ÎNTOARCEREA LA FĂNEŞTI

Locaşul de la Făneşti devenise trist. Singurile locuitoare ale acestii case era Elena şi Caterina. Cea din urmă se prepara a se înturna în capitală. Alexandru sosi noaptea. Elena era în camera sa. Zgomotul poştaşilor o deşteptă din somn, află despre venirea lui Elescu. Ea se decide să-l priimească în camera sa chiar atunci.

Caterina dormea într-o cameră alături. Noaptea era înaintată, o noapte frumoasă de vară; o tăcere adâncă domnea peste câmpiile ascunse în umbră; răcoarea ce anunţă că zorile sunt aproape de revărsare se răspândea în aerul îmbălsămat de parfumul câmpului.

Alexandru intră la Elena. Aceasta îl aştepta şezând pe o sofa. Ea se îmbrăcase în negrele cele mai elegante. Albeaţa feţei, mânilor, gâtului contrasta cu negrele costumului său, într-un mod atât de plăcut, încât lăsa să nască unul din acele fermece a căror înrâurire o simţim rareori în viaţa noastră. Buclele părului său erau respinse cu răsfăţare de la tâmple şi lăsau să se vază toată faţa sa, frumoasă şi palidă.

Alexandru, îndată ce intră în cameră, se aruncă la picioarele sale, îi luă mâna şi o udă de lacrămi.

— Mă crezi culpabilă încă? întrebă Elena.

— Ştiu toate. Ranu însuşi, mustrat de cuget, mi-a mărturisit adevărul.

— Mulţumesc că ai venit. Alexandre. Era timp… nu este aşa că mă afli schimbată, priveşte şi plângi acele frumuseţi ce admirai şi care nu mai sunt…

— Te aflu de o mie de ori mai frumoasă, Elena mea… oh! de o mie de ori îmi eşti mai dragă.

— Mai dragă? … iată tot ce voi… Dar scoală şi spune-mi, ai suferit? nu voi să auz că ai suferit! … Voi să sufer numai eu! … căci acesta este un drept al meu. Ai văzut cum oamenii s-au întărâtat asupra mea? … toţi mă cred culpabilă, însuşi bărbată-meu! dar ce îmi pasă de lume mie? ceea ce mă ucidea era temerea că tu însuţi puteai să crezi ca ceialţi, dar îmi zici că nu crezi…; acum sunt fericită…

— Nu voi crede niciodată! … nu am crezut… dar să lăsăm aceste lucruri. Spune-mi, Elena mea, în tot timpul ce nu m-ai văzut, ai cugetat la mine?

— Se întreabă asfel de lucruri? nu ţi-am zis că te iubesc? …

— Mă iubeşti? … Eleno, eşti sinceră?

— Nu am minţit niciodată.

— Ei, bine! atunci cată să laşi această ţară…

— Să plecăm împreună? nu este aşa? să-mi las fata, lăsându-i moştenire ruşinea mumă-sei? şi eu să te însoţesc în ţări streine, purtând cu mine ura şi dispreţul oamenilor? Unde voi merge va trebui a mă ascunde, societatea nu suferă o femeie ce a fugit cu amantul său. Mai târziu, când dispreţul lumii va risipi prestigiul amorului, tu însuţi nu vei mai vedea în mine decât o fiinţă ce inspiră dispreţul. În deşert îmi vei spune că nu eşti ca ceialţi oameni; crede-mă, Alexandru, exepţiunile, ele însuşi sunt sclave ale legi comune. Dar te iubesc, este un adevăr, nu aş fi voit-o; o putere mai mare decât puterile mele mă învinge şi mă supui, fără voia mea, dară te iubesc şi voi fi a ta, dar din acel moment caută să nu mai trăiesc, ţi-am spus-o şi ţ-o repet. Acum vei să fiu a ta? decide mai întâi că trebuie să mor.

— Dar eu nu voi să mori!

— Atunci, încetează de a-mi cere mai mult decât ceea ce voi a-ţi da.

— Să te iubesc, dar, de departe?

— Nu, căci şi atunci voi muri… Ursita cată să se împlinească. Decide că vei să mor…

— Ei, bine! mori, şi cu tine voi muri eu însumi! … zise Alexandru într-un exces de exaltare.

— Ai zis! pactul este subscris, răspunse Elena.

