Corispondinţa

Trecuse o lună de la plecarea lui Alexandru. În acel timp el scrisese Elenei un bilet de mulţumire. După ce îi mulţumea, se scuza pentru că nu putuse să se înturne.

Florile mele – îi scria el – au cătat să vestejească de multe zile şi eu încă nu m-am întors! …”

Elena priimi cu plăcere acel bilet şi îi răspunse în termenii următori; „Domnule!

Am auzit că ai fost indispus. Este adevărat? … Daca nu ai venit căci ai fost bolnav, îmi pare destul de rău; daca însă cauza nevenirii aici nu a fost boala, ci negliginţa, atunci îţi mărturisesc că şi mai rău îmi pare. Buchetul d-tale au vestejit dupe trei zile, şi poţi să fii sigur că nu i-a lipsit îngrijirea. Vai! nu putea să trăiască mai mult! … Ceialţi oaspeţi au plecat. A rămas numai Caterina, cu care vorbim de multe ori despre domnia-ta. Ea este roua cugetărilor mele întristate încă din copilărie, întoarce-te aici ca să consoli cu prezintă-ţi pe acei ce cugetă totdauna la d-ta.”

Această scrisoare aduse oarecare bucurie lui Alexandru şi deschise din nou rana inimii sale… „Nu am putut să descoper încă nimic despre cugetile Zoei. Poate că a fost o închipuire a mea… aş putea dar a mă înturna la Făneşti, unde se află Elena şi Caterina? … Oricare ar fi patima mea, voi găsi totdauna destulă putere ca să nu mă las să mă târăsc la vreo indiscreţiune. Voi pleca peste câteva zile; cu toate acestea, nu este rău a seri Elenei câteva lucruri ce se întâmplară pe aici. Aceasta o va distra.”

Vorbind astfel, ia hârtia şi face următoarea scrisoare: „Doamnă!

Ţara noastră este locul privilegiat unde tot sufletul ce a priimit mai multă favoare de la providenţă trebuie să sufere. Nimeni nu a băut din această cupă de amărăciune mai mult decât mine în timpul din urmă. Cu toate acestea, sunt oameni ridiculi, care vin să ne distreze câteodată. Bar, dupe ce a venit la Bucureşti, începu să se căiască serios că ceruse mâna Sofiei… Căuta să-şi ia vorba înapoi şi nu găsea nici o idee.

Sereştii îl siliră să hotărască ziua de nuntă… le răspunse că peste zece zile. Atunci îi veni o idee originală. Voia cel puţin să mai întârzie piuă când va avea cea din urmă explicare cu Caterina. Ştii ce şi-a închipuit să facă ca să amine nunta? Să dărâme plafonul din salonul său şi să zică că a căzut singur şi că, prin urmare, nu poate face nunta până nu se va repara plafonul. Dar, în jine, s-a hotărât pentru Sofia.

Sofia, din parte-i, anunţă de acum ce are să fie. În zilele din urmă Bar era la dânsa. Era vorbă de cai. Sofia zise că ar fi fericită când ar avea caii d-nei N… Bar nu zise nimic. Peste zece minute plecă, se duse la d-na N… Ce te-a costat caii d-tale?” – „Cinci sute de galbeni, răspunse ea. Dar nu-i am de vânzare.” „O mie J răspunse el, numai să mi-i vinzi! …” D-na N… văzând că ţine atâta la cai, îi vându pentru o mie de galbeni. A doua ri caii fură duşi şi puşi sub ochii Sofiei. Toate acestea le face ca să necăjească pe Caterina!

O noutate! D-na Zoe a renunţat la amantul său din popol; un june, fecior de boier, bogat, elegant şi foarte Inimos, din Moldova, i-a luat locul. Ea îl prezintă la toţi. El trece zilele în salonul ei. Elogiurile ce ea îi face la toţi sunt atât ele exagerate, încât lumea aici a început să vorbească.

Ieri am văzut-o, mi-a zis că are să vie la Făneşti peste ere zile şi o să aducă şi pe junele Ranu. Acesta este numele noului Adonis.

Acum să venim la Zoe, această femeie nu renunţase ‘. I planul său de răzbunare. Ea avusese un lacheu care, pi în protecţiunea bărbată-său, devenise copist într-un minister. Ea îl chemă şi îi zice:

Tu trebuie să te laşi a face orice voi voi din tine.

Voi face tot ce vei voi din mine! răspunse copistul.

Am să te îmbrac ca pe un fecior de boier; să-ţi dau bani; să ţii birje cu ziua, să te pui la masa mea, să v îi în. Alunul meu ca să petreci când va fi lume mai multă, ‘a vorbeşti cu damele, să le faci curte… În sfârşit, să uiţi ir ni fost… înţeleg, răspunse lacheul.

