O patimă noua

Cei doi juni, Alexandru şi Georges, se retrăseseră în camera lor de culcare.

— Sunt aici două femei care nu-mi plac, zise Alexandru.

— Care?

— Zoe şi principesa lordache.

— Ai dreptate. Ele sunt doi şerpi ce umblă totdauna încolăciţi! înrăutăţite, intrigante, caută neîncetat a pune dezbinare între oameni… Nu este de mirare în acest moment să urzească vreo intrigă infamă contra vreunei alte femei de aici…

— Georges – zise Elescu – bănuiala ce aveam vii să o întăreşti cu aceste vorbe! Ele meditează o lovitură… şi mi se pare că victima ce caută va fi însuşi Elena? … Astăzi toată ziua erau împreună, retrase, şoptinde, şi privirea lor sălbatică ce lăsau pe Elena, m-a făcut a mă gândi…

— Să ne preparăm a le demasca.

— Cum?

— Lasă pe mine… voi afla totul de la amantul Zoei; şi Georges începu să sforăie.

Alexandru rămase singur. El încerca o nemulţumire de o natură cu totul nouă pentru dânsul. Era neferice. Iubea pe Elena şi începuse a înţelege. Se culcă, caută să doarmă; nu putea.

„Doamne! zise el. Ce este această femeie? nu sunt un copil ce intră în lume pentru prima oară… astăzi am voit să plec, şi, când eram să pornesc, puterile mi-ai lipsit… Nu este un simtiment trecător ce se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit… eu sufer… este o patimă puternică… am trăit… am fost în relaţiune cu tot felul de femei frumoase, spirituale… niciodată nu am simţit nimic! ceea ce simţ astăzi este un lucru straniu! … Această femeie nu mă iubeşte… nu poate să mă iubească, fără a deveni criminală… Eu, din contra, priimit aici ca un oaspete… nu! niciodată nu voi viola legile ospitalităţii… e crud nurr (ai a gândi! … Mâne voi pleca… şi niciodată nu voi mai vedea pe Elena… Vor fi crude minutele despărţirei; dar trebuie să sufer… voi pleca fără să o văz… Oh! este atât de frumoasă! Sufletul ei este atât de sublim! … Ea ucide toate femeile prin calităţile ei! Îmi pare că văz o cunoştinţă a viselor mele! … Ea doarme! … dormi, îngere curat şi dulce! umbrele suferinţii niciodată să nu plutească pe fruntea ta! Astă-seară juca la piano… Eram lângă dânsa… încetase de a juca… Îmi vorbea de suferinţele acestii sărmane naţiuni… „Pentru ce te ocupi de naţiune? o întrebai, îngerii nu au nici o naţionalitate! …” Ea deveni rumenă ca o roză, gânditoare, reîncepu jocul, în vârful genelor sale mi se păru că luceşte o lacrimă.”

Amorul născu o dată cu o contraritate în sufletul lui Alexandru, ceea ce mărea acest simţimânt. Contrarietatea era efectul educaţiunei sale; a se introduce într-o familie şi a trăda era incapabil, sufletul său rămăsese eu~ ral în mijlocul eorupţiunei societăţii în care trăise. De aici venea suferinţa sa.

Este un lucru de observat şi femeile de spirit l-au pătruns înainte de toţi. Rezerva ce natura le-a dat mai mult decât oamenilor, şi pe care o practică prin instinct, le-au dovedit că niciodată un amor nu devine mai pasionat decât atunci când află stavile. Omul ursit să dorească neîncetat, facultate necesară existenţii sale fizice şi intelectuale, se înţelege că îndată ce vede că i se realiză o dorinţă, trebuie să se înturne către alta şi prin aceasta chiar să nu mai ţie la cele realizate. Urmează dar ca să se înflăcăreze de o dorinţă ce nu se poate realiza. Femeile de spirit, care chiar atunci când împărtăşesc simtimentul adoratorilor lor rămân în rezervă şi au aerul a se împotrivi, sunt totdauna sigure că vor face a naşte un amor profund în inima celor ce le iubesc. Amar acelii femei care ar lăsa să se târască de inima sa ţ să se învingă fără lupte! a doua zi va fi uitată şi poate clespreţuită!

