O ÎNTÎLNIRE

Alexandru căuta timpul priineios ca să ceară o explicaţiune Elenei, dar nu era nici un mijloc.

— Voi să-ţi vorbesc la o parte, zise el Elenei.

— Să mergem prin parc, răspunse ea.

Ei plecară amândoi pe aleele parcului. Seara începuse să se coboare. Era o seară de mai, fragedă şi parfumată, ca sărutările unei copile tinere. Luna se rădica în depărtare, mare, rumenă şi rătundă, şi revărsa torente de lumină pe pământ ul întunecos. Un vânt dulce legăna cu voluptate frunzele arborilor, gemetul depărtat al râului se îngâna cu strigătele călătorilor întârziaţi sau cu lătratul unui câne deşteptat din somnul său.

Inima lui Alexandru era plină de amor şi de amărăciune.

— Ce ai să-mi zici? îl întrebă Elena.

— Ştii că nu am iubit niciodată şi ştii că te iubesc!

— Nu voi să ştiu! Daca aceasta este ce vrei să-mi zici, atunci lasă-mă să mă întorc! …

— Poţi să mă asculţi fără temere… ceea ce voi a-ţi spune astă-seară nu se va mai repeta niciodată… mâne plec şi nu ne vom mai vedea… oricare ar fi patima ce ai putut să inspiri sufletului meu, voi găsi puterea de a părăsi această ţară…

— Nu este acesta sacrificiul ce îţi cer… ar fi puţin… voi să te văz totdauna ca pă un amic… nu mai mult. Iată puterea ce doresc să ai.

— Aceasta este virtutea… nu poci să o am…

— Pentru ce a trebuit să mă iubeşti? … viaţa mea era liniştită, vei să o turburi! reputaţiunea mea era curată, vei să o vestejeşti! însuţi erai ferice, ai voit să suferi’! … iubeşte-mă ca pă o amică… şezi totdauna cu noi! …

— Ceri lucruri neputincioase! …

— Vai! o ştiu foarte bine! … Ieri pentru ce ai fost supărat? eşti poate gelos? aceasta este o insultă amară pentru mine; însă cine ţi-a dat dreptul să fii gelos? ţi-am dat eu parola mea că te iubesc şi-ţi voi fi credincioasă? şi atunci ţi-am dat în adevăr ocaziunea de a mă bănui? … ţi-am inspirat o patimă? sunt nefericită pentru aceasta! … dar nu se poate oare să faci totul spre a o stinge? … pentru ce nu ai iubit o altă femeie? … o femeie ce ar fi putut să te iubească? … eu, numai eu sunt în lume? îmi zici că nu este femeie mai perfectă decât mine, nu este suflet mai sublim decât al meu, zici că fără mine nu mai poţi trăi, toate acestea sunt visele unei imaginaţiuni aprinse; mâne se vor stinge, mâne vei roşi poate că ai avut asemenea vise… strânge-ţi toate puterile asupră-ţi! … gândeşte-te că sunt femeie, că eu însumi poci să slăbesc, să caz; gândeşte-te ca poţi să fnă pierzi, să mă sacrifici… ai milă de eeca ce iubeşti!

— Elena mea! strigă Alexandru. Este târziu!

— Târziu? … ei, bine! atunci pleacă mâne, pleacă îndată, nu te mai înturna… şi îţi voi dovedi eu, o slabă femeie, că voi avea puterea de a suferi, de a mă consuma, de a muri! …

— Ce zici? strigă Alexandru. Elena mea! dulcea mea frumoasa! … o, repetă aceste vorbe! bine am auzit? … mă iubeşti? …

— Te iubesc ca să mor! răspunse Elena.

— O, suflet dulce şi sublim! … ce vorbe ai pronunţat! Ele răsună în urechile mele ca concertele îngerilor! … curgeţi, ore de fericire! … a trebuit dar să fiu ferice în a. Vastă vicaţă! dulce este fericirea! acum îmi place să trăiesc! … viaţa, nu este nimic mai dulce decât viaţa! … Spune-mi încă o dată că mă iubeşti! dar teme-te ‘ a o spune prea dulce, căci poate să mor de fericire, sau, mai bine, fă asfel ca să mor până ce minutele de fericire nu se opresc în cursul lor: căci mâne poate… dar pentru ce ne vom gândi încă la suferinţi?

Elena se uita la Alexandru cu admiraţâune. Vorbile lui îi făcea plăcere şi totdeodată o înspăimântau. Ea însuşi niciodată nu iubise. Inima ei se deschise şi amorul său arzător se revărsa ca un torent ce, constrâns în sânul stâncilor, află până în sfârşit o ieşire.

— Mă despreţuieşti poate, Alexandre – zise ea – oh! spune că nu este aşa! … tu mă scuzi că am avut această slăbiciune? … spune-mi că nu am iubit niciodată, că sunt tânără, că am dreptate să te iubesc; născoceşte, minte, daca va trebui, ca să-mi dai cuvinte că poci să te iubesc, căci, vezi tu, încep a crede că sunt o femeie criminală!