SA te supui orbeşte la toate ordinele mele, fără să mii, Iii niciodată pentru cutare sau cutare lucru.

, V,. N voi urma.

Acum ţine o sută de galbeni şi mergi de pune în Îmi ai e ui dinul meu.

Lacheul luă banii şi ieşi. Acesta era un băiat inteliginţe, crescut în casa boierească, învăţase limba franceză şi o vorbea mai bine decât stăpânu-său. Ştia cum se prezintă un june elegant într-un salon, ce trebuie să vorbească cu bărbaţii, cu damele.

A doua zi, fostul lacheu Ioan se prezintă Ia uşa doamnei Zoe, într-o trăsură elegantă şi sub vestmintele unui dancii. El se anunţă dl. De Ranu.

— Dl. De Ranu! zise Zoe. Cine poate fi? un strein? Să intre. Zoe să aşeză pe o canape într-o toaletă de casă atât de graţioasă şi elegantă, încât ar fi făcut să se uite costumele de bal cele mai strălucite. Zoe începuse acum a vesteji. Îngrijirile cele mari ce avusese de a-şi face ligura mai frumoasă, prin artificii, produsese un fruct cu totul nenorocit.

Ea se închină şi invită pe dl. Ranu să şază pe un fotoliu lângă dânsa. Dl. Ranu purta nişte ochelari eleganţi atârnaţi de nas, ale căror băieri erau aruncate dupe gât. Aceasta îl făcea necunoscut.

Zoe nu putu să-l recunoască decât dupe vorbă. Ea se umplu de bucurie, văzând atâta schimbare în persoana lui. Ion îşi făcu cele dintâi încercări înaintea Zoei cu atâta succes, încât aceasta îşi zise: „Daca nu aş şti cine este, aş putea să-l fac amantul meu!”

— Astăzi vei mânca cu mine Ia masă, îi zise Zoe. Bărbatu-meu este la Paris… Voi invita câteva dame… Iar peste câteva zile să te prepari să mergem împreună la Făneşti.

Alexandru priimise o scrisoare de la Caterina. Ea vestea că Elena era bolnavă.

Dupe două zile mai priimi o scrisoare de la Elena, îi zicea că acum era mai bine; dar această scrisoare era atât de tristă, de descuragietoare, încât Alexandru crezu că aude o cucuvaie suspinând dureros în mijlocul ruinelor.

Iată această scrisoare: „Domnule!

Este putinţă să te schimbi atât? Iată mai multe zile trecute, şi nu ai avut timpul să-ţi aduci aminte de amicii d-tale! Ieri toată ziua şezui cu. Caterina pe balcon, ascultătoare la fiece strigare a poştaşilor în depărtare, doară te vom vedea…

Iluziune!

Tot se schimbă în lume! Pentru ce amicia nu se va schimba? numeroasele ocupări nu-ţi vor permite să vii, astfel mă resemnez a nu te mai vedea poate niciodată. Către acestea proiectul ce aveai de a veni printre noi ne făcuse mare plăcere. Noi suntem aşezate aici pentru viaţă, şi daca ar trebui să părăsesc acest loc, în contra căruia murmur de multe ori, ei bine! m-aş crede mai nefericită decât oriunde. Mă bucuram de apropierea primăverei, cari avea în toţi anii o înrâurire binefăcătoare asupra mea; dar, în acest an, nu ştiu pentru ce nu mă mulţumeşte, poate că sunt bolnavă şi din aceasta văd toate în negru? Să sperăm că va trece!

Am citit în aceste zile cu Caterina poeziile lui Victor Ilugo. M-au încântat. Sunt frumoase! sunt sublime! şi cu toate astea sunt atât de simple. Subiecte din viaţa reală: nici o exageraţiune. Sper că o să lucrez mult în vara aceasta cu piano; dar nu voi avea vreo stavilă? este probabil, pentru că aceasta este un lucru ce-mi face plăcere! sunt două oare dupe miezul nopţii, cată dar a termina aici. Adio. Îţi strâng mâna f

Această scrisoare, al cării original există şi se poate arăta, făcu pe Alexandru să plece îndată. „Curios lucru! observa el pe cale. A auzi vorbele, scrierile Elenei, câteodată, ar crede cineva că mă iubeşte, şi cu toate acestea nimic! … Eu am devenit amicul său cel mai bun, confesorul său, protectorele său, în fine, un lucru de care Elena are trebuinţă ca să exprime tot cp sufletul ei are mai intim 1”

Către seară el ajunse la Făneşti. Aceste dame îl întâmpinară cu o politeţă la care el nu se aştepta. Venirea lui făcu mai multă impresiune asupra postelnicului (îcorge, care, îndată ce-l văzu, îl luă în braţe şi îi zise:

— Bine-ai venit… avem să facem o speculare împreună? …

Elena nu-i zise nici o vorbă, nici despre scrisoarea ei, nici pentru lunga nearătare acolo. O află mai rezervată decât totdauna. Alexandru nu înţelegea că tocmai această rezervă era un semn care ar fi trebuit să-i facă mulţumire. El luă lucrul pentru răceală. Observă pe Elena că evita toate ocaziunile de a rămânea singură cu dânsul.

