Samson L. Bodnărescu

Poezia lui Samson Bodnărescu (1841-1902) trecea drept dificultoasă. Nenorocul ei este mai degrabă de a concura întâmplător sau prin reală contaminaţie poezia lui Eminescu: Haide, dragă, sui în luntre, Să tot mergem, mergem duşi, Să scăpăm măcar o clipă De-a pământului cătuşi.

Legănaţi încet de valuri Să dăm grijile uitării, Să dăm sufletele noastre Dragostei şi depărtării.

Interesnte sunt încercările de epigrame şi elegii după Goethe, cu toate că metrul antic îngreuiază emisiunea: Vine lăcusta şi clopot şi coasă prin sate răsună. Timpuri trecute recheamă în minte-mi această-ntâmplare. Peste-a mea patrie hoarde barbare iar văd cum se-nşiră: Gotul în frunte, lui hunu-l urmează, avarul, bulgariul; După aceştia mulţime vin încă, mănâncă ce află, Cresc, se-nmulţesc; dar timpu-l omoară ca iarna lăcusta.

Dintre tragedii, Rienzi se desfăşură prea încet şi fără nerv. Lăpuşneanu-vodă aduce complicaţii împotriva spiritului cronicilor şi face abuz de shakespearianism. Anna debitează insanităţi ca o Ofelie: Racul are două cleşte Şi au prins în ele-un peşte; Peştele a dat din coadă, Când a vrut racul să-l roadă. Racul zice: stai, măi ştiucă! Eu nu-s peşte, ci-s nălucă.