— Elena mea! dară ai avut dreptate să mă iubeşti! … criminală zici tu? pentru ce? … nu, sufletul meu, eşti divină! … lumea ar trebui să ţi să închine…

— Ce-mi pasă lumea! zise ea. Tu… mă respecţi?

— Te respect şi te ador! zise Alexandru… nu ştii, sufletul meu. Că eram certat cu această lume şi tu eşti cauza de m-am împăcat? … o lume ce are în sânul ei o fiinţă alit de frumoasă, poţi să nu o iubeşti? …

— Dar când această fiinţă este slabă? ea mine?

— De unde aţi luat că trebuie a despreţui pe cei ce ne iubesc? … cine cutează să facă această lege contra legilor naturii? … acolo unde această temere ar avea cuvânt să existe, acolo, sufletul meu, nu este amorul cel sincer, cei răspectuos.

— Spune-mi încă aceasta… voi ca amorul tău să fie sincer şi respectuos S… oh! sunt exigintă… voi să mă iubeşti cum nimeni încă nu a iubit… cum devotul iubeşte pe Dumnezeu… voi să uiţi cerul şi pământul pentru mine… să te uiţi pe tine însuţi…

Alexandru era transportat câe fericire; ei şedea pe o bancă, el îi luase o mână şi o strângea icând pe inima lui, când pe buzele lui înflăcărate. Vântul dulce sufla şi răcorea fruntea sa arzândă. Natura ea însuşi părea că se află în momente de voluptate.

— Oare cugetat-ai încă la mine de când te-am văzut? … asta să fie grija ta! … priveşte-mă! … cât eşti de frumoasă!

cât eşti de poetică! Dacă vreodată sufletul lui Dumnezeu ar lua o formă de argil, ca să se arate oamenilor, ar lua forma ta, Elena! sufletul tău este un parfum ce ne îmbată de fericire! … cugetările tale sunt suave ca visele fecioarelor; sintimentele tele sunt calde ca razele soarelui de mai! … o, lasă-mă a mă îmbăta de amorul tău! … natura ea însuşi iubeşte, ea pare că ne priveşte şi ne zice, grăbiţi-vă, iubiţi! căci mâne poate nu veţi mai fi! … varsă sufletul tău în sufletul meu! … cine poate să mă despartă de ceea ce iubesc? cine poate despărţi buzele înflăcărate ale călătorului arse de friguri de apele reci ale fântânilor? …

— Alexandru! … mă sperii! …

— Omul nu trăieşte decât în timpul cât a iubit… dacă ar trebui a ne deştepta din acest vis dulce vreodată, facă cerul să ne deşteptăm numai spre a coborî în mormânt! … lasă-mă să sorb parfumul desfătător al suflărei tele 1 lasă-mă să mă îmbăt de sărutările tele! …

Cerul şi pământul păreau că se confundă; buzele celor doi amanţi se întâlniră într-o sărutare voluptoasă, senzaţiune cerească L…

— Alexandre I zise Elena. Să plecăm de aici… oaspeţii ne aşteaptă…

— Să plecăm, zise” Alexandru.

Plecară către casa.

Aceea fuse o noapte dulce pentru Alexandru. Era iubit de singura femeie ce era în lume, dupe gândul său. El adormi legănat de iluziuni de fericire. Elena însă trecu toată noaptea în rugăciune. Ea se ruga ca să se stingă în inima ei amorul ce o coprinsese, sau să i se dea puteri de a răimânea curată. O idee o consola-. Spera că Alexandru o să plece şi asfel va evita orice pericol.

Cele dintâi raze ale soarelui găsiră pe Alexandru în grădină. „Aici – zise el – arătând o canapea de lemn, buzele ei mi-au zis teă mă iubeşte! aici i-am dat întâia sărutare! … vai! această sărutare va fi oare cea dintâi şi cea de pe urmă? … ce crudă ar fi fericirea daca ar fi atât de scurtă! …”

El se duse în chioşc. Acolo găsi pe Caterina.

— Eşti bine? îl întrebă ea.

— Sunt fericit, îi răspunse el.

— Ferice? … gândeşte-te bine la ceea ce zici! … fericirea este o pasere care se pune numai pe arbori verzi. Şi înfloriţi… nu ai aceste calităţi!

— Cum?

— Cu caracterul ce ai? … este cu neputinţă să fii fericit! …

— Mă sperii! …

— Eşti schimbător; fantasc; vizionar! … mâne te voi vedea iară plecând! ori vei rămâne aici ca să turburi pe biata Elena ce-ţi poartă amicia de soră…

Aceste vorbe îl încredinţară că amica Elenei ştie că el o iubeşte.

Elena veni aici. Ea întinse mâna lui Alexandru şi sărută pe Caterina.

— Bărbată-meu îmi scrie – zise ea – daca veţi voi să mergem la Telega să vizităm ocnele.

— Eu merg, zise Caterina.

— Tu? … bine! dar nu este destul… trebuie să mergem toţi ca să poci merge şi eu. Să consultăm pe ceilalţi! … Vii? întrebă ea pe Alexandru… Caută să vii… alfel voi fi nefericită acolo! …

— Viu, răspunse el.