„Se teme oare de mine? Mă crede indiscret? … se întreba Elescu. Ce poci să-i zic? … o declaraţiune? … dar pentru ce să se teamă, de timp că ea este indiferinţă? …”

El se pierdea în conjecturi.

A doua zi după venirea sa, Alexandru era în chioşc, singur.

Elena veni aici cu Caterina. Dar abia se aşezară şi începură să vorbească, Caterina se scoală şi se duce să-şi aducă un obiect la care lucra.

— Caterina! îi zise Elena, nu mai lucra, căci o să mergem la masă îndată.

— Voi să arăt d-lui ce am lucrat, zise ea, şi plecă jucând.

— Ce fac la Bucureşti damele care erau aici? întrebă Elena.

— Puţin le-am văzut pe unele; pe altele nicidecum., Pe altele nici nu le salutam.

— Rău! zise Elena. Cine nu te cunoaşte cum te cunosc eu poate să ia această pui’tare de lipsă de educare.

— Nu-mi vorbi de acele dame! le urăsc! … Sci’isoarea ce mi-ai trimis în urmă este tot ce poate cineva mai bine cugeta, simţi şi exprima. Zici lucruri de natură a fărâma inima unui om…

— Da? … În adevăr îmi aduc aminte… faptul unei impresiuni momentanii: eram bolnavă. Te autorizez să o iei astfel, numaî astfel, şi să rupi scrisoarca…

— Voi urma dupe ordinul ce-mi dai… nu este nimic care să nu fac, ca să-ţi placă…

— Ai astăzi o politeţă nesuferită! … damele de Ia Bucureşti au făcut mult…

— Nu le vedeam, am zis… Am făcut cunoştinţă cu o domnişoară Maria! … Fiica lui C… N… gingaşă ca roua.

Elena râse.

— Pentru ce râzi? …

— Faci nişte comparaţiuni! … apropo, eşti poet, cel puţin de simţiminte… Am să-ţi fac o observare… eşti prea ideal, te depărtezi prea des de natură, intri prea mult în 01imp „. Viaţa reală are mai mult interes decât acea lume a imaginaţiunei unde tot răpeşte prin frumuseţe, dai’ unde nimic nu face să mişte inima…

— Nu sunt poet… nici nu voi să fiu… un poet este un lucru ridicol…

— Domnişoara Maria ţi-a inspirat aceasta? … zise Elena şi, sculându-se, voi să iasă.

— Unde te duci? o întrebă Alexandru. Şezi încă… te rog…

— Bărbată-meu vine acasă… auz strigătul poştaşilor. Se dusese la un sat în vecinătate… însoţeşte-mă şi oferă-mi braţul.

Ei plecară din chioşc. Pe cale, Elena îi zise încă:

— Nu spune că am fost în grădină… M-a oprit a mă coborî acolo de când am fost bolnavă… Apoi luând un aer voios, adăogă: Voi să te învăţ a minţi!

— Împreună priimesc a minţi, chiar daca ar trebui toată viaţa să nu fac decât să minţ.

— Ştii că eu astăzi cred că ai putea să-mi fii profesor în arta de a minţi! îţi aduci aminte ce-mi ziceai, sunt câteva zile? îmi ziceai că inima-ţi e moartă; nu poţi să iubeşti; nu ai văzut nimic în lume mai frumos, mai dulce, mai ideal, şi o mulţime de alte adjective pe care nu le mai ţiu minte, şi că, cu toate acestea, ai rămânea rece însuşi pentru mine/. Cum se face să-ţi pierzi capul pentru domnişoara Maria? …

Eşti crudă! …

Şi fără inimă? … o femeie fără inimă. Nu este aşa?

— Eram un nebun când am zis acele vorbe.

— Aşadar, mărturiseşti că domnişoara Maria este o minune?

Maria? … Dumnezeule! de unde a răsărit aceasta! …

O tăcere urmă acestor vorbe. Nici umil, nici altul nu rute/u să o întrerupă. Elena zise lui Elescu că s-a înşelat, tui csle bărbată-său. Caterina îi întâmpină cu o faţă de priimi ce broda. Alexandru făcu elogiuri Caterinii penu talentul cu care brodase acest obiect.

Ui place? întrebă Caterina. Este pentru d-ta… Am lii i il iprrună cu Elena… (v mincinoasă! … zise Elena, apărându-se.

Ei rămaseră câtetrei pe balcon. Vorbiră despre lucruri banale.

