IAR LA BUCUREŞTI
D-na Zoe era în budoriul său unde priimea vizita intimilor. Principesa lordache, cea din urmă persoană ce veni aici pe când ducem pe cititoi’ii noştri în budoriul Zoei, şi alţi patru bărbaţi, cunoscuţi prin viaţa lor bizară, formau cu cele două dame cercul de intimi.
Conversaţiunea alerga asupra ministeriului cel nou ce era să se formeze, şi mai ales asupra arestării patrioţilor de la Bosel *.
1 Autorul aminteşte de întrunirea de la Bossel din 27 septembrie lsofl, în care s-a cerut lărgirea drepturilor presei, restrânse de guvernanţii claselor conducătoare.
— Ciudată istorie – zise Zoe – îmi pare rău însă că nu a fost cazuri de moarte…
— Pentru ce? întrebă principesa.
— Lupta pusă între doi inimici ai noştri, orice conflict de această natură servă cauza noastră.
— Dar era acolo însuşi de ai noştri.
— Este adevărat, zise Scnelescu, un domnişor pierdut într-o mare cătăţime de grăsime şi cu o sticlă atârnată la ochi. Istoria principelui Odoric, ce a fugit pe fereastă de spaima dorobanţilor, lăsând într-un cui al ferestei o mică parte clin pantalonul său, este o dovadă.
— În fine, cum priveşti d-ta acest fapt? întrebă Zoe pe Sonelescu.
Minunat; dar nesăvârşit… speram ceva mai mult; câteva ucideri, dar au scăpat.
— Acest conflict va face să cază ministerul?
— Neapărat.
— Ce minister o să avem? întrebă încă Zoe.
— Se vorbeşte că a chemat pe bărbată-meu să compuie noul minister, zise principesa lordache.
— Glumeşti – zise Zoe – e rău cu curtea.
— Dar e bine cu consolii… ambasadorul E… ieri încă a scris o carte…
— Eu cred că roşii or să vie la minister, zise un domnişor pleşuv.
— Ce oroare! strigă principesa.
— Nicidecum, urmă acesta. Aş crede o mare nefericire pentru partida noastră conservatoare claca astăzi ar lua puterea în mână. Oamenii cei noi ca şi ideile noi au prestigiu în opiniunea ţării. Cată mai întâi să se uzeze toţi prin trecerea lor prin minister. Ei, oricare ar fi meritele lor, se vor uza: nu vor putea să organizeze nimic. Majoritatea în Adunare este a noastră, pe de o parte îi vom opri de a lucra; iar pe de alta vom răsturna necontenit toate ministerele lor. Şi, când timpul va fi priincios, vom arăta ţării şi puterilor că aceşti oameni nu sunt în stare a face nimic, atunci şi numai atunci, ne vom arăta noi.
— Planul este minunat, zise Zoe. Dar câtă răbdare ne trebuie! oamenii noştri au început a se descuragia; mulţi au trecut dincolo… Stările noastre se ruină! …
— Le vom repara toate cu uzură, răspunse diplomatul pleşuv.
— Apropo de stare – zise principesa – ce avere are Elescu?
— Şi apropo de Elescu – zise domnişorul cel gras – am aflat ceva curios. El este înamorat de Elena. Se zice că ea i-a scris să se ducă la Făneşti în lipsa soţului său şi că el s-a dus în noaptea trecută.
— Nu este de mirare, răspunse principesa.
— Să vedem! zise Zoe… iată o femeie care se bucură de o reputare nemeritată.
— Se zice că este virtuoasă – răspunse diplomatul pleşuv – meritul ar fi cu atât mai mare, căci în adevăr este frumoasă.
Zoe îşi muşcă buzele.
— Nu mă mai mir daca o găsiţi virtuoasă, din momentul ce o găsiţi frumoasă! ce frumuseţe vedeţi într-însa?
— Este frumoasă! ziseră cei doi bărbaţi ce tăcuseră până atunci.
Zoe aruncă o căutătură fulgerătoare unuia dintre dânşii, un om ca de treizeci şi şase de ani; blond şi cu plete lungi.
— Cât pentru virtutea ei, eu poci mărturi, zise cellat. Un june ca de vreo treizeci de ani, o adevărată figură de tabachere. Nu sunt fat, dar cată a spune adevărul, am făcut multe conchiste; dar cu Elena mi-am pierdut timpul, deci pentru mine, o femeie ce îmi rezistă, o numesc o femeie virtuoasă.
— Veţi avea o încredinţare din contra. Mâne seară vă dau rendez-vous la Făneşti.
