ÎNTOARCEREA

A doua zi de la tăierea coadei Zoei, Elena prezintă pe Alexandru maicei sale. Bătrâna, îndată ce îl văzu, îşi aduse aminte de fiul său şi se înecă de plâns.

Elena simţea în inima ei o satisfacţie că a văzut femeia ce-i făcuse aâta rău umilită în gradul cel mai mare. Văzându-se în casa părinţilor cu Alexandru, ea îşi forma vise dulci de fericire.

„Soţul meu voieşte să mă lase… îşi zise ea. Atunci Alexandru ar putea să devie bărbatul meu… aş putea fi încă ferice… adevărată fericire… a-l iubi fără mustrare de cuget… o, Dumnezeule, poate fi mai mare bine în viaţă? Dar nu! … zise ea. Cerul nu a voit aceasta! …”

Vorbind astfel, începu să tuşească, apoi deveni melancolică.

Muma Elenei trebuia să iasă de acasă. Ea rugă pe Alexandru să aştepte până se va întoarce şi zise Elenei să cheme pe Caterina, dacă îi face plăcere, apoi plecă.

Cei doi amanţi rămaseră singuri. Ei uitară pe Caterina.

Alexandru îngenuehe la picioarele Elenei.

— Pentru ce eşti tristă, Elena mea? o întrebă el. Nu lăsa imaginaţiunea să se exalte în suferinţe! … Ştii tu, sufletul meu adorat, ştii tu că pe fiecare din lăcrimele tale cură o scânteie din viaţa mea, din bucuria mea? … scrisorile tale îmi deşirau inima! … acum mă faci să tremur prin această descuragiare ce îţi găsesc… vorbeşti de moarte? … Elena, Elena, îţi jur că de vei muri, voi muri! … sunt certat cu viaţa, certat cu omenirea. Tu singură mă împăcaseşi cu una şi cu alta… Fluturii mor cu florile când vântul de toamnă le vestejeşte, misiunea lor încetează atunci pe pământ; amorul meu nu va pieri niciodată…

— Asfel ar fi trebuit să fie – zise Elena – dar nu este, amorul este o boală, trece…

— Tu vei înceta a mă iubi? strigă Alexandru.

— Poate… dar timpul nu-mi va permite… răspunse ea.

— Iară această idee tristă! … zise Alexandru, ştii tu, iubita tinereţii mele, că pământul s-a scuturat de fior. Aerul de parfum, de când mânile tale divine nu au răsfăţat faţa mea? … fruntea s-a încreţit şi s-a întristat de atunci! …

Elena surâse şi amândouă mâinile le trecu pe fruntea amantului său.

— Dacă aş putea să-i redau strălucirea ei! zise Elescu.

Elena înclină capul pe sânul lui.

— O sărutare! zise ea.

Buzele lor arzânde se lipiră, Elena tresări.

— Pleacă zise ea – pentru amorul ce îţi port, pleacă ‘ sunt nebună… nu, nu trebuie să te mai îmbrăţişez! …

— Mă goneşti? …

— Te gonesc, căci te iubesc, şi puterile mele mă lasă… Alexandre, dovedeşte-mi că mă iubeşti, retrăgându-te! … iii mai tare decât mine; Dumnezeule… ai pietate… sprijină-mă! dragul meu, domnul meu, ascultă pe Elena ta. Ce te roagă, te imploră, apără-mă contra ta. Contra mea chiar! …

— O, suflet nobil şi delicat – strigă Alexandru pentru ce tremuri pe sânul celui ce te adoră Oare ai încetat de a-l iubi? … acea flacără ee indivina inima ta este stinsă şi a lăsat locul: recelui rezon? … un altul domneşte acum în această inimă? spune, şi atunci îţi jur că mă voi retrage! …

— Am auzit bine? zise Elena, te îndoieşti de amorul meu? … spune tu, o, sufletul meu, ce consumă durerea! Spuneţi voi, suspine, voi, lacrime, companiile vieţii mele de toate zilele, de toate orele, spuneţi-i daca îl iubesc încă! … Nopţile, orele, confidente durerilor ascunse ale inimei mele, pentru ce nu pot să vorbească? Daca ele ar putea vorbi, ar spune lucruri atât de tinere, încât inima ta s-ar topi în lacrimi, o, amantul meu adorat! acest amor creşte din zi în zi, din oră în oră, din moment în moment. Pe atât slăbeşte sărmanul meu rezon… am conştiinţă de slăbiciunea mea şi iată pentru ce te chem ajutor pe tine contra ta…

— Daca tu eştislabă, crezi că eu sunt mai puţin slab? … Elena mea, sunt capabil de mari sacrifice, cere-mi. Orice vei voi: ca să-ţi facă plăcere, este trebuinţă a muri, a arunca o pată pe numele meu? o voi face cu fericire, cere tot ce voieşti, dar nu-mi cere a nu te mai iubi: aceasta nu se poate… te iubesc cu o patimă adâncă… numai moartea poate să schimbe inima. Mea… te iubesc şi sufer, pentru ce vei să nu cunosc decât partea de amărăciuni a amorului meu? …

— Pentru ce m-ai iubit? zise Elena.

— Pentru ce te-am iubit? vai! dar ţi-am mai spus altă dată: Dumnezeu a voit asfel. El a pus în fiinţa ta, materială şi morală, acel farmec a cărui origină este atributul său. Poţi a mă opri de a te iubi? poci eu însumi a mă opri? … Nebuni acei ce cred una ca aceasta! … rezonul tace înaintea luminei feţei tale, înaintea parfumului sufletului tău divin.

— Nu mă privi asfel! … şopti Elena devenind palidă. Simţ că mor! vai, nu mă privi asfel… ochii tăi mă ard, mă electriză! …

— Poci să nu te privesc? … pentru ce eşti atât de frumoasă! atât de dulce! atât de amăgitoare? … Viaţa pare că se face frumoasă prin frumuseţea ta, precum acrul se lumină prin lumina planeţilor. Dacă orele ce zboară pe lume ar putea să se oprească, ele s-ar opri ca să te admire pe tine şi amorul meu pentru tine.

— Taci, taci! strigă Elena. Vorbele tale sunt vorbele unui nebun…

— O sărutare încă?

— Cea mai din urmă, răspunse Elena, jumătate leşinată. Gura lor se atinse încă o dată.

O trăsură trase la scai’ă. Muma Elenei se înturna.

Elena iese înainte.

Toată ziua Elescu o trecu la Elena. Toată ziua Elena păru abătută, gânditoare. Când Alexandru se retrase, ea se închise în apartamentul său, şi acolo, fără martori, rugă şi plânse până la ziuă.

Alexandru trecu noaptea gândind că poate să devie într-o zi bărbatul Elenei. „Soţul său o să caute să se despartă… Sunt încă zile de fericire pentru noi!”

