Noaptea

Vom duce pe cetitori o parte din noapte în camera acestor doi juni.

Era o cameră mobilată cu gust şi părea a fi budoriul stăpânii casii, două paturi curate îi aşteptau. Ei se dezbrăcară şi se aruncară în pat.

— Ia spune-mi, ce este această Tudorină? întrebă

Alexandru.

— O damă de două ori văduvă, a trăit puţin cu doi soţi ai săi, cronica scandaloasă pretinde că bărbaţii săi au murit, căci au iubit-o prea mult… în fine au murit, şi văduva a găsit că este mai bine a nu se mai mărita. Trece zile ţesute de roze şi de amor, împărtăşind inima sa la mai mulţi, ca să nu mai omoare pe nimeni. Ială toată istoria ci. E frumoasă, dar fără spirit, fără mvjtriv, vaini, face parte din banda voioasă. (‘e este banda voioasă?

Banda voioasă se compune de vreo zece femei măritate şi văduve şi de tot atâţi juni. Scopul acestii societăţi este a crea aici în ţară o lume nouă de epicurieni; doctrina lor este voluptatea în plăceri. Cei ce formă societatea au toţi cel puţin două mii de galbeni venit. Nici o idee nu a prins mai bine: prozeliţii se înmulţesc pe toată ziua. În cele din urmă ei au reuşit să converteze o damă ce trece de devotă. Numărul membrilor ar fi fost astăzi şi mai mare daca o regulă a societăţii nu ar fi oprit să intre femei mai vârsnice de treizeci de ani.

Ei practică această filosofie de faţă. La preumblări, la operă, la banchete, în birturi, sunt totdauna împreună.

Nu le dau meritul unei idei, orice idee ar fi. Atribui aceasta spiritului de imitaţiune al vieţii de lorete din) Paris. Românii imită pe streini’ totdeuna, însă în cele rele. În viţiu, nu în virtuţi! şi nu este nimic de mirare: un popol tânăr încă, ce se prezintă la viaţa civilizaţiunei, se îneântă mai mult de frivolităţi ce sunt la înălţimea inteliginţii sale, decât de lucruri serioase.

— Dar spune-mi, te rog, ce este acest Talangiu?

— Un pecetluit, răspunse Georges.

— Nu te înţeleg…

— În timpii dinaintea regulamentului, domnii pecetluiau pe boierii vinovaţi, şi iată cum. Să-ţi spui ceea ce mi-a istorisit tată-meu despre pecetluirea Talangiului.

Trei boieri scriseseră la turei cărţi prin care denunţau pe domnul Grigori Ghica. Domnul luă ştire, dete ordin să se aresteze cei trei boieri, între care unul era Talangiu. Se arestară la casele de la Mihai-vodă. Într-o noapte, înainte de a-i trimite la monastiri, aceşti trei fură pecetluiţi la gât, la mâini şi la picioare pe vestminte. Cât timp erau să şază în exil. Ei nu puteau să schimbe vestmintele.

Fiice ale frumuseţii, Graţii! coborâţi din cer, Cu lumina dimineţii Ce se scaldă în eter!

Şi p-această poezie Ruvărsaţi parfum divin Ca un râu de ambrozie!

Voi să cânt un cânt sublim.

O, femeie! tot ce-n viaţă Face dorul mai uşor E cereasca ta dulceaţă, E suavul tău amor.

Poezia-ţi împrumută Carmenul ei cel divin Şi pudoarea cea plăcută, Văl de purpură sublim.

P-al tău sân suave vise Au făcut leagănul lor, Graţiile din cer proscrise împletesc al vieţi-ţi zbor.

Cerul cu lumini de soare ‘N ochii tăi voios se scald, V în tul verii dă ardoare Sufletului tău cel cald.

Ale noastre repezi oare Tu la caru-ţi le robeşti, Şi cu roze-amăgitoare Fericită le-mpleteşti.

Când cătarea ta cerească Mă îmbată de amor.

— Pedeapsă barbară! zise Alexandru.

— Tot atât de barbară ca şi bătaia la falangă. Apropo de falangă, postelnicul lordache a fost.

— Pentru ce cuvânt?

— Pentru răpiri în funcţiune.

— Ce oroare! … şi nu se ruşinează!

— Ce stai de vorbeşti! … aurul pentru bărbaţi, amorul pentru femei au două templuri rădicate în toate oraşele ţării. Puţini sunt care nu intră aici. Mâne o să-l vezi ministru. Şi nu este de mirare: Cei mai mulţi sunt de categoria lui… dar, noapte bună!

Abia pronunţă aceste vorbe şi adormi.

Elescu nu putea să doarmă. Îşi aruncă ochii pe o mescioară şi zări un album. Se scoală îl ia şi, puindu-se din nou în pat, începu a foileta albumul.

Acest album era al Elenii. Mulţime de adrese în versuri şi în proză sub care se vedeau mai multe nume care mai de care mai necunoscute; cugetări comune, expresiuni triviale.

— Nimic frumos – zise Elescu – nimic demn de o creaţiune atât de perfectă. Sărmană fiinţă rătăcită aici jos! Cât trebuie să dispreţuieşti tu toate aceste chipuri omeneşti ce te înconjiură!

Caută încă; află desemnuri.

— Ce oroare!

O idee îi veni. ‘ „Nu poci să dorm, îşi zise el. Pentru ce nu voi serî ceva în acest album?”

Se uită pe masă, vede toate cele ce trebuia spre a putea seri. Se puse la masă şi dupe câteva minute scrise în album această poezie a unuia din poeţii români.

Eu rog timpul să s-oprească -

El grăbeşte al său zbor.

Mâna ta cea delicată Când o treci pe părul meu, Ca o aure curată, Uit că viaţa curge greu.

Când suflarea gurii tele Mă îmbată de plăceri, Crez că unda vieţii mele Cură printre primăveri.

Frumuseţile divine Nu mai locuiesc în cer, Raiul pe pământuri vine, Fabulele toate pier!”

— Şi acum – zise Alexandru – Elena poate să citească aceste versuri, nimic nu este mai potrivit cu dânsa.

Închise albumul. Uitându-se pe masă, văzu altă carte, o deschise… Le lys de la valleeceti Alexandru. „Iată un roman ce arată mai bine decât toate operile filosofilor ce este o femeie. Elena a trebuit să-l citească, să-l simtă… este o mare asemănare între aceste două suflete de femei… Pe scoarţă este scris cu mâna… mâna Elenei a fi tras aceste rânduri…

Să citesc! …” „Sufletul meu este trist, în mijlocul bucuriilor. Mă întreb pentru ce, şi nu găsesc cauza. Mi se pare că viaţa îmi lipseşte… Şi ce este mai rău că nu poci a mă plânge, Căci ce poci să zic, dacă nu ştiu pentru ce sufer. Şi către cine mă voi adresa? inima mea, sărmana mea inimă, sparge-te în lacrimi. Iată singura consolaţiune ce poţi afla în viaţă! … oh! aş dori să mor! …” „Sărmana femeie – zise Alexandru – eu cunosc cauza tristeţei tele… Inima ta e plină de luziuni, de dorinţi curate ca fecioarele, de amor, şi cată să se închiză în tăcere. Totul este oprit pentru tine… oh! legile oamenilor egoişti…”

Către acestea Alexandru se puse în pat şi adormi cugetmd la Elena. „Ce inimă curată şi nobilă! …”