Caterina se duse să-şi depuie lucrul în camera sa.

Alexandru era gânditor, tăcut.

— Ce ai? îl întrebă Elena.

— Nu voi mai putea trăi fără să te văz! strigă el cu ochii plini de lacrimi.

— Dupe aceasta ce are să mai vie? întrebă Elena râzând. Îmi faci o declarare în formă.

— Eşti viaţa mea! fericirea mea! te iubesc ca viaţa, ca fericirea… Elena, Elena! te iubesc cu patimă! …

— Nu! zise Elena. Fără nici o patimă! … Patima nu implică ideea de amicie! …

— Amoare! amicie! … zise Alexandru. Ce-mi pasă numele. Oh! femeile! ce fac din acest simţimânt divin, oh, artă geografică cu despărţiri, hotare.

— Îmi zici că mă iubeşti? răspunse Elena. Pentru ce mă iubeşti? nu trebuie să mă iubeşti! …

— Dumnezeu a voit, zise Alexandru.

— Dar eu nu voi! răspunse ea, sculându-se. Vino dupe mine! urmă ea.

Alexandru se duse dupe dânsa. Elena îl introduse în camera unde era fiica sa.

— Vezi acest copil ce doarme? este fata mea. Priveşte cât este de frumoasă! Daca timpul nu o va schimba, va fi o frumuseţe… Când va apărea pe strade, în saloane, în sărbători, toţi ochii se vor îndrepta către dânsa, ca să o admire, ca să o laude. Dar această lume, ce va admira frumuseţele sale, poate adăoga: „Ce păcat! este fiica unei femei fără principe… unei femei care a iubit un om ce nu era consortele său.” Iată ce-i va zice lumea, iată ce voieşti ca să-i zică, şi pretinzi că mă respecţi! …

— Dumnezeule! … dar amorul meu este curat ca cugetările tale, nu-ţi voi cere niciodată a sacrifica datoriile conjugale…

Elena surâse.

— Credeam mai multă speriinţă de inima omenească… Am citit în romanuri, am auzit în gura oamenilor, indivinând amorul pe care îl numeşte platonic; incriminând amorul pe care îl numeşte senţual.

Sărmanii observatori! nu este decât amicia şi amorul.

A iubi este destul spre a face o crimă.

A iubi este a se da; daca ocaziunea se aşază între aste două, orice femeie trebuie să cază. De se întâmplă altfel, acea femeie se înşală singură, înşală pe amantul ei: nu iubeşte. Iată dar ce îmi ceri: o crimă… oh! dar daca aceasta ar fi vreodată… aş muri!

— Vă caut pretutindeni, zise Caterina ce intră în camera copilii.

— Vezi această copilă, domnişoară, îi zise Alexandru. Cât este de frumoasă! Când va avea optsprezece ani, când va apărea pe strade, în baluri, în sărbători, toată lumea va admira, va lăuda fi’umuseţele sale… Nu va fi destul. Oamenii vor zice încă: această fată va fi încă o virtute, căci mumă-sa a fost virtuoasă.

Alexandru apăsa pe vorbele din urmă. Elena înţelese simţul acestor vorbe ce era: „Voi muri; dar tu vei rămânea castă ca Dumnezeu!” Aceste vorbe fură pentru dânsa o lovitură dureroasă.

— Ce idei curioase ai astăzi! zise Caterina lui Alexandru.

Şi ieşiră câtetrei în balcon. Alexandru căută a fi voios. Se sili să vorbească/să râză. Dar râsul lui făcea rău. Elena înţelese şi tremură. „Oare va pleca?” se întreba ea.

Alexandru tăcu deodată.

— Sărmană umanitate! zise el. Nu-ţi era destul relele la care natura te-a supus? a trebuit să născoceşti1 tu însuţi alte suferinţe mai teribile, pân legi ce ai făcut! …

— E nebun! zise Caterina cu mirare.

— Mă gândeam la unul din amicii mei din streinătule care s-a spânzurat pentru că iubea o femeie.

Elena deveni palidă.

— S-a spânzurat pentru că iubea o femeie?

— Astfeji îmi scrie de la Fiorinţa… o femeie măritată 1 Devine interesant, zise Caterina. Dar nu văz pentru ce s-a spânzurat.

— Pentru că femeia era măritată şi nu va să calce datoriile sale.

— Ah! …

— Femeia a făcut bine! zise Elena.

— Măritagiul este fapta oamenilor; amorul este fapta lui Dumnezeu, femeia a fost pedepsită, eăei a respectat legile oamenilor mai mult decât legile providenţii, zise Elescu.

— Cel ce s-a spânzurat a făcut rău, zise Elena. Acela nu avea puterea de a suferi. Deci nu a fost demn de amorul amantei sale.