A doua zi se înturnă la Elena. Cine poate să-şi facă idee de durerea ce simţi auzind că Elena plecase repede la Făneşti? … „Nu mă mai iubeşte! nu va fi ea care va muri – adăogă el – voi fi eu! …”

Stăruinţa Elenei de a şedea la Făneşti deschidea lui Alexandru poarta bănuielelor celor mai injuste. El îşi Închipuia că Elena are vreun amant. Nu cuteza să meargă singur, ca să nu o compromită; nu cuteza asemenea să trimită un om credincios să o inspecte; faptul acesta îi părea o insultă adusă ei. Asfel se chinuia cu nehotărârea gândurilor sale. El descoperi mumei Elenei amorul lui pentru fiica ei, îi vorbi despre speranţele sale în viitor. Această bătrână păru încântată. Ea stima şi iubea pe Elescu.

— Nu se poate decide nimic, înainte de divors, zise ea.

— Să se ceară divorsul! …

— Nu poci răspunde nimic, înainte de a mă înţelege cu fie-mea, urmă bătrâna.

Muma scrise fie-sei atunci: „Pentru ce nu ceri divorsul? … Soţul tău trăieşte cu o concubină, nu mai e un secret. Alexandru mi-a spus că te iubeşte şi te va lua de soţie… Acest om îmi place. El are în sufletul său acea flacără de generozitate ce. Vine de la Dumnezeu şi care are drept scop a se sacrifica pe sine pentru ceialţi! Tu poţi să fii ferice, o fata mea, făcând totodată fericirea unui om.”

Elena nu întârzie a răspunde. Negreşit vă închipuiţi că priimise bucuros propunerile maică-sei? vă înşelaţi; iată ce răspunse: „Mamă, Nu poci să fiu soţia lui Elescu, căci m-am dat acestui om! … Îmi vei zice că tocmai pentru acest cuvânt caută să devin soţia lui. Eu răspunz că tocmai pentru acest cuvânt nu poci să fiu, am pierdut dreptul la stima acestui om: nu mă acuza de idei excentrice! Ceea ce zic din contra este realitatea”.

Bătrâna mumă rămase uimită la citirea acestui bilet cinic pe care îl comunică Elescului. Abnegarea cu care Elena declara că se dase lui îl atinse. „Se căieşte ea, oare, sau un cinism amar îi inspiră aceste vorbe? … Iubeşte pe altul? … voi afla!”

Gelozia deveni putinţă; atunci orice scrupul tăcu în sufletul lui. Trimise pe Petru, servitorul lui credincios, să se aşeze în Făneşti şi să vegheze asupra mişcărilor Elenei. Totodată el scrise Elenei următorul bilet: „Cunosc ce ai scris maică-tei, nu mai este dar nici o îndoială: un nou amor se ascunde astăzi sub vorbele de abnegaţiune cu care te exprimi în acel bilet…”

Scrisoarea lui Alexandru făcu să tremure Elena, nu pentru dânsa, timpul era să o reabilite în ochii lui Alexandru; dar pentru el. Ea îşi închipui că îndoiala lui poate să-i fărâme inima. „Ce voi face?” se întreba ea; în fine scrise lui Alexandru: „Refuzul meu ţi-a făcut mare durere… şi astăzi bănuieşti sinceritatea mea, oh, de ce nu am murit înainte de a putea fără voia mea, să fiu cauza unui nou nour ce coprinde fruntea amantului meu? … am refuzat, pentru că o dată nevasta ta, amantul complice al unei fapte va deveni bărbatul scrupulos; o dată bărbatul meu, tu nu vei avea pentru mine nici o stimă…

Mă insulţi când bănuieşti… dar această insultă ar trece sub tăcere daca ea nu ar fi pentru mine o încunoştiinţare că tu suferi sub această funestă idee. Eu nu voi să suferi! … Voi mai face şi acest sacrificiu: adecă mă voi decide a mă expune a fi obiectul dispreţului tău prin cununie, precum ţi-am sacrificat însuşi onoarea mea… numai că poci risipi corul grijelor ce plutesc pe fruntea ta… Mă resemnez însuşi la puţina stimă ce vei avea pentru femeia care a trădat înainte datoriile sale, fă dar orice vei voi! mă voi supune…

Elena”

Alexandru citi acest bilet printre lacrimi. „Sunt un caracter rău!” îşi zise el.

După câteva zile raporturile agintelui său secret din Făneşti îi anunţară că Elena nu priimeşte pe nimeni, că trece zilele în faceri de bine, în rugăciune şi în lacrimi; dar că sănătatea sa suferă mult. Această din urmă ştire îngriji pe Alexandru. El crezu de datorie să o vază sau să-i scrie, îi scrise dar atunci o carte plină de tinereţe: „Îţi mulţumesc pentru noul sacrificiu, deşi nu voiam să aibă un asemenea nume! … El mi-a redat tinereţea, bucuria, elanul inimei mele. Acum mi se pare că soarele are şi pentru mine o parte de lumină; pământul nu mai îmi este strein… A trăi cu tine, prin tine, pentru tine, o sufletul meu, iată ce poci numi încă fericirea. De acum îmi închipuiesc noua viaţă ce îmi surâde, mi se pare că numai eu sunt ferice, că numai în noua căsătorie se află fericire! de câte ori văz fiinţe omeneşti ce se zic fericite, mă întreb însumi, aceşti oameni ce nu sunt iubiţi de Elena mea, ce nu speră să formeze o căsătorie cu dânsa, cum pot să fie fericiţi? … am aflat că eşti tristă… tristă când o nouă viaţă îţi surâde? când eu sunt voios ca un copil? viaţa ce ne surâde, Elena mea, va fi o viaţă de tinereţe, de amor, de seninătate. Fericirea noastră va fi un exemplu în lume şi lumea ce a uitat că maritaghd are farmece îşi va reîntineri credinţele sale în familie. Tu nu vei fi femeia, ci amanta mea… Pentru ce îmi zici totdauna că, o dată bărbatul tău, nu voi mai avea stimă pentru tine-? pentru că ai făcut pentru mine cel mai mare sacrificiu ce o femeie poate să facă? aceea ce numeşti dispreţ va fi considerat ca un mare merit de mine; voi zice şi mai mult, ca o mare virtute. Ştiu ce costă pe o femeie ca să sacrifice celui ce iubeşte onoarea sa: sacrificiul acesta este mai mare decât sacrificiul vieţii sale; între o femeie care se dă amantului său şi o femeie ce nu are putere a o face (două suflete superioare, înţeleg) în care parte se cere mai multă abnegaţiune? la aceea e „sacrifică un moment de plăcere ca să se laude de lume, sau la ceea ce sacrifică, cu onoarea, viaţa, fericirea, liniştea? … oh, Elena mea, ştii tu că niciodată nu te-am stimat, nu te-am admirat, nu te-am respectai mai mult decât din ziua când tu mi-ai sacrificat totul? … încetează dar a mai avea asemenea îndoieli, tu ai în ochii mei un merit mai mult! Dacă într-o zi sufletul tău va fi întrebat înaintea judecătorului suprem despre amorul tău, o, Elena mea, acest amor va fi gloria celui ce a creat omul şi amorul, este parfumul unei abnegaţiuni divine.”

