Intrigantele

În acel timp Zoe şi principesa lordache, în altă cameră, urzeau contra Elenei o intrigă criminală.

— A zis, când nu eram faţă, că am un amant din popor; a repetat-o când eram faţă că am un amant din popor: a repetat-o când eram faţă… şi nu sufer pentru întâia oară insultele acestui om! … Am jurat pe tot ce iubesc mai mult în lume să-mi răzbun, şi o voi face…

— Ai dreptate! răspunse principesa, şi trebuie să o faci… dar cum? iată ce mi se pare greu.

Atunci Zoe îi spuse, recomandându-i cel mai mare secret, planul său cu lacheul şi cu ţiganca. Când principesa auzi aceasta, sări şi o sărută cu ardoare, lăudând geniul său.

— Acum vom pleca spre a pune în lucrare planul meu, zise Zoe.

— Sunt la ordinele tele cu atât mai mult că am o ură particulară pe această femeie. N-am văzut nimic mai pretenţios! oamenii merită a fi despreţuiţi! … auzi elogiurile ce îi fac! … toţi o înconjoară… când este în vreo adunare, toţi ochii, toate urechile sunt pentru dânsa şi noi rămânem părăsite! … Virtutea ei este lăudată! să vedem până unde are să meargă! … exemplul virtuţii! îmi zicea odată un nerod. Nu este greu a fi virtuoasă neputând face altfel: nu vede pe nimeni în această singurătate… Dar să fi fost expusă la toate tentaţiunile la care suntem noi în lume. Şi să vedem ce ar fi făcut.

— De multe ori – răspunse Zoe – reputările nu sunt meritate. Cine ştie dacă Elena, ea însăşi, nu face cât şi noi, ori poate şi mai mult-; dar poate că le face cu atâta dibăcie încât nu se dau de faţă… Greşeala noastră este că nu suntem ipocrite: facem lucrurile la faţa soarelui… Pe urmă mai avem o greşeală: nu schimbăm destul de des amanţii; avându-i mult timp, lumea are ocazia să-i descopere. De i-am schimba des, abia ar începe cineva să bănuiască pentru urful, şi îndată ar lăsa locul altuia, care şi acela va urma exemplul predecesorului său. Cine poate să mai bănuiască atunci

— În adevăr – zise principesa – dar ideea nu mi se pare destul de practică. Dacă iubim pe unul şi nu putem a ne despărţi de el?

— Înainte de toate cată să te iubeşti pe tine mai mult decât pe amantul tău. Acesta este spiritul. Ascultă un exemplu: în iarna trecută, una din amicele mele, ce trece de o virtute în faţa lumei, era la al cincilea amant serios, îl iubea cu nebunie. De trecea o singură zi fără să-l vază, era moartă. Nu ai idee câte sacrificii nu a făcut pentru dânsul. În paroxismul amorului său se decise chiar să fugă cu el. Este o natură pasionată şi sunt sigură că nu poate să reziste prin temperamânt, într-un tete-ă-tete, a sacrifica amantului său tot. Soţul său înţelese ceva şi o făcu să priceapă. Din acea zi această intrigă pierdu puterea sa.

Ca să arate acestui soţ că se înşelase, devenise rece cu amantul ei şi plină de îngrijire pentru un altul care se întâmplă.

Bărbatul, văzând această nouă amicie, îşi zise: „Am fost nebun! Nevasta mea este tot aceea pentru toţi/4 Amica noastră de mult ce afecta simpatii pentru cel din urmă, sfârşi prin a-l iubi şi a uita pe cel dintâi. Dar acum este la un al treilea… şi toată lumea o crede sântă. Zguduitura schimbării nu ţine mai mult de câteva zile. Dar să plecăm, principesă, ca să ne apucăm de planul nostru…

— Să plecăm…

Caii de postă veniră în curte. Atunci toţi câţi erau destinaţi să plece începură a se prepara.

Mai nainte plecară promişii cu Serescu şi soţia sa. După dânşii Talangiu, principesa lordache şi Zoe cu bărbaţii lor. Caii lui Elescu nu sosiseră încă. Trimisul se înturnă de la postă, spuind că nu sunt cai deocamdată.

— Nu sunt cai? întrebă Elena.;

Ea auzi cu bucurie şi cu durere acest răspuns.

„Către acestea – îşi zişe ea – aş fi dorit să plece îndată.”

— Nu sunt cai la poşte! zise Caterina lui Elescu. Ai să mai şezi aici.

— Aş crede că-ţi face plăcere să mai rămâi? întrebă Elescu.,.

— Adevărat, zise Caterina.

„Ce indiscretă „ îşi zise Elena.

Elena, fără să-şi dea un rezon, simţea nemulţumire despre familitatea Caterinii cu Alexandru. Către acestea lucru era foarte natural. Caterina era din natură franşă. Apoi ea văzuse un fel de simpatie bazată pe stimă din partea Elenei pentru Alexandru. Ea urma sub înrâurirea spiritului de imitaţiune şi datinei de a face tot ce plăcea Elenii, Oaspeţii ce mai rămaseră aici se duseră la masă.

Ziua se trecu cu voioşie în convorbiri de tot felul şi mai ales asupra promişilor.

Seara damele făcură muzică. Alexandru era înzestrat de natură cu multe talente. Avea o voce de tenor fragedă şi dulce, învăţase muzica în Italia.

Acest talent al lui Elescu fuse pentru Elena o surpriză plăcută.

Damele noastre îl rugau neîncetat să cânte; el însă, un om de spirit, puse cea mai severă rezervă. Cântă de două ori acompaniat de Elena şi nu mai voi a urma.

În timpul ce ei executau o serie sublimă din Don Juan, caii de postă sosiră.

— Pleci? îl întrebă Elena.

— Trebuie a pleca, răspunse el.

Atunci Elena se puse să cânte Romanza del Sol, acompaniindu-se singură. Vocea ei era atât de curată, atât de dulce, atât de tânără, aria era atât de melancolică, atât de suavă, atât de plângătoare, că toată societatea ce era de lată se simţi răpită, transportată într-o lume ideală. Ea însăşi, când termină cântecul, era îmbătată de durere.

Alexandru crezu un moment că tot ce vede împrejurul său era cel din urmă vis al vieţii sale pe marginile mormântului.

Câtă putere îi trebui asupră-i ca să ia concediu de la cei de faţă, să surâză, să fie indiferinte, amabil cu toţi; să găsească pentru fiecare două vorbe plăcute, să strângă mâna Elenii şi să plece! …

Elena rămase 1 piano. Ea auzi afară uruitura trăsurei, plesnetul bicelor… acea uruitură se alină în depărtare, apoi, cu încetul, se stinse.

„Unde voi merge? se întrebă el. Negreşit acolo unde Zoe se află acum. Este ceva care îmi zice că această femeie caută să piarză pe Elena… trebuie să descoper… să o scap, de va fi ceva.”