— Să fie! ziseră cei patru bărbaţi.
— Veţi cunoaşte atunci prin dovezi pozitive că Elena este o ipocrită.
— Bine! ziseră ei şi, luând pălăriile, se retraseră spre a se prepara pentru călătoria de a doua zi, Zoe rămase cu principesa lordache.
Ea sună clopoţelul, un lacheu intră.
— Să meargă să-mi cheme îndată aici pe femeia ce a venit de la Ploeşti.
— Ce vei să faci? întrebă principesa.
— Nu ai înţeles? … voi să pierz această rivală; voi să o demasc… Ea petrece cu Elescu… Voi prin ajutorul acestei femei – ţinuta postelnicului – să o surprinză bărbată-său în braţele Elescului în acelaşi timp ce vom ajunge acolo.
— Proiectele tale sunt demne de un mare diplomat.
Femeia de la Ploeşti veni. Ea era tânără şi cu o figură curată; dar fizionomia ei lăsa să se ghicească un caracter plin de răutate. Patimile sau lungi privaţiuni trăseseră pe frunte-i urme de suferinţi. Sub coperemântu! ei modest se ascundea un suflet ambiţios, pe care nici modestia poziţiunei, nici obstacolii ursitei nu îl spăimântă. Ea se credea chemată a deveni consoarta amantului ei.
— Ştii pentru ce te-am chemat? o întreabă Zoe.
— Nu ştiu, răspunse ea cu oarecare mândrie.
— Ursita, când te-a păscut, a precugetat să-ţi facă o condiţiune mai bună; eu sunt sigură că are să vie o zi când vei fi în societatea noastră, egala noastră, amica noastră. Acea zi va fi ziua când postelnicu te va recunoaşte de soţia sa. Însă te-ai gândit oare că spre a ajunge acolo caută să-şi lase femeia lui, şi, ca să-şi lase femeia lui, caută să aibă un cuvânt. Acest cuvânt eu poci ca să ţi-l dau.
— Cum? … întrebă Tudora cu mirare.
— Cum? lesne de tot. Ascultă. Vei şti că dl. Elescu o iubeşte şi este iubit. El este acum la Făneşti, lucrurile sunt înaintate; mâne seară, vino acolo şi caută să aduci şi pe postelnicul, o veţi surprinde în braţele amantului ei. No; vom veni acolo: iată cuvântul de despărţire…
— Ceea ce zici mi se pare bine gândit, zise Tudora. Eu voi zbura îndată la Ploeşti, mâne t. Eară voi veni la Făneşti cu postelnicul.
— Atunci pleacă îndată! zise Zoe.
— Aşadar, să ne revedem în Făneşti!
Tudora se înturnă la casa unde trăsese. Ea era plină de speranţă că va reuşi şi va deveni damă mare, prin neest mijloinfam. Acasă întâlni o cunoştinţă de ţară, o femeie tânără, Maria de la Brebu, ce venise în capitală cu bărbatul său, ca să târguiască pentru nunta sororii sale; văzând pe Tudora, pe care o cunoştea, voi să o consulte asupra obiectelor ce era să le cumpere şi o urmă până la casa unde se opri. În bucuria ei, Tudora spuse Măriei şi că nunta ei este aproape; că are să ia pe postelnicul; că Elena, femeia lui, trăieşte la ţară cu Elescu…
— Nu se poate, zise Mai’ia.
— Nu se poate? eşti neroadă, răspunse Tudora… mâne scară vei zice că a fost cum am zis eu…
— Pentru ce?
— Mâne seară postelnicul îi va prinde în faţa martorilor.
— Atâta mai bine! răspunse Maria, surâzând şi ascunzându-şi toată spaima ce coprinse inima sa. Apoi, schimbând vorba, o consultă despre târguielile sale. Tudora îi dete oarecare explicări şi Maria, mulţumindu-i, ieşi; pe stradă regăsi pe bărbată-său, cărui îi spune secretul Tudorei.
— Femeie! zise bărbatul; o fi sau nu vinovată, Elena, este binefăcătoarea noastră. Fără dânsa, fără dl. Elescu, eu aş fi mort. Socotesc că ar fi bine să le dăm de ştire.
— Asta era şi gândul meu, răspunse Maria.
— Atunci, lasă cârpeturile şi la Făneşti! căruţa e uşoară şi caii mei odihniţi… o să zburăm ca vântul.
Asfel vorbiră şi, fără să se mai gândească, purceseră Ia Făneşti.