Această scrisoare fuse un balsam pentru sufletul Elenei. Ea citi de mai multe ori şi o udă cu Îacrămile sale.

„Sărmanul meu amic! îşi zise ea. El se hrăneşte de speranţă şi nu ştie că ursita a voit altfel. Orice am iubit în vieaţă a dispărut; orice s-a ataşat de soarta mea s-a vestejit… pentru ce m-ai iubit tu, o sufletul meu? …” în timpul acesta postelnicul dete o petiţiune la Mitropolie, cerând divorsul. Ţinuta sa îi făcea viaţa amară prin repetatele cereri de a se însura cu dânsa. De aici urmă cearta de toată ziua, de toată ora. Această femeie ordinară sub toate raporturile era la înălţimea spiritului, inimei, manierilor postelnicului… acesta avea slăbiciune pentru dânsa: niciodată nu putuse să înţeleagă mai bine o femeie. Simpatia ce-i inspirase deveni mai tare decât avariaţia lui, asfel se decise a cere divorsul eu Elena; se observă că nu poate să-şi lase soţia, neavând nici un motiv. Elena fuse chemată la consistoriu; ea nu veni. Maică-sa se prezintă pentru dânsa. Elescu lucră prin toate mijloacele sale puternice în modul de a se decide divorsul, în fine el reuşi. După câteva zile postelnicul se însura.

Elena era încă la Făneşti. Făneşti era moşia sa de zestre, locul unde odihnea ţărâna părintelui ei şi fratelui ei.

Lumea vorbea despre nunta Elenei cu Alexandru. Muma Elenei era ferice. Alexandru se prepara a deveni soţul celii ce iubea mai mult în viaţă. Ei deciseră a face cununiile la Făneşti, în ziua ele mai întâi. Alexandru comandă un trousseau splendid la Paris.

Într-o zi muma Elenei primi de la Elena următorul bilet: „Sunt bolnavă în pat. Poţi să vii aci cu Caterina, fără să spui nimic lui Alexandru? …”

Maică-sa şi Caterina plecară îndată la Făneşti. Ele găsiră pe Elena prinsă de friguri, palidă şi slabă. Ea tuşea necontenit, o tuse seacă; pometele obrajilor săi erau neîncetat rumene. Ele găsiră aici un doctor din Ploeşti.

— Nu aveţi frică – le zise Elena, văzându-le – nişte friguri trecătoare… cel puţin asfel pretinde medicul!

— Dară, dară! zise medicul, cletenind capul cu întristare, friguri trecătoare.

A doua zi Elena păru mai bine. Se sculă din pat; dar slabă, suferindă, tuşea nu o părăsea. Ea se informă despre Alexandru de la Caterina şi de la maică-sa.

— Cât a suferit pentru mine – zise ea Caterinei – şi cât are să sufere încă în viitor! …

— În viitor, Eleno? dar cred că o să te ia…

— Da, da – zise Elena gânditoare – ai dreptate… orice suferinţi au un termen… dar viitorul cine poate să-l pre vază? …

— Să nu vorbim de viitor! el este o carte închisă şi pe care zilele noastre sunt însemnate cu lacrimi şi roze… când această carte se va deschide, vom vedea care a fost voinţa ursitei.

— Eu o cunosc de acum pentru mine această voinţă. Partea mea vor fi lacrimile, şi cei ce mă iubesc le vor împărtăşi cu mine…

— Niciodată nu te-am găsit mai tristă, Eleno, şi acum mi se pare că trebuie să fii mai voioasă…

— Ar fi trebuit, ai dreptate; dar nu se poate, oh! tu cată să mă fericeşti, nu este aşa, Caterino? dorinţele mele vor să se realize… Sărmană copilă! eu sunt ca drumaşul obosit ce, întâlnind fântână dorită, şi apropiindu-se să-şi ude buzele arzânde, simte tărâmul pe care îşi pune picioarele căzând şi târându-l în aclâncurile râpei. Caterino, nimic nu-ţi spune ca am să mor înainte de a gusta o zi de fericire? … vei zice orice vei voi; dar eu simţ moartea în sânul meu. Amărăciunele ce m-au adăpat au întrerupt zborul zilelor mele; au vestejit floarea vieţei mele, o drăguţa mea; şi nimeni nu va putea să-i dea tinereţea ce a pierdut…

Elena tuşi şi arătă Caterinei batista ei picată de sânge.

— Organismul este atacat – îi zisea ea – la mai întâi va fi nunta… va fi o nuntă tristă nunta mea, Caterino!

— Şi eu am scuipat sânge; pentru ce îţi faci aceste idei? …

— Vei să mă consoli? crezi tu că am trebuinţă de consolaţiune? crezi tu că regret viaţa şi mă speriu de moarte? … Nu mă consola pe mine, ci pe muma-mea. Ea să nu auză nimic despre cele ce ţi-am zis… oh! faceţi ca Alexandru să nu ştie că sunt bolnavă… Când voi muri, el va muri asemenea, Alexandru meu mi-a zis-o şi îl cred… cel puţin lăsaţi-l să fie ferice câtva timp încă! … Astăzi voi să-i scriu un bilet.

Vorbind astfel, ea îi scrise: „Niciodată nu am fost mai voioasă ca astăzi, sunt sănătoasă, ferice, oh, ce dulce este viaţa când toiid ne surâde cu speranţă! … cred ca o fecioară de cinsprezece ani, cred în amor, în fericire… Viitorul va fi frumos pentru noi, am ales pentru nunta noastră luna lui mai: este un capriciu al meu. Ea ne recheamă tinereţea, frăgezimea, amorul, asfel voi să fie începutul menagiului nostru/ destul am suferit amândoi în trecut, ca să avem dreptul a uita orice dureri. Fii voios, sufletul meu, eu sunt încântatu…1’

O 1 Q

O IO

— Iată cum minţi! zise Caterina.

— Minciuna este necesară când poate face bine.

— Sărmană Eleno!

După trei zile, câţiva vecini veniseră să viziteze pe muma Elenei.

Erau doi proprietari cu femeile lor.

Ei deieră nuvele de la Bucureşti. Camera se dizolvase, şi acum proprietarii alergau în toate părţile ţării cu propaganda ideilor şi eu trăsurile încărcate de bijuterii. O casă bogată, zise ei, s-a decis a face pensionate de fete în toate oraşele, fetele se vor priimi aici gratis şi vor avea mulţime de avantage.