— Cine eşti tu, o, fiinţă dulce şi teribilă, tu, care ai atâta putere asupra vieţii mele?! … oricine vei fi, ascultă: viaţa ta este viaţa mea. Ce îmi pasă mie de viaţa mea dacă viaţa ta va înceta? voinţa mea este voinţa ta. Dacă vei să mor, voi muri! dar înainte de a coborî în mormânt, o, Elena mea, află că moartea este ţărmul întunecos către care toţi coborâm, o zi mai curând s.au mai târziu, spre a ajunge, este puţin lucru; dar a ajunge acolo, îmbătat de parfumul tinereţelor, graţiilor, frumuseţelor tale, o, Elena mea, nu este soartă mai ferice, să murim! dar mai nainte să bem din cupa tinereţii flacăra amorului! Lasă-mă să aspir pe buzele tale parfumul sărutărilor!’ pe sânul tău frăgezimea graţiilor! voi să mă îmbăt de juneţea ta, de frumuseţea ta; de căldura sufletului tău, de răsfăţările tale, de surâsele tale, de complângerile tale, ele Îacrămile tale; de amorul ce te coprinde, ce te îmbată, ce te îndivină. Această flacără cerească ce dă un nou fermec frumuseţei tale.

Elena tresări la aceste vorbe.

— Taci, Alexandre, aceste vorbe îmi fac rău! …

— Vino, vis graţios al vieţii mele! vino, exală parfumul sufletului tău şi încetează de a trăi! tu eşti o floare de primăvară! ca dânsa naşti, trăieşti şi mori. Dar ea, înainte de a muri, tresare de voluptate în sărutările vântului: şi exală viaţa şi parfumul într-o dulce beţie de amor. Pentru ce nu vei face ca dânsa? lumina ochilor tăi mă farmecă! parfumul gurii tale e dulce ca vântul serilor de primăvară; comunică o flacără de viaţă, de fericire, de voluptate şi recheamă nectarul Olimpuni; gura ta are atracţia fântânelor pentru călătorii obosiţi; ‘ sânul tău este locaşul ce graţiile dispută viselor celor de umor şi de fericire! Sufletul tău este focul soarelui de primăvară.

— Alexandre! … murmură Elena.

Inima ei bătea cu putere; vorbele lui Alexandru făceau să tresară corpul ei gentil ca o floare la suflarea vântului, şi înflăcăra cu putere toate fibrele inimii sale. Părul ei castaniu, desfăcut, cădea cu răsfăţare peste tot corpul ei şi da frumuseţei sale un fermec de voluptate.

— Alexandre! repetă ea.

Dar amantul ei o luase pe braţe, fruntea ei se înclina şi se odihnea pe sânul lui.

Lasă-mă să înclin fruntea pe sânul tău, amorul meu! zicea Elena. Oh! cum aş dori să nu se mai rădice niciodată! Alexandre, eşti tu oare atât de frumos sau amorul îţi dă farmecul ce mă răpeşte? crezi tu în farmece? Eu nu am crezut; dar acum crez: inima mea este fermecată negreşit, ca să te iubesc cum te iubesc şi să nu poci a lupta cu patima ce mă coprinde! … Nu cunoscusem încă amorul, zilele mele treceau liniştite şi monotone: tu venişi şi mă învăţaşi a iubi… Acum nu mai este fericire pentru mine… fericirea mea nu mai este a mea, ci a ta; precum tinereţele, graţiile, cugetările mele sunt ale tale, ca să te dezmierde şi să le fărâmi sub picioare-ţi. Nu uita că mâne nu voi mai fi nimic pentru tine, nu voi avea puterea să te privesc ca metresa ta… Vai! pentru ce nu ai venit când mâna mea era liberă? pentru ce ai întârziat? … Dumnezeu te va pedepsi în moartea mea… Dar, spune mie, Alexandru meu, amantul meu, regele meu, spune, vei păstra oare o suvenire plăcută despre mine? vei scuza amorul meu? …

— Pentru ce îmi faci aceste întrebări, Elena? … vai! tu rămâi melancolică însuşi în orele cele mai râzitoare ale amorului! … Lasă-mă mai bine să admir tezaurii frumuseţelor tale…

— Îţi plac aceste frumuseţi? … Ele sunt ale tele, admiră-le, sufletul meu! ochii mei îţi place să-i priveşti? buzele mele îţi place să le săruţi? sânul meu îţi piace să-l descoperi? tu eşti domnul şi împăratul lor, precum eşti domnul şi împăratul inimei mele. Ştiu că sunt frumoasă; sunt ferice că sunt frumoasă, ferice zic, pentru că poci cu frumuseţele mele a-ţi crea momente de fericire.

