, ea era sigură de cercul ei ce îl domina ca o suverană. Se puse să râză.

— Vă voi spune această istorie, când vom fi singuri. Apoi, întorcându-se către Alexandru, îi zise încet: îţi iert excesul de gelozie ce te-a făcut să te porţi asfel… eşti un ingrat. Pentru tine venisem în acea cameră; nu pentru altul…

La aceste vorbe Alexandru rămase înmărmurit. Damele care fură faţă nu se impresionară întru nimic.

„Ce neruşinare!” îşi zise Alexandru. El se aşeză lângă o damă tânără şi frumoasă şi începu să converseze cu dânsa.

— De mult timp ai venit în Bucureşti? îl întrebă ea.

— De câteva luni.

— Nu iubeşti încă pe nimeni? adăogă dama.

Aceste vorbe mări mirarea lui.

— Pe nimeni, zise el.

— Cu toate acestea ar trebui să iubeşti pe cineva… Toate inimele de faţă nu sunt prinse…

— Nici a dumitale? întrebă Alexandru.

— A mea? … deocamdată, nu! altă dată… dar m-a înşelat.

— Se poate? … a înşela nişte ochi atât de înfocaţi, atât de dulci! …

— Te miri? … singur poate vei face aceasta… Oamenii sunt schimbători! …

Zoe, văzând pe Alexandru ocupat lângă o damă mai tânără şi mai frumoasă decât dânsa, se văzu rănită în amorul ei propriu. Se scoală. Se îndreptează către poarta unei camere şi îi zise:

— Vei să vezi o nouă producţiune în arta picturii ce mi-a prezintat dl. X., pictorul român?

— Cu plăcere! zise Alexandru, care o urmă în cameră.

Zoe, îndată ce intră acolo, se înturnă către Alexandru, se aruncă în braţele lui şi îi zise:

— Voiam să-ţi vorbesc… şezi lâ‘ngă mine! … nu poţi să-ţi faci idee cât te plâng şi ştii pentru ce? … natura şi fortuna ţi-au dat tot ce poate să aibă un muritor favorit şi tu calci în picioare binefacerile lor! … eşti de treizeci de ani, vârstă în care omul caută să-şi facă socotelile sale cu lumea; să ştie ce este lumea şi ce este el însuşi; să joace o rolă în rapoi’t cu credinţele sale. Nu cunoşti lumea, şi lumea nu te cunoaşte; nu ai nici rolă aici. Caută să te decizi… simţimintele profunde, cugetările serioase, aspiraţiunile înalte la noi sunt nişte oaspeţi ce găsesc mai totdauna uşele închise. Cei ce posedă aceste calităţi caută să trăiască retraşi, sau să părăsească o ţară unde plăcerile singure au putut să aibă un templu. Dar cel mai bun lucru este a adora zeii ce toţi adoră aici. Vei să devii regele acestii societăţi? flatează aplecările ei. Prin acest mijloc eu am devenit tiranul ei. Toate aceste femei sunt la picioarele mele. Opiumul chinezilor are mai puţină putere asupra acelui popul decât cupa cu desfătări ce prezintă să bea aceşti români însetaţi de plăceri. Nu crede că ei sunt mai nefericiţi decât alţii pentru că le place să trăiască asfel… Dacă am cerceta bine natura omului, poate că noi am fi mai aproape de adevăr! căci, î‘n fine, ce este omul? ce este viaţa? … Omul este o ţărână şi viaţa un vânt. El trăieşte o zi. Pentru ce să trăiască în necazuri? … Trebuie a te decide… a face ca noi… îţi trebuie o amantă… fugi de acele femei al căror amor serios aruncă pe viaţă un parfum de melancolie! amorul nu este etern; a iubi şi a poseda orice femeie îţi place… iată ce trebuie să cauţi. Nu este nici o femeie în salonul meu care să nu ţi se dea… nu ai decât să arunci ochii…

— Mă spăimânţi! zise Alexandru.

— Cât ai face să râză această societate daca ar cunoaşte simţimântele d-tale!

— Dar astfel de societate, prin astfel de purtare, îmi inspiră dezgust. Amar femeilor ce se prezintă un singur minut fără vălul pudoarei! pudoarea lor este poezia şi această poezie singură face fermecul sexului vostru.

— Idee! zise Zoe. Cei mai mari oameni au găsit mai mare fermec în femeile care aruncaseră vălul pudoarei, istoria mărturiseşte… femeile fără acel văl au încă poezia lor, o altă poezie: libertate de a vedea tot, de a auzi tot, de a face tot. Ea are fermecul noutăţii; fermecul înlesnirei. Orele noastre nu sunt î‘norate niciodată; suferinţele ridicule nu le cunoaştem, nu cunoaştem decât plăcerile, schimbarea le renaşte, le reîntinereşte neîncetat…

— Societatea aşteaptă, zise Alexandru. Ce vor zice damele care te ştiu cu mine aici?