— Gratis – zise celalt vizitator – pentru glasuri, la alegeri, asfel de va fi alegător părintele, se priimeşte fata în pension, daca nu, sănătate.

— Aşa au mers lucrurile în această ţară, zise celalt.

— Convenţiunea nu a îmbunătăţit nimic – zise amicul său – lucrurile merg ea în trecut… Ea stipulează principii de libertate şi egalitate, nimeni nu le-a pus în practică, s-a executat numai articolii în care clasa priviligiată îşi află interesele ei. Camera dă voturi de neîncredere miniştrilor totdauna în privinţa elecţiunilor care o privesc de aproape, puţin îi pasă de libertăţile publice. Asfel a fost şi cu Regulamentul Organic; ce a fost aici în interesul unei clase, a pus în practică; ce a fost în interesele publice le-a înlăturat. Vedeţi dar că legile bune nu sunt destulătoare când oamenii ce le aplică sunt mai pe jos de dânsele…

— Mult te-ai schimbat în opiniunele politice – întrebă Elena pe cel din urmă – ar zice cineva că eşti roşu?! …

— Toată ţara este roşie cum sunt eu, răspunse el.

— Ceea ce zici este un adevăr – urmă Elena – Convenţia nu are de scop a reforma societatea, ci a o polei. Dar trebuia să aşteptăm toate de la streini? acolo unde încetă rola Europei, începu rola noastră; daca nu se face nimic, noi singuri suntem culpabili. Îţi primesc că această şartă are părţi vicioase, legea electorală spre exemplu. Convenţiunea fărâmă clasele şi face pe toţi românii egali, legea electorală dă însă puterea legislativă în mâna unei clase privilegiate, ca să aplice principii de civilizaţiune; este o contrazicere, în adevăr, însă alegătorii proprietari nu au o parte de răspundere pentru ceie ce se întâmplă? pentru ce alegeţi deputaţi oamenii regimului trecut? Îmi vei zice că se întrebuinţează mijloace de seducţiune; că oamenii au trebuinţe, că trebuie să trăiască, dar atunci afirmi singur că alegătorii sunt corupţi şi abuză de dreptul ce li s-a dat, crede-mă că nu sunt streinii cauza mizeriii noastre, ci noi înşine.

Această discuţiune făcu pe Elena să tuşească, batista ei se sângera din nou.

— Are cuvânt, zise unul din proprietari. Eu însumi am căzut în această eroare generală, şi am dat votul pentru un om vechi, în speranţa de a mă numi preşedinte la tribunal.

— Francheţa d-tale îţi face onoare – zise Elena – dar nu este destul, trebuie a te corigea.

— Această femeie cată să fie un bărbat, zise acesta amicului său când ieşiră.

— Păcat, sărmana – zise celalt – nunta ei paremi-se că are să se schimbe în moarte!

— Doctorul zice că e bolnavă de piept şi nu este vindecare, zise una din dame.

— Nastasio – îi zise soţul său – să nu mai vii pe aici, ca să nu iei boala! să ia. Morţii cu morţii, viii cu viii…

— Se poate?! zise Nastasia, a cărei inimă de femeie sacrifica aceste temeri mişcărilor ei. Voi veni în toate zilele şi-i voi da mână de ajutor.

Ei se depărtară.

— Ai vorbit prea mult – zise Caterina Elenei – ţi-a făcut rău discuţiunea… tuşeşti mai mult.

— Acesta va fi tot asfel, răspunse Elena în genele căria strălucea o lacrimă.

Elena primi o scrisoare de la Alexandru. El crezu că Elena este sănătoasă, fericită, astă dată îi scrise într-un stil cu totul comic: „Bucureştii – zicea el – este unicul oraş în lume prin stravaganţele sale. Amicul nostru B… are un fiu ce seamănă lui Georges ca două picături de lapte. Amicii săi îi spun că seamănă lui, el le mulţumeşte la toţi. Ciliu îşi adoară nevasta mai mult decât totdauna şi gelozia îi creşte neîncetat. În zilele trecute a fost o masa mare la X; el era invitat cu nevasta. Până a nu se pune la masă, el se strecură în sala de mâncarc, citi numele oaspeţilor pe talere, văzând că numele nevestii era pe un taler lângă altul cu numele urmi june, el schimbă biletul şi îl puse lângă talerul său. Aceasta îmi recheamă altă întâmplare, aceea când se duse la bal, unde un adiotanc prezintă braţul nevestii lui să o introducă în sală. El avu un abur de gelozie care îl făcu să se uite şi să intre în bal cu şoşonii de pâslă, şi cu toate aceasta femeia sa îl iubeşte atât de mult! Zoe urmează seratele. Ea pare indiferintă la vorbele ce se desfăşoară în contra ei, ieri seară deveni subiectul unui nou scandal… iartă a-i trece în tăcere. Pare în lume cu părul tăiat şi zice fără pudoare că este moda. Mai multe dame crezură să-i facă plăcere imitând-o. Principesa lordache este o adevărată caricatură cu pletele tăiate: un câne lăţos! Sunt trei zile de când Şer era să aibă un duel cu un ataşat la un consulat. Se zice că asemenea lui Ercide la picioarele Dejanirei ‘, el toarce mătasea amorului lângă spirituala doamnă N… Această din urmă întâmpină pe ataşatul de consulat, care începuse a-i zice vorbe galante asupra unui eventaliu de paie fine, o lucrare de artă. Ea ascunse eventaliul.

— Pentru ce îl ascunzi? întrebă acesta.

— Este de paie, răspunse ea.

Scandalul se făcu. Şer îi luă apărarea, dar se împăcară.

Un bărbat şi-a sărutat nevasta la operă în logie. Aceasta a făcut aici mai mult scandal decât tăierea coadei Zoei.

Şapte nunţi s-au făcut în aceste zile cu moldavi…

Am făcut cunoştinţă cu d-na A… un tip de pedantism, de bas-bleu, vorbeşte numai din carte. Este vorba de a trece peste un şiruleţ de apă ce se scurăi. Ea îţi va zice: să trecem Rubiconul”27. Este vorba de o cameră care nu se încălzeşte, îţi va zice că trebuie o vestală să întreţie focul.

Dar să lăsăm aceste bagatele şi să vorbim de nunta noastră, de fericirea noastră. Sufletul meu e însetat de fericire, am mobilat un mic apartament pentru compania vieţei mele. Este cel mai elegant ce se poate vedea. Lesbia28, în lăcaşul lui Catul la Sarmione, nu avea camere mai elegante. Tot este în gustul roman antic. Timpul mi se pare lung până la mai, dacă aş avea puterea, aş precipita cursul soarelui; dar, vai!., trebuie să sujer numărând zilele.”

Elena cletenă din cap.

„Apartamentul meu – zise ea – va fi un mormânt”.