În acest moment, postelnicul George se mturnă, şi Elena merse înaintea lui.

— Ia seama, zise Caterina lui Alexandru. Iubeşti pe Elena… şi mi-e teamă să nu te spânzuri! …

— Îţi închipuieşti aceasta? răspunse Elescu, care roşi şi înclină capul.

— Este oare un lucru peste putinţă? Eu, femeie, încă sunt înamorată de dânsa… Mulţi s-au înamorat cu patimă… dar n-au reuşit, este o inimă ce nu se deschide decât la amoarea fiicei sale… nimic nu poate să o atingă. Dacă vei avea nefericirea să o iubeşti şi încă să i-o. Spui, vei fi pierdut.

— În adevăr? … nu este pericol.

— Cum?

— Nici nu mă voi înamora, nici nu-i voi spune.

— Ha! ha! … strigă postelnicul venind aici. Iată tinerii împreună… Ca doi porumbei… pereche plăcută! … nu vă derangeaţi! … bună ziua, Alexandre, nene! uf Sunt ostenit… am alergat printre grâu… aşa se câştigă paralele.

Caterina se roşise şi gongonea. Alexandru surâse.

— Nu-ţi place? nu e aşa? Ce se potriveşte! … Ia nu mi te supăra S…

— Eşti nesuferit! zise Elena necăjită.

— Aide! … nu este nici un rău… nu ştii ce suflet îngeresc este această fată… nu sunt două ca dânsa în amândouă ţările… Dar rămâneţi, că eu mă duc să număr banii cu arendaşii… Ah! astă-seară o să vie Zoe cu alţii… Vă vestesc…

— Zoe? zise Alexandru.

— Nu o iubeşti? întreabă Caterina.

— Mi-aduce aminte de iaduri! … Nu numai atât… dar crede că rău face Elena de o primeşte pe aici… Am o presimţire că această femeie îi va face un mare rău… într-o zi am surprins-o aruncându-i nişte căutături ce sunt proprii numai ucigătorilor înainte de a lovi prada lor! … Să zicea la Bucureşti că o nouă intrigă… Se vorbea de un june de la Moldova ce i-a prezentat şi care petrece zilele în salonul ei… dacă nu mă înşel, mi s-a zis că are să vie cu el aici…

— Nu ar fi rău, un moldovean. Sunt curioasă să văz un moldovean! mi să pare că sunt toţi cu capul de zimbru. O glumă…

— Care este de natură a face mult rău.

— Rău? … mă retractez…

— Mai bine! … Să nu repetăm noi cel puţin expresiunile de ură sau de ridic-ul ce enimicii naţiunii române răspândesc în lume. …

Elena veni acolo.

— Ştii, Elena? zice Caterina, Vine Zoe şi aduce cu dânsa un june moldovean!

— Ce idee! …

— Ascultaţi! zise; Alexandru, nu auziţi în depărtare strigăte de postaşi? …

— Mi se pare – zise Caterina – da… da… acum să aude bine.

— Ce bucurie simte domnişoara! zise Alexandru. Ar zice cineva că i s-a urât aici cu societatea celor de faţă.

— Poate, zise Caterina.

— Are dreptate, zise Elena. În loc să fii voios, îi vorbeşti de spânzuraţi! …

— Nu se ucide nimeni pentru amor… zise Caterina. Şi se puse să râză cu plăcere. Uitaţi-vă la Bar, adoratorul meu, urmă ea. Ştiţi ce mi-a zis odată? că se omoară singur. „Ce-mi spui mie? îi răspunsei. Să te omori sau să nu te omori, totuna îmi face!” Atunci, el, furios, zise: „Voi muri! …” şi plecă fără pălărie. Peste trei zile trimise să-şi ia pălăria de la noi. Seara era la bal. „Ce, încă trăieşti?” îl întrebai. „Ca să-mi răzbun”, răspunse el.

RANU

Trei trăsuri intrară atunci pe poartă. Era Zoe, principesa lordache, Georges şi Ioan copistul, sub nume de Ranu din Moldova. Zoe se înturnă către Elena şi îi zise:

— Îţi prezint unul din amicii mei, dl. De Ranu din Moldova.

Elena îl primi cu politeţă… Acest Ranu fuse prezintat Caterinii; făcu cunoştinţă cu Elescu, cu postelnicii, şi deveni cu toţii familiar.

— Este bogat? întrebă postelnicul pe Zoe.

— Foarte bogat, răspunse ea.

Ranu păru un om original. De când în când lăsa să’ se vază nişte maniere grosolane, nişte expresiuni comune. Cei ce-l cunoscură crezură că astfel era manierele şi expresiunele moldave.

Se observă încă de câte ori acesta zicea sau făcea câte ceva, se uita către Zoe, ca când ar fi cerut aprobarea sau dezaprobarea ei. Se văzu încă de multe ori şoptind cu Zoe. Lumea începe să bănuiască un mister între amândoi.