— O, suflete sublim de femeie! strigă Alexandru. Este adevărat dar că tu eşti o flacără de amor sub o formă graţioasă, destinată să o consume! consumă dar forma şi arde totdodată şirul zilelor mele! … o, Elena mea! Tu vei să mori, şi vei să mori pentru că vei să fii a mea, onoarea şi viaţa ta le sacrifici deodată. Ei, bine! ascultă. Eu însumi voi muri! oh! tu ai dreptate… când am gustat o dată o fericire atât de dulce, viaţa ce mai rămâne nu poate să mai păstreze în sânul ei fericiri atât de dulci. Viaţa este tristă, şi restul e agonia morţii. Omul nu este creat pentru lungele suferinţi, ci pentru o zi de mulţumire. Amar aceluia ce nu poate să înţeleagă acest secret. El va fi pedepsit prin suferinţe fără repaos.

Elena era răpită. Corpul ei se bătea sub acţiunea fiorului rece şi focului ce o încingea. Jumătate leşinată, buzele ei şoptea vorbe de patimă şi de tinereţe. Părul ei tresărea de voluptate sub răsfăţările amantului ei, şi buzele sale, priimind şi evitând sărutările înfocate, semănau cu rozele de primăvară ce se deschid la razele soarelui arzător, ochii ei, inundaţi de un râu de voluptate, păreau streini acestui pământ.

— Alexandre! şopti amanta transportată. Alexandre! lumea de va fi justă, caută să respecte o femeie ce iubeşte şi cade. O, sufletul meu! nici o virtute nu poate să reziste flăcărilor ce mă consumă! … Plângi pe femeia ce iubeşte, dar nu o blama! … Aş voi ca această lume ce critică să simţă; daca ea ar simţi ce simţ eu, atunci aş fi absolvată… Dar tu devi gânditor… o lacrimă luce în genile tale… este o lacrimă de fericire? … pe cursul vieţii noastre orele plutesc încununate de roze; mâne se vor ascunde în vălul lor de doliu… pentru ce inima ta se refuză la fericire? … Tu taci? … Ziceai că sunt frumoasă, frumuseţele mele se aprind ca un cer într-o noapte senină. Tezaurii sufletului meu, ce nu s-au deschis încă pentru nici un muritor, se revarsă şi cură pentru tine… tu eşti fericitul învingător al inimei mele! …

— Elena mea! repetă aceste vorbe divine! ele mă îneântă precum altădată parfumul ambroziii îmbăta zeii clin Olimp… oh! tu vei depune pământului ţărâna ce pământul ţi-a împrumutat; dar sufletul tău nu va pieri: el e prea sublim ca să nu fie o reflecţiune din dumnezeire! dară, tu eşti o parte a dumnezeirea, căci inima ta este divină, generoasă, nobilă: căci niciodată inimă de femeie nu a iubit cum iubeşti tu…

— Aş voi ca fruntea mea să odihnească pe sânul tău cu eternitate. Cât de dulce cură viaţa pentru mine! … ar zice cineva că toate fericirile universului se adună împrejurul meu şi mă leagănă pe braţele lor? dar ele nu vor sta pe lângă mine mult timp! … Spune, amantul meu, spune, domnul meu, tu nu eşti ferice ca mine?

— Sunt ferice, Elena mea… şi cine poate fi mai ferice decât mine? … Cine este mai frumoasă, mai poetică, mai amoroasă, mai sublimă decât tine?! nu sunt eu domnul acestor bucurii cu care nici o frumuseţe nu poate să rivalizeze? …

— Crez că cele ce zici le crezi… şi sunt ferice, îmbată-te de farmecele ce te încântă! … Părul meu ce îl admiri este al tău, fă să tresară fiecare fir sub o sărutare arzândă! … oh! dar aceasta nu s-ar termina în toată viaţa! şi mâne trebuie să ne despărţim. Să murim poate! … orele nu ne ascultă; ele revarsă deliciile lor sublime şi zboară neîncetat! …

— Inima mea! Elena mea, doamna mea, o sărutare încă! dar o sărutare al cării termen să fie moartea! … buzele tale tresar de voluptate; sânul tău palpită sub rozele şi sub crinii săi şi exală parfumul primăverilor! … Să murim! …

Curgeţi, ore fugătoare! amoare, revarsă torente de voluptate! Noaptea era frumoasă, păsările prin cântecele lor îngânau mugirea râului, zorile se revărsau, şi Alexandru se înturna în camera sa de culcare.”