A doua zi un nou acces de friguri se declară. Elena vărsă sânge. Se observă că ea depierea pe fiece zi: puterile i se împuţinau.

„Nu voi putea saluta soarele de mai, îşi zise ea. Şi Alexandru, sărmanul Alexandru! …”

Ochii i se umplură de lacrămi.

Din acea zi Elena nu mai părăsi patul, medicul declară maică-sei şi Caterinei că ftizia era repede şi că nu mai este nici o speranţă. Aceste două femei nu puteau să-şi oprească Îacrămile: erau silite să se ascunză ca să plângă. Ftizia este boala cea mai poetică. Elena era îneântătoare, sub acţiunea unor friguri uşoare ce-i înflăcăra imaginaţia sa romaneseă, ea era sublimă! cele mai dulci iluziuni pluteau pe viaţa sa ce se stingea neîncetat. Era o plăcere să o auză cineva conversând.

— Maică, iubită măiculiţă! zise ea într-o zi. Ochii tăi păstrează urma lacrimilor. Plângi, nu este aşa? … ai dreptate… pierzi singura fată ce ai avut… o fată ce iubeai şi te iubea… o fată tânără, frumoasă… tânără mai ales… nu era încă timpul… graţii, frumuseţi au să se închiză într-un mormânt… Cine m-a cunoscut va vărsa lacrimi auzind că nu mai sunt, pentru ce maica mea nu va plânge asemenea? … când mă legăna mică pe sânul ei, câte vise de fericire nu-şi făcea pentru mine? … Ea nu spera să mă vază în floarea juneţei întinsă pe patul de durere… Sărmană mumă, cât trebuie să suferi! …

Biata bătrână se înecă în pixns.

Elena avii pietate de dânsa.

— Maică! urmă ea. Iată ce zic sub impresiunea unei idei triste… dai’ vorbele mele fac atâta autoritate încât să nu mal rămâie decât a pune să tragă clopotele? cele ce am zis sunt nişte răsfăţuri ale unei fiice către maică-sa, ele nu trebuie să te atriste, ştii că totdauna am fost o fată răsfăţată. Mâine voi fi mai bine… sunt sigură, puterile mele nu m-au părăsit; natura boalei mele nu mă desperă… medicii de multe ori se înşală singuri asupra boalei… Este ceva care îmi spune că voi fi în curând bine, îţi promit să fiu voioasă, ferice… ziua de mai va fi ziua nunţei mele… oh, cum Alexandru mai are să te iubească! …

Aici Elena îşi ascunse capul în mâni şi plânse. Apoi urmă:

— Cât simţ că o să te iubim! … copiii noştri vor fi frumoşi ca îngerii… Ei vor veni să se joace cu ochelarii tăi, să ţi-i strice, tu te vei supăra… Sărmanele mici creaturi! … vor plânge şi te vor ruga să nu-i ureşti… şi tu, cu o. Hâi în lacrămi, vei răsfăţa buclele lor de aur! Crezi tu că aceasta nu va fi, pentru că tuşesc astăzi? Şterge Îacrămile şi speră! …

Alexandru Elescu voi să comande singur obiectele de nuntă de care avea trebuinţă. Se prepară să plece în persoană la Paris. Timpul îi permitea aceasta. El scrise Elenei intenţiunile sale.

„Se duce să comande necesarele nunţii, zise Elena. Un giulgiu şi un sicriu, iată ce îmi va trebui! … mă va regăsi încă în viaţă la reîntoarcerea lui? …” „Dar când te vei înturna, vei găsi toate la locul lor precum le-ai lăsat la plecare… toate, afară de mine… atunci ochii tăi mă vor căuta şi nu vor putea să mă vază şi ochii tăi se vor îneca în lacrămi.” „Alexandru se duce? mai bine ţ nu voi să fie martor agoniei mele… Pentru ce să sufere? Nefericirile nu există pentru om decât din momentul ce le cunoaşte… Pentru ce să le cunoască de acum? …”

Elena răspunse lui Elescu că face bine să plece. Intre altele ea trase, cu ochii înecaţi de lacrămi, aceste rânduri: „Mă report la gustu-ţi pentru obiectele ce vei comanda pentru mine; voi simţi îndoită plăcere a le purta, alese de tine… voi fi mândră şi ferice mireasa ta; rog cerul ca ziua de mai să ajungă mai repede. Nu întârzia afară din ţară. Sufletul meu te va invoca să te îmbrăţişeze…”

Elescu priimi acest bilet cu bucurie; viaţa pentru dânsul luase colori mai fragede; cu toate aceste un presimţimânt trist îl oprea de a lăsa inima să zboare la bucurie. El plecă repede la Paris, după ce scrise Elenii un bilet plin de tinereţe şi amabilitate: „Sunt în poziţiunea aceluia – zicea el între altele – care se culcă să doarmă, gândindu-se cu fericire la ora deşteptărei, menită să-i aducă o mare bucurie. Aci voi ca spaţiul de timp ce desparte momentul aşteptat să se scurteze repede, aci voi ca să se lungească spre a mă bucura mai mult de suprema fericire ce-mi surâde: emoţiunile ce încerc mă ţin într-un fel de beţie divină… încerc acelaşi simţimânt ca omul ce sapă să găsească un tezaur: el stă şi se repaoză, şi se îmbată de speranţă că va găsi şi nu cuteză a urma, de temere că nu va găsi ce doreşte. Tezaurul meu eşti tu, sufletul meu, dar vei fi oare al meu? în momentul când voi crede că te-am priiinit, nici un nuor nu va veni să te acopere înaintea ochilor mei? …”

Elena fuse mai bine câteva zile. Tuşea începuse să se împuţine; sânge nu mai vărsa; figura ei păru însufleţită de mai multă frăgezime. Niciodată Elena nu avusese mai multă îngrijire pentru toaleta sa. Maică-sa surâdea de fericire văzând dorinţele fiicei sale pentru eleganţa toaletei. Ea luă aceste manifestări pentru semne de ameliorare a sănătăţei. Medicul declară că are mare speranţă. Elena ea însuşi începu să aibă iluziuni.

Dar această asigurare în sănătatea ei îi da idei pline de tinereţe, de răsfăţare. Crezând pericolul depărtat, ea vorbea de dânsul mai des. Spunea celor ee o încongiurau cugetări ce fac să se umple ochii de lacrimi.

— Maică, zise ea într-o zi. Nu este aşa că viaţa este dulce… că este trist a muri plină de frumuseţi, de graţii, de juneţe, de iluziuni atât de plăcute? … Cela ce rămâne încă în viaţă, în urma celui ce iubeşte şi moare, suferă în adevăr, e demn de plâns, dar orice acţiune are reacţiunea sa: uitarea şterge Îacrămile, timpul şterge durerile. Dar cela ce moare este mai demn de plâns, mai ales când viaţa avea pentru dânsul atâtea plăceri încă. Acest din urmă singur nu poate să fie mângâiat. El a plecat şi nu se va mai întoarce. Ochii săi nu va mai vedea pe cei ce au iubit; urechile sale nu va mai auzi vocea unei mumi zicându-i: „Copilul meu!”