Zoe surâse.

— Eşti copil! răspunse ea. Ce pot să zică? că sunt cu amantul meu? ele nu fac toate ca mine? … întredeschide uşa şi vezi – nimeni nu mai este în salon – toate au plecat cu amanţii lor…

— Dar bărbatul? întrebă Alexandru.

— Doarme, zise ea.

Într-acest timp Zoe îşi desfăcuse buclele ce cădeau unduitoare pe umerii albi. O lampă revărsa o lumină îndoiasă în cămară.

— Vino lângă mine, zise ea, şezând pe o sofa bogată, şi trăgâ‘nd pe Alexandru lângă dânsa. Priveşte-mă… sunt încă frumoasă… tu nu cunoşti tezaurii de voluptate ce ţi se oferă: frăgezimea fecioarei tinere este palidă pe lângă aceste fermece; simţurile mele sunt înflăcărate; corpul meu tremură şi arde înaintea ta… perii mei se scutură pe cap sub flacăra voluptăţii… Ochii se turbură… buzele mele ard… locul se învârteşte cu mine… pentru ce întârzii? …

Ea căzu leşinată pe Elescu, buzele murmură vorbe neînţelese. Alexandru profită de acest leşin şi trecu în salon, de acolo îşi luă pălăria şi plecă repede.

„O, femeie – îşi zise el – tu nu poţi procura mai mult decât o femeie ce se vinde la cel dintâi venit: dezgustul!”

Postelnicul George rămăsese în opiniunea că Elena era culpabilă. Din acea zi el nu voi să o vază. Trecea timpul pe la alte moşii şi când se înturna acasă nici nu cerceta despre soţia sa. Auzise că Elena este bolnavă şi oprise pe toţi d-a trimite să vie vreun medic; o femeie văduvă din Ploeşti, ce devenise ţinuta sa, nu înceta a-l întărită contra Elenei cu speranţa să o lase şi asfel să o ia pe dânsa. Postelnicul George ar fi plecat lesne urechea la însânuitoarele consilii ale ţinutei sale, daca avariţia nu l-ar fi consiliat din contra: Elena avea zestre mare şi el nu voia să piarză prin divors.

— Răbdare! îi răspundea el. Poate că cerul o va chema în sânul său, este bolnavă, toate mijloacele sunt luate ca să nu o oprească din această călătorie. Astfel vom avea starea ei.

Către acestea Elena, părăsită de toţi, afară de Caterina, începuse a uita lovitura ce i se dase şi sănătatea sa se ameliora pe toată ziua. Ea se informa neîncetat despre Alexandru, ar fi dat toată viaţa sa numai să-l încredinţeze că este inocentă. În cele din urmă îi scrie această carte: „Domnule!

De două luni mă odihnesc cu întristare şi cu durere pe patul meu; nu voi să te ostenesc vorbindu-ţi de cauza acestii suferinţi. Tot ce poci spune este că sufer mult şi nimic nu poate a-mi împăca durerile, m-am schimbat asfel încât cu anevoie vei putea a mă recunoaşte, fiziceşte şi moraliceşte, şi sufer cu pasienţă fără să poci zări un termen. Daca am o zi mai lină, am două de dureri. Aici toţi câţi mă înconjură parcă suferă cu mine. Acest loc acum este locul unde sufletul suferă, dar nu geme; este încă bine de a nu turbura auzul celoralţi cu plângerâle sale! Asfel, degetele mele ce s-au dedat să cază pe tonurile minoare (triste) le am în piano şi sunetul muzicii a încetat de a se mai auzi în casa mea! De întristare aceste degete au slăbit, şi au îngălbenit şi, nemaiavând ce face, se încrucişează în semn de martir închis… voi să las această casă! … îmi pare rău. Am locuit-o mai mulţi ani, şi mai ales regretez iedera ce am plăntat eu însumi pe murul grădinii în această primăvară, şi în care (daca ideile ar putea să se sape) ar citi cineva aci toată istoria cugetelor mele, ce vin şi se duc totdauna mai triste ca rândurerile la sfârşitul verii.”

Această scrisoare era un capodopere de literatură. Ea există încă în orginal. Elena o trimise lui Alexandru, fără nici un alt comentariu. Alexandru nu putu să-şi oprească Îacrămile, citindu-o. Elena era acum inocintă în ochii săi. Se decise să plece la Făneşti. Plecă chiar în ziua când priimi scrisoarea Elenei.