Elena, graţie spiritului său natural de femeie, graţie educaţiunii sale, graţie încă curăţeniei şi inocenţii sufletului său, printr-o rezervă demnă ce inspira stima şi respectul, nu avea a se teme de a fi învinsă cu atâta înlesnire. Ea înţelesese simtimentul profund ce inspirase lui Alexandru. Femeile nu au trebuinţă de declaraţiuni ca să înţeleagă că sunt iubite. Din contra, acele declaraţiuni ele nu le voiesc, căci atrag după dânsele ca o consecinţă o declaraţiune şi din partea lor şi ele nu voiesc niciodată să se declare învinse, nici chiar atunci când sunt în adevăr. Câteodată ea avea milă de acela ce iubea. Atunci, voind să verse un balsam de fericire în inima lui, îi exprima câte o idee de speranţă, dar cu atâta echivocitate şi ingenuitate, încât Alexandru nu ştia ce să erează.

În dimineaţa viitoare, Alexandru întâlni pe Elena într-o alee din grădină. Intre alte vorbe, el îi zise:

— Aş dori să fiu poet şi să am geniul lui Dante…

— Pentru ce aceasta? …

— Ca să te imortalizez, ca pe Beatricia, răspunse el.

Elena tăcu; dar o tăcere ce inspira respect.

Câteva minute în urmă veniră aici mai multe persoane, un serv anunţă Elenii că au ajuns vesmintele sale cele noi de la Bucureşti.

— Ah! zise ea. Astă-dimineaţă toate dorinţile mele s-au împlinit, şi aruncă o căutătură repede asupra lui Alexandru. Ceea ce zise ea era prea mult şi prea puţin, prin urmare nu era nimic.

— Elena! strigă Caterina, ce ajunse acolo sărind.

Ştii ceva?

— Ce este?

— Cei mai mulţi pleacă astăzi… Bar şi Sereştii… nu este nici o pierdere… Zoe şi principesa lordache… mai iline; nu poci să le sufer! şi Talangiu! …

— Ce fel? întrebă Elena, tratezi aşa de rău amicii mei?

— Daca nu-i sufer? …

— Mai pune unul în numărul celor ce pleacă! zise Alexandru.

— Care? întrebă Caterina.

— Eu.

— În toate zilele ne ameninţi că pleci…

— Dar astăzi, trebuie…

Elena atunci se ocupa a rupe o floare, ca cum ar Ti voit să arate indiferinţă sa. Alexandru culese câteva roze.

— Ce să faci cu ele? îl întrebă Caterina.

— O să le dau domnişoarei Serescu pentru plecare.

— Bine zice – răspunse Caterina – să mergem să o vedem… este sus.

Ele plecară împreună cu Alexandru. Pe cale, Alexandru mergea în urmă şi ţinea în mână graţiosul buchet de roze. Elena rămase un pas înapoi şi apropiindu-so de Alexandru:

Dă-mi mie acel buchet, şi ţine această floare ca mi 1 înlocuieşti în destinarea lui.

Alexandru dete buchetul şi luă floarea de la Elena.

I. I a tot ce poate fi mai comun printre flori: un ochiulImului. Alexandru nu zise nimic.

Te duci – mai zise Elena – dar o să te înturni, Ir aşteptăm. Voi pune acest b’jehet în apă… înainte de a m* vesteji caută să fii aici!

— Promit…

— Ai auzit, Caterino?

— Lasă-te pe aceea! …

Intrară în camera unde era familia Serescu. Câtetrei membrii acestei familii păreau cufundaţi într-o fericire fără margini. Serescu vorbea şi râdea când nu era subiect de a râde; îşi freca mânile. Nevasta sa plângea cu lacrimi de bucurie.

— Aşa, fiica mea, zicea ea Sofiii. Intri în lumea mare: te măriţi cu un boier mare, bogat î… nu este nici o partidă mai bună! vei fi chemată la baluri la palat, la miniştri, la toţi boierii mari… Vei fi una şi una cu toate damele de rangul întâi… Nu vei fi ca maică-ta, care era silită să sărute mâna la toate damele cele mari şi să o invite de zece ori să şează pe marginea scaunului… închipuieşte-ţi când se va auzi lucrul în Bucureşti! … ce va zice Roxandra, a cării fată a luat un biet inginer? … Ce va zice Pipiţa, care avea aerul că te despreţuieşte? …

— Şi Flora – zise Sofia – care îmi zicea într-o zi că de ar şti că ea o să ia un bărbat în aceleaşi condiţii cu mine, ar fugi din ţară…

— N-are decât să fugă, răspunse bătrâna.