Aceste vorbe erau crude pentru sermana mumă.

„Vai – îşi zicea ea – oare Dumnezeu m-a ţinut până acum în viaţă ca să auz asemenea cuvinte şi să încerc asemenea dureri? …”

Elena avu nişte friguri cu delir. Speranţele mumesei pieriră încă o dată. Elena în delirul ei vorbea de Alexandru.

— Alexandru… Cine este acel om? … nu, el nu poate să fie un om… Un zeu poate? … am cunoscut oamenii, şi niciunul nu mi-a atins inima mea… a plecat? … unde? … Ah, ştiu… să cumpere cu ce să fermece ochii miresei sale… Mireasa sa! … Sărmana Elena! … Ea va fi mireasa mormântului… Oamenii au ucis-o… oh, blestem neamului omenesc! … Alexandru rătăceşte prin lume… cum trebuie să cugete el la Elena! … el nu iubeşte altă femeie? … Cine ştie? … acolo pare că buzele lui şoptesc vorbe tinere. Unei femei frumoase? … ochii mi. Se întunecă… mor! … moartea e dulce pentru cei ce suferă… daca el mă uită, pentru ce îl voi iubi? Eu însumi voi să mă desfătez… voi să cânt… Caterina, daţi-mi harpa… nu! ţine acompanemânt cu piano; voi să cânt o odă.

Caterina se puse la piano.

— Ce odă vei să cânţi?

— Ce odă? tu ştii…

Elena, sculându-se puţinei, cântă cu voce dulce şi melancolică acest cântec: „Multe frumuseţi te-adoră Soarbe, dragă-n sinul lor Farmecul ce-l înconjoară Pin’ce orele nu zbor!

Dar când saţiul ce vine Îţi va zice: e destul!

Şi cu inima-n suspine Tu de viaţă-i fi sătul, Vino la nefericire, Vino la iubita ta;

Prin cereasca mea iubire, Nouă viaţă îţi voi da, Căci, amantul vieţii mele!

Eu nu-i cer p-acest pământ Decât lacrimile tele Pe tăcutul meu mormânt.”

Elena tăcu obosită, două lacrimi curară din genele sale lungi şi creţe, ca două stele ce se coboară dintr-un spaţiu umbros. Frumuseţele ei se exaltaseră prin accesul de friguri, buzele străluceau ca rubinele încadrate cu artă în ivoriu, părul său cădea în unde pe umeri.

— Am să cânt şi eu o odă – zise Caterina – de acelaşi poet… Şi Caterina cântă asfel, cu o voce fragedă ce părea că revarsă plăcerile: „Tu rechemi prin frumuseţe Rozele de primăveri Şi prin dulcea-ţi tinereţe Roua fragedelor seri.

Prin parf umul gurii tele Ambrozia ne vesteşti, Şi pe graţii tinerele în Olimp tu ne răpeşti.

Oh, nimic nu piere-n lume!

Astăzi suntem, deci vom fi:

Cu altă formă, cu alt nume Poate făr-a ne aminti?

Când a vieţei tale floare Vântul o va scutura, Şi l-al ei ferice soare Altă formă vei lua, Voi să jii a mea frumoasă, Roua cerului senin, Eu o floare amoroasă, Să te beau într-un suspin!”

— Fii binecuvântată, fata mea – zise Elena – cântaţi! cântaţi! mă dezmierdaţi! înconjuraţi patul meu cu roze! ca plecarea să fie o sărbătoare! …

Un somn dulce şi binefăcător coborî pe genele Elenei. Ea dormi. Când se deşteptă, era răcorită, părăsi patul.

Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai apăru.

Era pe la apriliu, faţa pământului treserea sub suflarea caldă şi parfumată a primăverii, pământul coperit de velură verde surâdea ochilor obosiţi de monotonia iernei, aerul era dulce şi binefăcător. Elena se plimba prin grădină sprijinită pe braţul Caterinei.

— Când ar veni acum Alexandru? zise Caterina.

Elena tresări, deveni palidă.

— Voi să-l văz şi să mor! zise Elena, eu voi afla puterea să-l văz… nu voi avea însă puterea a vedea durerile sale…

— Eşti bine, Eleno… vei fi în curând mult mai bine…

Elena surâse.

— Cum aş voi să poci să mă înşel! … dar realitatea mă opreşte… în acei moment se auzi strigătele poştaşilor.

— O trăsură cu cai de poşte! strigă Caterina. Poate Alexandru…

Elena deveni mai palidă şi se lăsă să cază în genuchi pe iarbă.

— Nu mai poci, zise ea.

După o oră Elena şi Caterina erau în salon în prezintă lui Georges, Şer şi Bar.

Ei le spuneau ştiri de Ia Bucureşti şi se apostrofau unii pe alţii.

Elena se distrase, părea mai voioasă.

— Ce face oaspetiţele noastre din anul trecut? întrebă Elena.

— Zoe – răspunse Georges – urmează misiunea sa de a moraliza societatea din Bucureşti. Toate junele menage sunt croite pe doctrina ei.

— Cât pentru principesa lordache – zise Şer – desperată, să vorbea ceva asupra vieţei sale, s-a retras la moşie. Nu va să se mai mişte de acolo. Se zice că aşteaptă să mai îmbătrânească, ca să nu-i mai fie teamă de seducţiunile capitalei: n-are încredere în sine.

— D-na Bar este sănătoasă? întrebă Elena pe Bar.

— Ca o dropie, răspunse Bar. Graţie cerului, n-are să se plângă de sănătate… îi crescu şi mustăţile! …

— Ce fel – zise Caterina – râzi de dama d-tale?

— Dama mea! răspunse Bar, aşa se zice…

— Ce fel, se zice? …

— Este iarnă în casa lui Bar, zise Şer. Turturica nu mai cântă pentru soţior…

— Aşa, aşa, zise Bar, trecând mâna pe frunte.

— Ce, iei fruntea de martoră? zise Georges. Şer râse cu hohot.

— Idei! zise Elena.

— Idei! idei! răspunse Bar. Închipuiţi-vă că mă deştept într-o noapte… Femeia mea nu era în patul ei, mă inform, deştept servii, întreb… camariera îmi mărturisi tremurând că doamna se dusese la balul mascat de la teatru. Mă îmbrac şi alerg acolo, mă inform, ce aflu, dama mea era în logie la X… mă prezint la uşa logei, nişte indivizi mă opresc de a intra… Iată-mă în poziţiunea bufonului din Rigolet, strig, gem, plâng, nimic; mă întorc acasă. Despre ziuă veni dama mea cu masca pe ochi.