Postelnicul, văzând aceasta, nu putu răbda fără să zică lui Georges şi lui Elescu:

— Se vede că Zoe aruncă acum plasa prin Moldova… în dimineaţa viitoare Zoe vorbea cu Ranu. Ea îi da instrucţiunile sale astfel:

— Ai văzut care este dama… este tânără, frumoasă… este ceva care trebuie să te atragă… nu pierde timpul, însă să faci astfel ca în zece zile să te iubească… Caută de-i fă curte… Nu declaraţii deodată… cu încetul… Spre exemplu, laudă tot ce este aici, moşia, casa, menagiul… Miră-te de meritul ce-i afli ca să şează la ţară; laudă-i virtuţile, frumuseţele, spiritul, inima ei! este femeie! şi când vei căpăta amicia ei prin aceste laude, atunci spune-i că o iubeşti, că eşti nefericit…

— Voi face întocmai, răspunse Ranu.

— Cată de începe astăzi… timpul este scurt.

Astfel se vorbiră ei. Şi Ranu coborî în grădină la chioşc, unde era Elena şi alţi oaspeţi.

El schimbă câteva vorbe cu principesa lordache, apoi trecu şi şezu lângă doamna casii.

— Ce locuri frumoase! zise el. Moşia aceasta este un rai… casa aceasta, cu grădina, tot ce poate vedea cineva mai plăcut.

— Exageraţi, domnul meu, zise Elena.

— Dimpotrivă… doamnă! … Moldova are multe moşii frumoase, dar aşa moşii nu cunosc în ţara mea… în scurt, aici este un loc feeric, tot mă încântă şi mă răpeşte… Permiteţi-mi, doamnă, a vă spune că regina acestor locuri adaogă fermecul lor? în adevăr, câte lucruri nu avem a admira aici? … Virtuţile d-tale sunt cunoscute până în Moldova… şi frumuseţele cu care natura v-au înzestrat sunt admiraţiunea tutulor românilor… Sunt un om cu totul pozitiv… Nu exagerez niciodată… Ceea ce zic, crez, ceea ce crez are un temei. Am zis că eşti o minune de frumuseţe în această ţară? este un adevăr… nu mă mir de toată această lume ce vă pronunţă numele cu respect, ce vine aici ca în pelerinagiu să vă vază, să vă adoare…

Elena nu ştie ce să cugete. „Oare acesta va să râză de mine sau este unul din acei nebuni ce mă turbură de multe ori prin indiscreţiunile lor?” îşi zise ea. Natura când împarte favoarele sale la oameni nu ţine socoteală de nimic. Ranu, sau mai bine Ioan lacheul, fusese favorat eu multă prodigalitate.

Elena se uită la dânsul să vază daca putea citi în faţa lui ideea ironiei. El era serios. Ea văzu o figură frumoasă, pe care nu putu a se opri de a nu o admira.

G E L O Z I E

Alexandru găsi că Elena vorbeşte prea mult cu acest nou venit, că prin urmare îi place a vorbi cu dânsul. Pentru întâia oară el simţi o gelozie profundă ca şi amorul său pentru dânsa. „Acest om este frumos! zise el. Cine poate să ştie daca Elena nu se simte atrasă către dânsul? … lată cum’âl caută! … îi vorbeşte încet! … Ce îi zice? negreşit ceva care nu poate a-i spune tare… Oare nu îl cunoştea mai înainte? Să poate… O, femeile! … dar pentru ee nu se scoală de acolo? … Elena este o femeie ca toate celelalte; o cochetă… Voi pleca de aici… nu vo.; să o mai văz… o urăsc…”

În fine, Elena se sculă şi merse lângă principesa lordache.

— Cum găseşti pe acest june? întrebă principesa.

— Foarte bine, răspunse ea, aruncând o căutătură către Alexandru.

Atunci principesa se puse a face elogiurile lui Ranu, astfel încât, după dânsa, natura nu făcuse nimic mai perfect în lume.

— Mi-e frică de mine însumi ca să-l privesc! zise ea Elenei.

Aceste două femei, Zoe şi principesa lordache, făcură lui Ranu, înaintea damelor, o reputaţiune de omul cel mai perfect din lume. Ele începură a-l crede astfel. Bărbaţii ei însuşi crezură; nimeni nu cuteza a zice din contra. Toată ziua şi seara aceea se trecu cu convorbiri. Ranu fuse obiectul admiraţiunei femeilor, geloziii bărbaţilor. Alexandru trecu restul zilei într-o pădure vecină. El nici nu păru la masă. Când se înturnă acasă, întâlni pe Elena pe scară. Ea nici nu-l întrebă unde a fost, răceala ei umplu inima lui de bănuieli… Salută cu politeţă şi trecu înainte.

