Capitolul XII „Junimea” Titu Maiorescu

Literatura română a fost scrisă, până la întemeierea „Junimii”, aproape numai de boieri, la început de protipendadă, apoi de boierii de clasa a doua şi de burghezii şi dascălii intraţi în boieria măruntă. Ţărănimea nu ia parte deloc la mişcarea culturală, fiind primită doar ca motiv literar şi în forme convenţional idilice în literatura unor moşieri ca Alecsandri şi Negruzzi. Chemarea la creaţie a clasei ţărăneşti şi punerea acesteia în contact cu aristocraţia este opera „Junimii” în general şi a lui Titu Maiorescu în particular, acesta fiind el însuşi, în fond, descendent de ţărani ardeleni. Estetica lui Titu Maiorescu (1840-1917) e mai ales schopenhaueriană: Frumosul e reprezentarea ideii sensibile; ideea sensibilă este natura absolută a lucrurilor şi întâia condiţie a artei este ridicarea deasupra oricărei idividualităţi până la starea de subiect cunoscător pur; prin această ascensiune la contemplarea ideii intuitive, Arta aduce liniştirea sufletului (adică atenuarea egoismului), ceea ce e totuna cu fericirea. Insă Schopenhauer era rasist: ideile platonice revelându-se în concret iar ideea metafizică de naţie (pe care o admitea) încorporându-se în naţiunile istorice, o literatură universală nu există decât prin mijlocirea individualităţii etnice. Prin urmare Maiorescu va deveni primul formulator, încă timid, al „specificului naţional”, exaltând poezia populară şi cerând o limbă cu „adevărat românească”. Schopenhauerismul ar fi trebuit să ducă pe Maiorescu la concepţia artei pure şi, dimpotrivă, l-a făcut precursor al tendenţionismului sanitar al artei „sănătoase”, scutite de „efeminarea scrierilor decadente”. Termenii sunt întorşi. În vreme ce după filozoful german arta e o condiţie a purificării, după criticul român puritatea (simţiri „curate şi alese”, „nobleţa de simţimânt”) e o condiţie a artei. Maiorescu nu cercetează structura operei de geniu, ci numai efectul asupra conştiinţelor şi când un autor i se pare a avea „inima caldă” şi a lăsa „impresia unei binefaceri sufleteşti”, crede că e cazul de a manifesta „recunoştinţă pentru mulţumirea ce ne-a cauzat-o cetirea scrierilor sale”. Poetica lui Maiorescu e în parte îngustă şi simplistă, în general însă înseamnă un pas mare spre lărgirea simţului estetic. Dualismul acela în virtutea căruia opera e rezultanta colaborării unui frumos de conţinut cu unul de expresie a dus la cele mai mari erori, căci e imposibil a determina valoarea estetică a unei concepţii sau a unui cuvânt în afara fenomenului fundamental şi inanalizabil al creaţiei. Nu există cuvinte poetice şi cuvinte prozaice. Maiorescu exagerează rolul metaforei, dar mai ales îşi închipuie că imaginea trebuie să se supună legilor lumii fizice. El n-admite ca poetul să privească la roata cea de foc a soarelui, asta fiind o „stranie îndeletnicire şi periculoasă” pentru sănătatea ochilor. În felul acesta absurdul semnificativ, temelie a poeziei, ilogicul organic ce formează esenţa visului şi a mitului sunt repudiate.

Maiorescu e întâi de toate un mare polemist care ştie să tragă profit din împrejurarea de a trăi într-o lume inferioară nivelului său, punând în valoare arta de a corecta şi de a admonesta. Instrumentul stilistic al acestei arte este lămurirea „pe înţelesul tuturor”, prin împerecherea maliţioasă de expresii tehnice neologice şi de cuvinte neaoşe. Corespondentul sufletesc presupus de acest limbaj e sentimentul mizeriei intelectuale a adversarului. Raportul între polemist (stăpân pe o mască demnă şi glacială) şi adversar e acela dintre o minte inaccesibilă şi un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, după cum e cazul. Când Maiorescu vrea să dea a înţelege că adversarul e cu totul inferior, se coboară şi el mai multe trepte şi-l lămureşte într-un limbaj de-o uşurinţă pălmuitoare. Dacă însă adversarul are cultură, atunci criticul devine distant şi într-un stil potrivit mijloacelor celui studiat sugerează incapacitatea de pătrundere reală a problemelor din partea aceluia. În cazul lui Sion, simpla dovadă că acesta nu ştie ce este un hexametru ajunge. Gherea, mult mai slobod în lumea ideilor, e „luat de sus”, ca unul ce n-are competenţă a se amesteca în estetică, într-un cuvânt ca autodidact. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce pe faţă învinuirea de incultură. Atunci Maiorescu rezolvă tăios problema: poeţii nu au căderea să dea opinii critice. Sentimentul de superioritate este desfăşurat de Maiorescu, după împrejurări, în patru chipuri: el face întâi examenul logic al gândirii adversarului spre a-l dovedi reaua funcţionare, într-un stil de o mare bonomie şcolară; apoi trece la aspectul gramatical al gândirii, observând neacoperirea exactă a ideii prin cuvânt; când e cazul face pacientului un simplu examen de cunoştinţe; în sfârşit, metoda cea mai teribilă este considerarea minţii autorului studiat sub raportul fenomenologic, încadrarea lui într-un lanţ de necesităţi şi imperturbabila clasificaţie. În acest moment pozitivist Maiorescu creează o expresie nouă, memorabilă (limbut, beţie de cuvinte). Capodopera polemică a lui Maiorescu este Beţia de cuvinte. Răspunsul la discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu la Academia Română e de altfel şi el o capodoperă de umor rece, pe baza sentimentului altitudinii. E o teribilă admonestaţie onctuoasă, o reducere zâmbitoare la neant.