— Unde ai fost?

— Ce-ţi pasă!

— Nu voi să faci acestea.

— Eu voi! dacă îţi place… daca nu, cere divorsul! Asta se cheamă noua generaţie! o liberalii! liberalii! bine zice Unirea că liberalii au pierdut familia, căci ei au pierdut-o.

— Cum – zise Elena în ironie – amantul era un liberal?

— Nu – răspunse el – un boier! …

— Acest carnaval a scos toate ridicolele de faţă, zise Georges. Aflaţi o anecdotă. D-nu N. T… scrie la Reforma: „Domnule redactor, a ieşit vorba că un N. T… s-a sinucis… Se va şti, domnul meu, că nu sunt eu N. T… care a murit.” ~~ Iată ziarul! urmă Georges.

— Cine este acest N. T…? întrebă Caterina.

— A fost altă dată ministru… astăzi deputat.

— Mă îndoiam, zise Caterina. Apropo – mai zise ea – nu-mi spuneţi nimic de banda voioasă?

— Ha! ha! Şer, în tot carnavalul a cinat dame şi cavaleri la D… acasă.

— Dar D… este flăcău… zise Caterina. D-na P… care voia să aibă un pretext a petrece nopţile acolo, târa toată banda…

— Dar N? întrebă Elena.

— A fost bolnavă – răspunse Şer – nu-i cunosc bine simptomele: dar iudina o vindecă…

Şi câtetrei începură să râză.

— Şi d-ta râzi? zise Caterina lui Bar.

— De ce nu? răspunse el, nu sunt nici cel dintâi, nici cel din urmă.

Ei şezură aici trei oare, râseră mult şi plecară înainte; după dânşii acest lăcaş redeveni liniştit şi tăcut.

Această vizită distră pe Elena deocamdată; dar mai târziu, noutăţile ce îi dete despre starea societăţii din capitală o întristară.

— Încă o generaţiune pierdută, zise ea.

După trei zile Elena se simţi din nou rău, batista ei se sângeră.

— Alexandru întârzie! zise ea.

A doua zi avea un acces de friguri. În delirul ei ea chema pe Alexandru cu expresiunele cele mai tinere.

— Mâne – zicea ea – Elena ta va înceta din viaţă, Şi tu întârzii a veni, o, frumosul meu amant! … Ce vei zice tu când vei veni şi nu o vei mai găsi? … Adânci vor fi durerile tale, nu mai este bucurie pentru noi pe pământ… tu vei fi pedepsit, căci ai iubit o fiinţă ursită să sufere… o, sufletul meu! pentru ce a trebuit să mă cunoşti? … până atunci tu erai liniştit şi ferice… de atunci întristarea a intrat în lăcaşul tău şi s-a aşezat cu Îacrămile la căpătâiul tău! … Tu nu mă vei mai vedea… Cine va şterge încă de nuori fruntea ta? cine va face să se oprească Îacrămile tale? … o, Alexandre, tu eşti care m-ai ucis: mi-ai cerut prea mult, ţi-am acordat prea mult… trebuia dar să mor… Cu toate acestea, te iubesc! … De aş mai avea onoarea şi viaţa nu aş întârzia a ţi le sacrifica.

Accesul trecu, dar astă dată Elena rămase slabă de puteri. Ea nu mai putu să părăsească patul. O mare schimbare se operase în sine, deveni serioară, liniştită, resemnată: ea se decisese acum eu ideea morţei. Întotdauna căuta să console pe maică-sa prin vorbe de speranţă, cerca să o dedea cu ideea morţii.

— Ce este viaţa? zicea ea. O stare de tranziţiune, un pas către mormânt. Toate elementele, tot ce poate să atingă simţurile Noastre sunt agenţii destrucţiunei ce se luptă neîncetat sa ne ucigă, suferinţele şi plăcerile îşi dau mâna pentru destrucţiunea noastră, omul cade învins, curând ori mai târziu, dar cade totdauna. Pentru ce vom regreta o viaţă atât de scurtă, de plăpândă, de supusă la suferinţi? cine poate zice că este ferice? …

La 20 apriliu o trăsură intră în curte. Era Alexandru, dar în aceea zi Elena era mai rău decât întotdauna. Ea auzi zgomotul ce se făcea afară. Inima ei îi spuse că era Alexandru, toaleta ei de bolnavă era curată şi elegantă, era frumoasă, de o frumuseţe divină, poetică.

Alexandru intră în camera ei, fără să se anunţe. El îngălbeni, şi vorbele îngheţară pe buzele lui, văzând-o. Elena se înecă de lacrămi, o lungă tăcere urmă, în fine Alexandru se apropie de pat, o sărută pe frunte.

— Eşti bolnavă? zise el.

— Bolnavă – răspunse Elena – o boală trecătoare…

— Trecătoare! zise Alexandru într-un lung suspin.

Şezu lângă căpătâiul patului.

— Mulţumesc că ai venit, zise Elena. Eram sigură… Inima mea niciodată nu m-a înşelat… nu este aşa că mă giseşti schimbată? slabă? palidă? … sufer de friguri… dat’ acum mă voi face bine: tu ai venit… Simţ că sunt mai bine! … dar tu taci? …

— Te găsesc schimbată – zise Alexandru – adică de o mie de ori mai frumoasă, mai poetică! … dar aceasta nu este destul, voi să te faci bine! … ziua de nuntă se apropia…

— Să mă fac bine? dar mă simţ bine…

Elena cercă să se ridice, şi căzu obosită.

Cele două dame veniră atunci. Ele căutată să convingă pe Elescu că boala Elenei este uşoară. Alexandru ieşi şi se duse să vorbească cu medicul.

— În ce stare este pieptul, doctore? organismul e atacat?

— Atacat, răspunse el.

— Atunci nu mai este nici o speranţă…

— Niciuna.

Elescu se ascunse şi lăsă să cure lacrimile sale.

Seara, Elena chemă pe Alexandru.

Nişte friguri uşoare rumeniseră obrajii ei, toaleta îi era îngrijită.

— Şezi aici lângă mine, îi zise Elena. Este timp a scutura vălul minciunei… Alexandre, eu mă simţ prea slabă… nunta nu se va putea face la timpul hotărât…

— Am înţeles toate, răspunse Elescu cu sânge rece.

— Toate! poate nu toate! … Zise Elena, o să vă părăsesc…

— Nu vorbi asfel, Elena mea! …

— Nu voi vorbi către aceste dame – urmă ea – dar către tine o să vorbesc. Ascultă, Alexandre, şi fii bărbat, nu femeie. Pieptul meu este atacat şi vindecare nu mai este… voi muri… dar voi să trăieşti tu, cel puţin… Îmi rămâne o fetiţă fără nici un protector pe pământ, o las îngrijirei tale.