Apoi merse în salon.

— Vino lângă mine, îi zise Caterina. Unde ai fost?

— În satul din vecinătate.

— Te-am aşteptat cu masa… Se puseseră toţi să măâiânce şi nimeni nu băgase de seamă că lipseşti… afară de mine… La masă, acele două dame te-au atacat cu furie! … Ce le-ai făcut de nu pot să te sufere? … Eu te-am apărat… mulţumeşte-mi.

— Nimeni nu s-a gândit la mine; m-au atacat: m-ai apărat! … îţi mulţumesc de o mie de ori… Era datoria stăpânii casei să mă apere!

— Elena? … era ocupată cu oaspeţii.

— Spre exemplu?

— Dl. Ranu, ce şedea lângă dânsa, îi vorbea mereu şi trebuia să-i răspunză.

— Cum găseşti pe acest Ranu?

— Nesuferit! … mai comun decât Bar. Se studie cât poate; dar are maniere de lacheu… îţi voi încredinţa că eu am văzut această figură undeva şi nu poci să-mi aduc aminte…

— Dar d-na Elena cum îl găseş‘te?

— Elena? ea găseşte pe toţi bine…

— Şi mai ales pe acest Ranu!

— De unde vei să ştiu? … n-am întrebat-o.

— Ei cochetează împreună.

— Eşti nebun!

Mai târziu Alexandru se apropie de Elena şi îi şopti o frază din scrisoarea ei:

— Toate se schimbă în lume, pentru ce amicia nu se va schimba?”

Elena se înfiora.

„Ce zice? Dumnezeul meu!” se întreba ea.

El nu mai zise nimic şi se duse lângă Caterina.

„Ce va să zică aceste vorbe! … este gelos? şi de cine? … nu ştiu… gelos? dar eu nu i-am dat dreptul de a-mi spune că este gelos… aş voi să plece! … trebuie să plece! … Apoi, şezând pe un scaun: „Sunt nefericită”, îşi zise ea.

Alexandru se retrase în camera ce-i era destinată sub pretext că este indispus.

Gelozia este un simţimânt egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea altul posedând obiectul care doreşte. Către acestea ea este ceialtă fază a amorului: totdauna este în proporţiune cu dânsul. Unii au prezintat acest simţimânt ca un monstru care devoră amorul. Această cugetare este profundă, deşi ea pare că măreşte şi înflăcărează amorul deocamdată; dar sfârşaşte prin a-l devora mai târziu. Alexandru era gelos. El se aruncă pe pat şi acolo se puse să verse un râu de lacrimi.

„Nu sunt iubit, îşi zicea el. Sau, ceea ce este mai trist, am fost câteva zile… şi nu mai sunt… Astfel sunt oare toate femeile? … atunci ce diferinţă mai există între femeile binecrescute şi cele ce se dau pentru bani? şi cum toate femeile nu vor fi astfel, clacă Elena ea însuşi este? … Cine a făcut sufletul celei din urmă femei ee să târăşte în viciu tot acela a făcut şi sufletul acelii ce apare încununată de toate virtuţile… Amor, sinceritate! Statornicie! … Vorbe deşerte, cu care moraliştii se înşală sau înşală pe ceialţi! … înapoi, iluziuni mincinoase! … Să tacă aceia ce ne spun că viaţa are fermece! … Ei sunt enimicii vi mai mari ai omului! … nu este nimic bun aici în lume! …

Minciuna, trădarea. Iată natura sufletului omenesc omul ce nu ar simţi şi nu ar trăda pe amicul său, o zi, o singură zi, societatea l-ar trimite la închisoare! iată maxima ce ar trebui să ştie toţi aceia ce intră în viaţă… Astfel ca pierderea iluziunelor, în urmă, să nu le pară prea dureroasă! Tot este înşelăciune pe pământ… toţi înşală sau se înşală! … Ce este mai inocente, mai sincer, mai cast în lume? Sufletul unei tinere fecioare. Ei, bine! această fecioară ce jură credinţă mirelui său la poalele altarului, încă înşală sau se înşală! … Elena era idealul gândurilor mele; şi acest ideal era sublim ca Dumnezeu în ochii celor credincioşi! … Ea înşală pe soţul său pentru amantul său… şi astăzi înşală pe amantul său pentru un necunoscut! femeia ce trădează o dată bărbatul, va trăda pe toţi amanţii săi! iată ce trebuie să afle această turmă de vite ce se cheamă amanţi! …”

Alexandru era nedrept; dar el vedea lucrurile sub colorile cele mai negre atunci. El credea acum că fusese iubit şi trădat. Ideile se succedau la dânsul cu repeziciune. Sistemul său nervos era într-o stare de iritaţiune aproape de delir.