— Şi ce mai om! zise Serescu. În zece ani de zile zece mii de galbeni! … Numai el poate să se potrivească mie! …

— Dar ce? cu zugraful acela! … aş fi murit daca trebuia să i-o dau! … Sau ca domnul Pavel, ce este de şase ani judecător şi nu a câştigat şase parale! … şi alţii ca dânsul, care îţi vorbesc de probitate! regimul nou! şi nu au ce să mănânce! Cu ce o să ţie nevasta? Când fata mea o vedea o roche de valansienă la una, un colier de briliant la alta, să râvnească, să nu poată să-şi cumpere şi ea şi să vestejască, să moară? şi pentru ce? pentru ochii frumoşi ai domnului cutare? … daca e pentru ochi, numai, şi lacheii au ochi frumoşi… Apoi să fim drepţi. Bar este frumuşel, deşi e pătat cu pistrui late pe obraz; dar chiar acele pistrui au farmecul lor… apoi puţintel, delicat ca un porumbel… totdauna cu mănuşi albe în mână, însuşi la masă, care este un semn de nobleţă! în toate zilele îşi face părul cu fierul… îmi place bărbaţii ce se îngrijesc! … bărbatu-meu nu era aşa…

— Eu aveam alte lucruri în capul meu…

— Aşa este… şi pe atunci erau alte clatine… Ai să fii fericită, Sofia mea! … când te privesc acum pare că-mi eşti şi mai dragă! … Ce neroadă a fost Caterina că nu a voit’ să-l ia! „

— Nu a voit să-l ia? întrebă Sofia.

— Nu zic că nu a voit să-l ia pentru altceva decât pentru că era angajată… Vezi câtă delicateţă din parte-i? fiindcă ea nu avea zestre, el voi să-i facă zestre! apropo! … Să-ţi iei o caleaşcă cu coroană de comite. Să-ţi faci cărţi de vizită cu coroană şi înaintea numelui să faci să scrie de… ce este, dupe moda de astăzi la noi, semn de nobleţe.

— Cum are papa? zise Sofia.

Da… cum are papa…

Dar papa nu e nobil? zise Sofia.

Daca nu a fost, este acum.

Har (nobil din naştere, nu e aşa, mama 7

) n… din naştere. (V fericire! zice Sofia.

În iici moment Har intra în cameră. Insă de Ia uşă pil… I o îm hinc până ajunse în dreptul damelor. El ir111. I muia băii’inii. I.a Sofia se plecă numai. (‘um le afli, domnişoară?

iine, răspunse Sofia.

Astăzi pornim Ia Bucureşti – zise Bar – să ne preparăm pentru nuntă.

— Să plecăm, răspunse Sereasca.

Convorbirea lor nu putu merge mai departe, căci, în acel moment, intrară Elena, Caterina, Alexandru şi Georges.

Ei salutară şi repetară felicitările ce le făcuseră mai nainte.

— Sunt fericită de cele ce s-au întâmplat, zise Elena.

— Sărut mânile! cuconiţa mea! … o crez şi nu am vorbe ca să-ţi arăt tot ce simţ.

— Această fericire – mai zise Elena – domnul Bar trebuie să o simţă şi mai mult, căci dă mâna uneia din cele mai frumoase fete cu care ne mândrim.

Bar se înclină surâzând de mulţumire.

— În adevăr… zise el.

Prezintă Caterinii îl jena mult.

— Trebuia să sfârşesc odată cu viaţa de flăcău… şi sunt cu atât mai fericit că am dat peste o partidă din cele mai bune! Zicând acestea, se uită cu coada ochiului la Caterina.

— Această fericire o eşti dator însuşi gustului d-tale, care astă dată este al lumei toate, zise Caterina. Sofia este un înger, urmă ea.

„îşi bate joc de mine şi de mireasa mea”, cugetă în sine Bar.

Sofia se roşi şi surâse de plăcere.

Dar este un om de pizmuit! zise Georges. Alege totdauna mai târziu; dar alege mai bine! …

— Ce frumos! … zise Sereasca, ce nu înţelegea ironia acestor vorbe. Nu ştiu cum să vă mulţumesc mai mult…

— Îmi pare rău că plecaţi! le zise Elena, dar fiindcă plecaţi ca să puneţi la cale despre nuntă, vă voi însoţi cu urările mele de fericire…

— Sper că o să mă invitaţi şi pe mine? întrebă Caterina.

— Regină a balurilor, putem a nu te invita? răspunse Bar surâzând.

Dupe mai multe vorbe în care Caterina şi Georges fură fără milă pentru aceste patru persoane, ieşiră şi se duseră în grădină.

— Vedeţi această fată? întrebă Bar. Ei bine, nu crez să aibă practica, dar are teoria tutulor misterelor din viaţă!