— Elena – zise Alexandru – vorbeşte despre alte lucruri! … lasă moartea să umble singură… Ţi-am comandat multe şi frumoase lucruri pentru nuntă! … în gustul tău…

Elescu îi înşiră numele tutulor acelor obiecte destinate să satisfacă simţurile iubitei sale.

Elena ascultă şi un lung suspin ieşi din pieptul ei. Mâna sa mică, palidă, slabă acum, răsfăţa părul amantului său.

— Ai gândit la mine? întrebă ea.

— Dacă am gândit? … mă întrebi încă!

— Nu credeai să mă găseşti atât de slabă, de urâtă? …

— Urâtă, tu, Elena mea? … Admir frumuseţea ta! suferinţa i-a dat un parfum de poezie şi de suavitate., corpul şi sufletul tău au luat o coloare mai cerească…

— Mă iubeşti? şopti Elena.

— Te-ai îndoit? … indispoziţiunea ta dat-a mai multă putere amorului meu…

— Lasă-mă să-mi odihnesc capul pe sânul tău!

Ea înclină fruntea pe sânul lui Elescu.

— Aşa, tu nu crezi că oi să mor? întrebă Elena. Ftizia s-a mai vindecat vreodată?

— Ftizia? … nu este boala ta, Elena mea.

— Ba ea este… şi încă se zice contagioasă… o, cât sunt de egoistă., am pus capul pe sânul tău…

Ea îşi retrase capul.

— Ce zici şi ce faci? zise Alexandru, îţi spui că te amăgeşti… lasă capul tău cel graţios să se odihnească pe sânul meu! … lasă gura mea să bea suflarea sânului tău! …

Alexandru vorbind astfel, lipi buzele de buzele amantei sale şi aspiră suflarea ei cu voluptate.

— Iată, zise el.

— Ca să mă convingi că nu crezi în natura boalei mele, te expui a pieri cu mine. Eu nu voi să mori…

Ea zise, şi buzele ei arzânde arseră fruntea lui Alexandru. Corpul ei tresărea de voluptate, rămase nemişcată mai multe minute.

— Nu, răspunse Elescu.

— Alexandre – îi zise ea – simţ o beţie voluptoasă ce mă coprinde! … frigurile, negreşit. Aş voi să cânt, pe braţele tale, cele din urmă suspinări ale inimei… vocea mea nu s-a stins încă! …

— Un cântec te va osteni…

— Voi să cânt, sufletul meu, pune-te la piano şi mă însoţeşte… voi să-ţi cânt ţie… şi dacă cântecul meu va atinge inima ta, plângi atunci cu lacrimi.

Elescu se puse la piano. Elena cântă cântecul lebedei, de care vorbesc poeţii:

Soarele de dimineaţă Poate nu mă va afla!

Pe această dulce faţă Moartea vălu-i va lăsa!

Tu vei plânge dupe mine, O, amantul meu plăcut, Dar arzândele-ţi suspine Nu-mi vor da ce am pierdut î

Elena se înecă de plâns şi nu mai putu urma.

— Destul, destul – strigă Alexandru – suspinele tele îmi deşiră inima! …

— Am trebuinţă de lacrămi, zise Elena, şi urmă:

Astăzi sunt frumoasă, jună, Cine nu m-a lăudat? …

Mine o să fiu ţarină, Numele-mi va fi uitat…

— Destul! strigă Alexandru, care acum plângea ca un copil, ascunzându-şi faţa în mâni.

— Ai dreptate – zise Elena – acest cântec este trist… voi cânta altul.

Ea cântă două strofe ce semăna să fie cea din urmă visare de fericire şi de amor:

Când din viaţă te vei duce, Când vei fi tu întrebat Ce-ai făcut parfumul dulce Anilor ce au zburat, Caută a face ştire C-ast parfum desfătător L-a băut cu fericire Gura dulcelui amor.

— Dară – zise Elena, întrerupând cântecul – eu poci zice aceasta, şi căzu într-un fel de letargie.

Caterina veni urmată de muma Elenei.

— Ce faci? o întrebă ea.

— Visez la fericire – răspunse Elena – sărmană copilă! … tu m-ai iubit… erai pentru mine mai mult decât o soră… fortuna nu a fost cu tine… dar tu vei fi ferice, vei avea o zestre asupra moşiii mele de zece mii de glabeni…

— Ai o fată – zise Elescu – tot este al ei.

— Aşa este! urmă Elena cu părere de rău.

— Voinţa ta este voinţa mea, zise Elescu, plecându-se spre Elena. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasele mele…

— Mulţumesc – zise Elena – dar ce înţelegi din rămasurile mele?

— Nu voi întârzia după tine…

— Iată poezii… Iată spiritul de romanuri! … Maică J Caterina! lăsaţi-ne singuri… voi să vorbesc.

Cele două dame ieşiră.

— Eu voi să trăieşti! îi zise Elena. Ascultă, amantul meu, frăţiorul meu… legile naturei au voit ca cei ce mor să fie uitaţi şi cei ce rămân încă în viaţă să-i uite. Fără aceasta, lumea nu ar fi putut exista… Tu mă vei uita, Alexandre, eu voi… nu numai atâta… doresc să nu fix singur pe pământ, să te însori, să trăieşti în copiii tăi… să fii ferice. Doresc să iei pe Caterina de soaţă a vieţii tale. Ea te va iubi, te va stima, te va face ferice. E frumoasă de corp şi de suflet…

— Aceasta nu se poate – zise Elescu ursita a decis altfel.

— Asfel, nu mă asculţi?

— Întru acesta nu! …

Elena plecă ochii, o bucurie naturală omului plecă din f undul inimei sale şi se revărsă în ochi.

— Alexandre, zise ea. Tu m-ai iubit… nu mă căiesc de sacrificiul ce ţi-am făcut… vei face cum vei voi…

Elena părea încinsă de o nouă putere, această putere era cea din urmă lumină a candelei ce se stinge.

— Simţ că sângele se grămădeşte în inimă – zise ea – şi un somn dulce mă împovară… nu este aceasta moartea? … nu mă părăsi, iubitul meu… lasă să depui capul meu pe sânul tău… moartea va fi dulce asfel…

Şi ea depuse capul pe sânul lui Alexandru.

— Acum… poci muri – urmă Elena – tu vei închide genele mele… încălzeşte mâna mea rece în mâna ta… oh, cât sunt de ferice! … te iubesc! … o sărutare! …

Alexandru îi sărută gura ei rece, ar fi zis cineva ca el adună după buze-i cea din urmă suflare. Elena murise. Ea părea că doarme, faţa sa avea expresiunea de blândeţe şi de fericire. Elescu închise genele ei şi îi depuse capul pe perină. Nu putea nici să plângă, nici să geamă. Căzu în genuche lângă patul ei, scoase în fine un gemet şi căzu leşinat. Caterina alergă cu bătrâna.