„Dar ce am făcut, Dumnezeule – urmă el – să merit o lovitură atât de crudă?! … Această inimă este acum fărâmată! atâta mai bine… şi cu toate astea… oh, sunt nebun! … această femeie dar o iubesc încă! această femeie! da, ea este viaţa mea, religia mea… Cum mai poci iubi viaţa, dacă amorul ei nu mai înfrumuseţează zilele ce să succedă? Cum mai poci iubi pe Dumnezeu când o parte din strălucirea lui a devenit atât de urâtă! …”

Frigurile îl prinseră, căzu în delir: lovitura ce priimise era crudă în imaginaţiunea lui.

Elena se informase despre dânsul. I se spuse că s-a dus să se culce.

„Astăzi nu a venit la masă… acum se culcă aşa de timpuriu? o fi poate bolnav!” Ea trimise atunci pe doica care o crescuse să intre în camera lui Alexandru, să vază ce are. Doica se duse la dânsul. Il găsi culcat pe pat cu faţa în jos. Perna ce ţinea sub frunte-i era udă de lacrimi. Doica puse mâna pe frunte-i, fruntea ardea.

„Este bolnav, zise ea. Ce păcat! … un om strein… fără mumă, care să-l îngrijească… fără nevastă. Nimeni nu va să ştie de dânsul! … Dar vorbeşte! Ce zice?” Doica ascultă şi aude vorbele ce zisese: „Sunt nebun! … Elena… dar o iubesc încă! … dar ea este viaţa mea! religia mea! dar cum mai poci iubi viaţa daca amorul ei nu mai înfrumuseţează zilele ce se succedă? Cum mai poci iubi pe Dumnezeu când o parte din strălucirea lui a devenit atât de urâtă! …”

Doica merse Şi raportă Elenei aceste vorbe, precum şi starea în care I-a găsit.

— E bolnav, zise Elena, trebuie să-l îngrijim. Du-te, marnă, deşteaptă-l, roagă-l să bea un ceai… Spune-i… spune-i că eu îl rog…

Doica făcu toate câte i se comandă. Se duse cu ceaiul. Sculă pe Elescu. Acesta deschise ochii. Elena rămăsese lângă uşa camerei.

— Bea acest ceai, îi zise doica. Eşti bolnav…

— Lasă-mă! răspunse el.

— Bea, domnule. Doamna noastră voieşte să-l bei… te roagă…

La aceste vorbe Elescu surâse şi, luând paharul în mână, îl aruncă jos cu dispreţ.

Elena văzu această mişcare şi fuse silită să-şi puie mâna pe frunte.

„Mă iubeşte! …” îşi zicea ea, apoi intră repede în salon.

Alexandru trecu o noapte de friguri; când se deşteptă, se vărsa zorile. Elena era lângă căpătâiul lui; doica în spatele ei. Ele vegheau de două ore acolo; toată noaptea Alexandru avusese delir şi vorbise fără să ştie aiurări. Elena ştia acum toate secretele sale. Alexandru o vede. Se şterge la ochi credea că este un vis…

— Eu sunt – zise Elena – ai fost foarte bolnav…

— Ai cugetat Ia mine! … zise. El. Ochii săi se înecară de lacrimi.

— Eşti copil! zise Elena. Dar, neputând să sufere acele lacrimi şi temându-se ca ea însuşi să nu plângă, ieşi din cameră cu doica.

Alexandru avusese friguri venite din turburarea ee cercase în ziua trecută. Acum era trezit. Se scoală, se simte bine, se îmbracă şi iese.

Alexandru fuse toată ziua aceea trist, gânditor. Elena îl întrebă ce are; îl roagă să fie voios. El stă rece.

— Pentru ce eşti trist? îi zise ca. Nu ai nici un cuvânt, niciunul ca să fii astfel…

— Nici un cuvânt? … zise el. Se poate…

— Atunci fii voios! … bărbată-meu pleacă astăzi la o moşie, şese ore de aici… vrei să te duci cu dânsul? să te distracţi?

Elescu surâse, acest surâs făcu pe Elena să devie roşie de mânie.

„Mă crede o femeie vicioasă!” îşi zise ea.

— Nu mă voi duce! răspunse Elescu.

— Atunci rămâi cu noi…

— Voi pleca – zise el – dar mai departe, niciodată nu mă voi înturna!

„O, Dumnezeule – gândi Elena – trebuie să mă explic cu dânsul! … daca l-aş face să plece, pentru câteva zile numai! Spiritul său este într-o exaltare deosebită… se va distra; îi va trece…”

Toată ziua aceea Elena căută să nu vorbească cu Ranu printr-o delicateţă rară. Alexandru păru mulţumit de aceasta. Cu toate că se întrebă el însuşi: „Această rezervă oare nu este o mas’că?”